ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1792/2024

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 9 martie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta-creditoare S.C. A. S.A., în calitate de creditoare și în numele debitoarei B. S.R.L., prin administrator judiciar S.C. C., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A., a solicitat obligarea pârâtei la soluționarea dosarului de daună x/2012, deschis ca urmare a realizării evenimentului asigurat prin polița RC nr. S0027 din 23.09.2011, având ca obiect răspundere civilă profesională - societăți pază și protecție, încheiată între pârâtă și B. S.R.L., în sensul avizării plății despăgubirii datorate ca urmare a producerii evenimentului asigurat (culpa profesională) în luna august 2012.

În drept, a invocat dispozițiile art. 1560 C. civ.

Prin întâmpinare, pârâta D. S.A. a invocat inadmisibilitatea acțiunii oblice întrucât nu sunt întrunite condițiile exercitării acesteia, dar și prescripția dreptul la acțiune, în accepțiunea pârâtei, asiguratul putând solicita plata despăgubirilor în termen de 2 ani, termen care curge de la data stabilită de părți (30 zile de la data ultimului document depus).

Prin încheierea din 25 septembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Neamț – secția a II-a Civilă a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecății, până la soluționarea definitivă a cauzei ce face obiectul dosarului nr. x/2017 al Tribunalului Neamț.

Prin încheierea din 18 februarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Neamț – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, constatând că a fost soluționat dosarul care a determinat suspendarea (inclusiv recursul, soluționat de Î.C.C.J. secția a II-a Civilă prin decizia nr. 2318 din 6 decembrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. x/2017), a încuviințat cererea de repunere pe rol.

Prin notele scrise depuse la dosar la 11 mai 2020, reclamanta a precizat că a înțeles să solicite nu doar obligarea pârâtei la soluționarea dosarului de daună ca urmare a producerii evenimentului asigurat (culpă profesională) în luna august 2012, ci și obligarea acesteia la plata efectivă a despăgubirii datorate conform poliței de asigurare, ca o consecință a admiterii primului capăt de cerere.

Instanța a calificat cererea reclamantei ca fiind o cerere de modificare a acțiunii prin completarea cu un nou capăt de cerere în pretenții și, față de lipsa acordului tuturor părților pentru modificarea acțiunii, conform prevederilor art. 204 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 14 iulie 2020, nu a luat act de această modificare, considerându-se a fi învestită exclusiv cu cererea inițială având ca obiect cererea neevaluabilă în bani de obligare a pârâtei la soluționarea dosarului de daună.

Prin sentința civilă nr. 425/C din 21 iulie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Neamț – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiate, excepțiile inadmisibilității și lipsei de interes, invocate prin întâmpinare; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare și, în consecință, a respins acțiunea ca fiind prescris dreptul material la acțiune.

Împotriva acestei sentințe, precum și a încheierii din 14.07.2020, reclamanta A. S.A. a declarat apel, prin care a solicitat anularea în parte a sentinței, în sensul respingerii excepției prescripției dreptului la acțiune și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ., pentru soluționarea pe fond a cererii cu privire la ambele capete de cerere formulate - obligație de a face și pretenții; cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 107 din 9 februarie 2021, Curtea de Apel Bacău – secția I Civilă a admis apelul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 425 din 21 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul nr. x/2018; a anulat în parte încheierea din 14.07.2020 cu privire la aplicarea sancțiunii decăderii în raport de calificarea de către prima instanță a petitului 2 ca și cerere modificatoare; a anulat sentința civilă nr. 425/C/21.07.2020 pronunțată de Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal și a trimis cauza la aceeași instanță pentru continuarea judecății.

Pentru a dispune astfel, Curtea a reținut, în esență, că prima instanță a calificat în mod eronat solicitarea de obligare la plată ca fiind o modificare a cererii și, întrucât excepțiile invocate în cauză au fost soluționate în raport de un alt obiect al cauzei, a dispus anularea sentinței civile nr. 425/C/21.07.2020 pronunțată de Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal.

De asemenea, a mai arătat că, întrucât s-a analizat excepția prescripției prin raportare la un obiect al cauzei reținut în mod eronat - obligație de a face, nu poate cerceta modalitatea de soluționare a excepției, prima instanță trebuind a soluționa excepția în raport de obiectul corect al cererii.

Pe cale de consecință, a statuat că, în acest demers, instanța de fond va avea în vedere că acțiunea este formulată pe cale de acțiune oblică, fiind esențial a se stabili momentul la care B. S.R.L. avea dreptul de a solicita soluționarea dosarului de daună și efectuarea plății, moment care trebuie verificat și în raport de dispozițiile contractului dintre părți, urmând a fi cercetate clauzele prevăzute de art. 5.2 din condiții speciale, art. 7.2 și art. 7.9 din condiții generale.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 26.04.2021, sub nr. x/2018*.

Prin sentința civilă nr. 907/C din 25 noiembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Neamț – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiate, excepțiile inadmisibilității, lipsei de interes și prescripției dreptului material la acțiune, invocate prin întâmpinare; a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere formulat de reclamanta A. S.A., în numele debitorului B. S.R.L., prin administrator judiciar C.., în contradictoriu cu pârâta D. S.A., având ca obiect pretenții; a respins capătul de cerere având ca obiect obligația de a face, ca devenit lipsit de obiect și capătul de cerere accesoriu având ca obiect cheltuieli de judecată, ca neîntemeiat.

Împotriva acestei sentințe reclamanta A. S.A. a formulat apel principal, iar pârâta D. S.A. apel incident.

Reclamanta a solicitat schimbarea în parte a sentinței, în sensul schimbării considerentelor și în sensul admiterii acțiunii cu privire la ambele capete de cerere (soluționare dosar de daună și plata despăgubirilor).

Prin adresa aflată la dosar apel x/2018, apelanta A. S.A. a precizat că cererea cu care a fost învestită instanța este un apel formulat în temeiul art. 461 alin. (2) și art. 466 C. proc. civ., prin care a solicitat modificarea în parte a considerentelor care au stat la baza respingerii excepției inadmisibilității acțiunii, dar și cu privire la fond, în sensul admiterii acțiunii și modificării în parte a dispozitivului. Totodată, a arătat că acțiunea introductivă privește două capete de cerere (obligație de a face și pretenții), așa cum a statuat Curtea de Apel Bacău prin decizia nr. 107 din 9 februarie 2021.

Prin apelul incident, pârâta a solicitat schimbarea în parte a sentinței, în sensul admiterii excepțiilor inadmisibilității, lipsei de interes și a prescripției dreptului material al acțiune, astfel cum au fost formulate la judecata în primă instanță. În susținerea cererii de apel, pârâta a reiterat apărările formulate în fața primei instanțe, invocând, totodată, și excepția prematurității acțiunii.

Prin decizia nr. 1046/2022 din 21 noiembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bacău – secția I Civilă a respins ca nefondat apelul principal promovat de apelanta-reclamantă A. S.A., în numele B. S.R.L., prin administrator judiciar C. împotriva sentinței civile nr. 907 din 25.11.2021 pronunțată de Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul x/2018; a admis apelul incident promovat de apelanta-pârâtă D. S.A. împotriva aceleiași sentințe și, în consecință, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că: a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins ca prescrisă acțiunea, menținând celelalte dispoziții din sentință care nu sunt contrare prezentei decizii.

Totodată, a obligat intimata A. S.A. să plătească apelantei D. S.A. suma de 11.800 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru).

Împotriva deciziei nr. 1046/2022 din 21 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Bacău – secția I Civilă în dosarul nr. x/2018, reclamanta A. S.A., în calitate de creditoare și în numele debitoarei B. S.R.L., prin administrator judiciar C., a formulat recurs principal, prin care a solicitat casarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii ca neîntemeiate a excepției prescripției dreptului material la acțiune și trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond, la instanța de apel, în temeiul dispozițiilor art. 497 alin. (1) teza I C. proc. civ., cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, recurenta a arătat că maniera în care instanța a apel a motivat soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune se situează la limita nemotivării și ridică importante semne de întrebare cu privire la rațiunea și logica avută în vedere de instanță, în accepțiunea sa fiind încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și, implicit, dispozițiile art. 6 din același cod, ce instituie unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil - dreptul la apărare.

În concret, cu referire la instituția prescripției dreptului material la acțiune, recurenta-reclamantă arată că, prin considerentele deciziei atacate, Curtea de Apel Bacău reține că "termenul de prescripție a început să curgă în cazul acțiunii oblice formulate de reclamant cel mai târziu la data de 24.05.2013 când debitoarea - asiguratul - a formulat cerere de chemare în judecată a pârâtei (asigurătorului) în dosarul x/2012", pentru ca, în fraza următoare, care ar fi trebuit să justifice opinia anterior citată, instanța să arate că nu poate reține apărarea referitoare la suspendarea convențională a termenului de prescripție "deoarece plata nu se confundă cu termenul de prescripție".

În continuare, învederează că din acest punct al argumentației încep să se ivească nelămuriri, în sensul că nu știe de ce, în cauză, instanța de apel a preferat ca dată de pornire a curgerii termenului de prescripție data de 24.05.2013, întrucât nu a argumentat această opțiune, după cum nu se poate ști ce a vrut instanța să spună cu acea susținere "deoarece plata nu se confundă cu termenul de prescripție", în accepțiunea recurentei, aceasta fiind lipsită de coerență/claritate/argumentare suficientă.

În acest context, subliniază faptul că, deși se face trimitere la autoritatea de lucru judecat de care se bucură considerentele deciziei nr. 107/09.02.2021 pronunțată de Curtea de Apel Bacău în dosarul de față, în primul ciclu procesual, recurenta învederează că instanța de apel omite puterea de lucru judecat a deciziei nr. 241/01.03.2018 pronunțată tot de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2017, în care instanța a reținut în mod definitiv, prin considerente, faptul că dosarul de daună a fost suspendat, menționând că acest aspect vizează doar asiguratul și asigurătorul, dar nu și pe terțul păgubit (recurenta). Prin urmare, în accepțiunea recurentei, cu putere de lucru judecat, respectiva decizie a statuat cu privire la această situație de fapt și de drept - suspendarea dosarului de daună cu efecte între părțile contractante asigurat - asigurător, soluție care nu a fost recurată de D..

În același context, recurenta susține că instanța de apel a ignorat dispozițiile obligatorii ale deciziei nr. 107/09.02.2021 a Curții de Apel Bacău pronunțată în prezenta cauză, prin care se indică instanței de fond să verifice momentul la care societatea B. S.R.L. avea dreptul să solicite soluționarea dosarului de daună și efectuarea plății, moment despre care tot Curtea spune că trebuie verificat și în raport de dispozițiile contractului dintre părți, respectiv cele ale art. 5.2 din condiții speciale, ale art. 7.2 și ale art. 7.9 din condiții generale.

Mai arată că, la momentul pronunțării acestei decizii, instanța de control judiciar nu s-a limitat la analiza exclusivă și simplistă a momentului formulării cererii de chemare în garanție a asigurătorului de către debitorul B. S.R.L. (data de 24.05.2013), ci a apreciat că se impun verificări mai ample, prin raportare la elementele indicate mai sus. Or, deși toate aceste chestiuni, amplu și complex detaliate, au fost invocate atât la fondul cauzei, cât și în apel, în combaterea excepției invocate de intimată, recurenta susține că instanța de apel le-a omis în analiza sa.

Deopotrivă, mai arată că în alegerea datei de 24.05.2013, ca termen de pornire a cursului prescripției, instanța nu a avut în vedere considerentele sentinței pronunțate în dosarul nr. x/2017, întrucât a subliniat faptul că nu reține puterea de lucru judecat din această cauză. Prin urmare, în opinia recurentei, nici în această manieră nu este justificată alegerea acestei date ca punct de pornire a prescripției.

Însă, în accepțiunea recurentei, ceea ce este cert, prin raportare la toate aceste semne de întrebare ridicate de motivarea lapidară oferită de instanța de apel, este faptul că mare parte din argumentele pe care le-a invocat, inclusiv cele ce vizau puterea de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 241/01.03.2018 pronunțată tot de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2017 (constatarea suspendării soluționării dosarului de daună) și caracterul obligatoriu al trimiterilor făcute în decizia nr. 107/09.02.2021 pronunțată de Curtea de Apel Bacău în prezenta cauză, în primul ciclu procesual, au fost ignorate de instanța de apel, care nu a explicat de ce le-a înlăturat, încălcându-i, astfel, atât dreptul la apărare, cât și posibilitatea concretă a instanței de control judiciar de a efectua o verificare reală.

Arătând, totodată, că dispozițiile art. 425 C. proc. civ. impun în mod obligatoriu stabilirea unor aspecte în considerentele hotărârii, cum ar fi: situația de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, opinia judecătorului față de argumente, precum și raționamentul care a servit ca fundament în ceea ce privește soluția dispusă în cauză, recurenta apreciază că, din această perspectivă, sunt întrunite dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că, în analiza excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată de intimată prin apelul incident, instanța a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material referitoare la această instituție juridică.

Astfel, arată că, în speță, este vorba despre răspunderea contractuală a asigurătorului față de asiguratul său, prin raportare la faptul că drepturile din acțiunea formulată își au izvorul în contractul de asigurare încheiat între debitoare și asigurătorul D. S.A. la data de 29.09.2011, respectiv polița RC nr. S0027, fiind vorba despre o asigurare facultativă pentru răspundere profesională, evenimentul asigurat având loc în luna august 2012.

În continuare, arată că, potrivit art. 2527 C. civ., în cazul asigurării contractuale, prescripția începe să curgă de la expirarea termenelor prevăzute de lege ori stabilite de părți pentru plata primei de asigurare, respectiv pentru plata indemnizației sau, după caz, a despăgubirilor datorate de asigurător.

Recurenta-reclamantă învederează că aceasta este și rațiunea pentru care, tot Curtea de Apel Bacău, în decizia nr. 107/09.02.2021 pronunțată în primul ciclu procesual, a dispus cu putere obligatorie ca verificarea începutului cursului prescripției dreptului la acțiune al B. S.R.L. să se facă prin raportare la clauzele contractuale de la art. 5.2 - clauze speciale și art. 7.2, 7.9 din condițiile generale.

Or, în accepțiunea recurentei, în hotărârea recurată, instanța, fără să facă vreo trimitere la aceste dispoziții legale (art. 2527 C. civ.), deși ele fuseseră invocate în mod explicit, reține într-o frază neinteligibilă că suspendarea voluntară a dosarului de daună nu poate fi reținută pentru că "plata nu se confundă (cu) termenul de prescripție".

Însă, făcând aplicarea dispozițiilor art. 2527 C. civ., în opinia recurentei, apare ca fiind evident că, la data promovării acestei acțiuni, termenul de prescripție al dreptului la acțiune nu începuse să curgă prin raportare la convenția părților - asigurat/asigurător, în sensul că momentul la care se va putea stabili care sunt despăgubirile datorate de asigurător coincide cu finalizarea dosarului penal. În această idee au convenit suspendarea soluționării dosarului de daună, până la acel moment. Or, în opinia recurentei, susținerile din prezent ale intimatei, de negare a propriilor afirmații anterioare, reprezintă în esență un apel către instanță în sensul validării conduitei sale de rea-credință, ceea ce nu poate fi primit.

Totodată, recurenta conchide în sensul că prescripția dreptului la acțiune a debitorului său asigurat nu începuse să curgă la momentul introducerii acțiunii, deci, cu atât mai mult, nu putea fi împlinită la același termen, arătând, totodată, că instanța de fond în mod corect a reținut faptul că excepția prescripției dreptului la acțiune este nefondată, constatând faptul că soluționarea dosarului de daună a fost suspendată pe tot parcursul cercetării penale desfășurate în dosarul x/2012

În continuare, mai arată că, deși, în prezent, cu rea-credință, pârâta intimată afirmă că nu au existat adrese sau vreo convenție cu privire la suspendarea dosarului de daune, în realitate, a fost o convenție exprimată în mod neîndoielnic de ambele părți în scris, în cursul judecății dosarului nr. x/2012, convenție din care rezultă neechivoc că aceste două părți au stabilit ca instrumentarea dosarului de daună și, pe cale de consecință, situația plății despăgubirii, să fie amânată până la soluționarea dosarului penal. De altfel, în opinia recurentei, această convenție se coroborează cu dispozițiile art. 5.2 din condițiile speciale ale contractului, despre care însăși pârâta afirmă că ar fi aplicabil părților, care prevăd că asigurătorul are obligația să plătească despăgubirea cuvenită în termen de 15 zile de la primirea ultimului document solicitat de asigurător sau de la primirea hotărârii judecătorești definitive și irevocabile. Or, potrivit convenției părților - asigurat/asigurător, ultimul document convenit era finalizarea cercetării penale care a avut loc la data de 06.12.2019.

În opinia recurentei, prin soluția adoptată în cauză, instanța de apel nu numai că a distorsionat prevederile legale aplicabile în cauză, dar a și ignorat parte din acestea, deși fuseseră invocate și explicitate.

Astfel, instanța de apel nu s-a raportat la dispozițiile art. 2527 C. civ. (invocate de reclamantă), ci s-a raportat la art. 2537 C. civ., reținându-l ca nefiind aplicabil cauzei, deși apărările nu au fost întemeiate pe aceste prevederi.

În fine, recurenta-reclamantă menționează că, în situația admiterii recursului și trimiterii cauzei spre rejudecare pe fond, reiterează motivele indicate în fața instanței de apel pentru schimbarea în tot a sentinței nr. 907/25.11.2021 în ceea ce privește modul de soluționare a fondului cauzei (motivele de la pct. 2 pagina 4-12 a cererii de apel - dosar Curtea de Apel Bacău nr. 560/103/2018*).

La 23 mai 2023, intimata-pârâtă D. S.A., prin avocat, a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care, a solicitat respingerea recursului, invocând, cu titlu prealabil, inadmisibilitatea (calificată drept nulitatea) cererii de recurs pentru lipsa motivelor de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

La aceeași dată, intimata-pârâtă D. S.A., a formulat recurs incident împotriva aceleiași decizii nr. 1046 din 21 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, prin care a solicitat casarea în parte a acestei hotărâri, cu consecința admiterii excepțiilor inadmisibilității, lipsei de interes și a respingerii cererii de chemare în judecată, precum și împotriva considerentelor hotărârii criticate, în sensul reținerii puterii de lucru judecat a efectelor hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2012, în sensul admiterii excepției prescripției și prin raportare la reținerea puterii de lucru judecat a hotărârii civile nr. 694/C/31.05.2017 pronunțată de către Tribunalul Neamț în cadrul dosarului nr. x/2017

Detaliind, arată că, în ce privește excepția inadmisibilității, instanța de apel, deși nu a pronunțat o soluție de respingere, a considerat că demersul reclamantei este unul admisibil.

Susținând că prima instanță și, ulterior, instanța de apel au oferit o dezlegare nelegală excepției inadmisibilității, în concret, recurenta arată că, din definiția legală oferită acțiunii oblice (art. 1560-1561 C. civ.), rezultă că domeniul acțiunii oblice se circumscrie drepturilor deținute de către debitor în contra unor terțe persoane, astfel încât, pentru a promova cu succes o acțiune oblică, creditorul-reclamant trebuie să facă dovada existenței în patrimoniul debitorului său a unui drept suficient de conturat pentru a-l putea exercita în locul și în numele debitorului său. Or, debitorul creditoarei reclamante, B., nu deține niciun drept recunoscut împotriva intimatei-recurente, astfel încât reclamanta A. S.A., în concret, nu ar avea ce drept să exercite împotriva autoarei recursului incident, întrucât doar reclamanta deține o creanță împotriva debitoarei sale.

Suplimentar, apreciază că inadmisibilitatea ar trebui reținută de către instanța de control judiciar și dintr-o altă perspectivă, sens în care solicită instanței de recurs să cerceteze apărările reclamantei în cadrul litigiului pe această temă, întrucât aceasta nu dorește ca, în ipoteza admiterii acțiunii civile, să împartă emolumentul acțiunii cu ceilalți creditori, considerându-se exclusiv îndreptățită să încaseze despăgubirea.

În opinia recurentei-pârâte, solicitarea reclamantei ca despăgubirea să îi revină în exclusivitate, în ipoteza admiterii acțiunii civile se îndepărtează și contravine flagrant efectelor specifice produse de acțiunea oblică, impuse de art. 1561 C. civ., aceasta urmărind, în concret, realizarea unei consecințe specifice unei alte proceduri.

În continuare, arată că, în ipoteza în care reclamanta dorește, practic, pe calea prezentului demers judiciar, îndestularea exclusivă cu suma de 2.000.000 RON, prejudiciul produs de asiguratul D., manifestarea procesuală a acesteia nu poate fi interpretată decât ca o veritabilă acțiune directă, reglementată și normată de art. 2226 C. civ.

Or, o astfel de acțiune directă a făcut obiectul dosarului nr. x/2017, în cadrul căruia a fost respins demersul apelantei - reclamante de a-și însuși în exclusivitate despăgubirea urmărită, ca fiind unul prescris (în acest sens fiind sentința civilă nr. 694/C/31.05.2017 pronunțată de Tribunalul Neamț în cadrul dosarului nr. x/2017).

În ce privește excepția lipsei de interes, recurenta-pârâtă arată că, deși instanța de apel nu a pronunțat o soluție de respingere, a considerat că demersul reclamantei este unul caracterizat de interes.

Susținând că prima instanță și, ulterior, instanța de apel au oferit o dezlegare nelegală excepției lipsei de interes, în concret, recurenta arată că, așa cum a reținut și instanța fondului, creditoarea s-a înscris la masa credală a debitoarei sale, B., aspect care, în opinia recurentei-pârâte, anihilează demersul prezent al reclamantei, întrucât aceasta urmărește, în concret, o dublă plată - una provenită din falimentul debitoarei și una solicitată în mod direct D., aspect care poate lua forma unei îmbogățiri fără justă cauză.

Totodată, învederează că excepția lipsei de interes urmează să fie analizată de instanța de control judiciar inclusiv din perspectiva solicitărilor exprese ale reclamantei de încasare exclusivă a despăgubirilor pretinse, creditoarea-reclamantă nemaiurmărind, așadar, reîntregirea patrimoniului societății debitoare.

În ceea ce privește recursul îndreptat împotriva considerentului prin care instanța de apel nu a reținut puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 694/C/31.05.2017, pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul nr. x/2017, recurenta-pârâtă precizează că nu critică soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, însă, arată că această soluție se putea sprijini inclusiv pe efectul puterii de lucru judecat atașat sentinței civile nr. 694/C/31.05.2017 pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul nr. x/2017, sens în care recurenta-pârâtă evocă anumite considerente apreciate ca fiind relevante din această ultimă hotărâre (sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune), apreciind că acestea se impun instanței de recurs, cu titlu de putere de lucru judecat, urmând a fi luate în considerare în soluționarea cauzei.

Astfel, arată că, în cadrul litigiului 704/103/2017 (acțiunea directă a reclamantei împotriva pârâtei din prezentul litigiu), instanța a considerat că dreptul celei dintâi este prescris, în considerarea interpretării prevederilor art. 2528 C. civ., instanța identificând, ca moment de început al termenului de prescripție, data de 24.05.2013, dată la care B. a formulat o cerere de chemare în garanție a D..

Totodată, precizează că, din punctul său de vedere, nu pot fi două termene de prescripție distincte (punct de plecare - curs - punct de împlinire) pentru o situație juridică identică, reamintind că, în cadrul dosarului nr. x/2017, instanța a identificat momentul de început al termenului de prescripție pentru reclamantă în data de 24.05.2013.

În altă ordine de idei, a mai susținut că, deși cele două societăți (reclamanta și debitoarea acesteia B.) au o existență de sine stătătoare, în raporturile cu recurenta-pârâtă se înfățișează în aceeași calitate, de creditor care pretinde încasarea despăgubirii.

Or, în accepțiunea recurentei-pârâte, dacă în dosarul nr. x/2017 dreptul creditoarei-reclamante A., opus D., a fost considerat prescris, pentru identitate de rațiune, trebuie considerat prescris inclusiv dreptul debitoarei sale, B., împotriva D..

În acest sens, mai arată că nu poate fi acceptată situația în care reclamanta A. trebuia să își exercite dreptul material la acțiune din data de 24.05.2013, astfel cum a stabilit instanța în dosarul nr. x/2017, iar debitoarea B. are născut dreptul material la acțiune abia în data de 06.12.2019, astfel cum a reținut prima instanță sau cum susține reclamanta-intimată.

Prin urmare, în opinia recurentei-pârâte, este un non-sens juridic întrucât, în concret, în cadrul acțiunii oblice, creditorul exercită drepturile debitorului său, or acesta, în cadrul acțiunii directe, a valorificat același drept izvorât din același raport obligațional, al cărui regim juridic, în ce privește prescripția, a fost deja judecat în dosarul nr. x/2017.

Suplimentar, recurenta-pârâtă precizează că, în opinia sa, termenul special de prescripție în materie de asigurări este de 2 ani (art. 2519 C. civ.) ce începe să curgă, cu titlu de regulă generală, de la data când titularul dreptului de despăgubire a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui.

Totodată, remarcă faptul că instanța de apel nu a stabilit care este termenul de prescripție, considerând că, în ambele situații, 2 sau 3 ani, termenul era împlinit. În acest context, recurenta subliniază că statuarea corectă este în sensul ca termenul de prescripție să fie de 2 ani.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor. Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 26 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod, prin raport reținându-se nulitatea recursului incident.

Față de raportul comunicat, la 8 aprilie 2024, recurenta-pârâtă D. S.A. a formulat în scris punct de vedere, prin care, în esență, a susținut admisibilitatea cererii de recurs incident promovată în cauză.

Prin încheierea din 28 mai 2024, pronunțată în complet de filtru, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului principal, invocată de recurenta-pârâtă prin întâmpinare și a admis în principiu ambele recursuri, stabilind termen de judecată la 15 octombrie 2024, în vederea soluționării acestora în ședință publică, termen pentru care s-a dispus prorogarea discutării excepției nulității recursului incident, excepție respinsă în ședință publică.

Verificând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se referă la ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs – nemotivarea hotărârii – atunci când o hotărâre nu este motivată, când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Așadar, în sfera art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. intră lipsa motivării, înțeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., cât și din perspectiva conținutului considerentelor, înțeles ca o contradicție a raționamentului judiciar ori o motivare lipsită, în mod esențial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit și inteligibil pentru părți ori pentru instanța care exercită un control de legalitate asupra acesteia.

În esență, motivarea hotărârii trebuie să fie efectivă și convingătoare, să conțină elementele necesare care să permită părților și instanței de control judiciar să înțeleagă raționamentul juridic ce a stat la baza soluției pronunțate.

Pornind de la aceste repere de ordin teoretic, Înalta Curte reține că motivele de recurs invocate de recurenta-reclamantă, subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt fondate și determină admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Din observarea considerentelor deciziei recurate, nu rezultă expunerea vreunor argumente, inclusiv de drept, care să justifice reținerea datei de 24.05.2013, ca moment de început al prescripției dreptului material la acțiune.

Întrucât calcularea termenului de prescripție de către instanța de apel impunea, în mod prioritar, determinarea momentului în care, în concret, acest termen a început să curgă, aceasta presupunea ca instanța de apel să stabilească normele de drept aplicabile în stabilirea momentului de început al prescripției dreptului material la acțiune.

Or, sub acest aspect, se constată că instanța de apel nu lămurește norma de drept aplicabilă prescripției nici în privința termenului (făcând aprecieri și pentru situația în care termenul de prescripție ar fi de 3 ani) și nici sub aspectul momentului de început al cursului prescripției.

Totodată, având în vedere că, deși pârâta a susținut excepția prescripției invocând dispozițiile art. 2519 alin. (1) C. civ. (termenul de prescripție în asigurări), iar reclamanta a susținut că prescripția extinctivă nu s-a împlinit, invocând în acest sens dispozițiile art. 2527 C. civ. (începutul prescripției dreptului la acțiune în materia asigurărilor), în considerentele deciziei recurate instanța de apel nu a analizat și incidența dispozițiilor art. 2527 C. civ. invocate de reclamantă prin răspunsul la întâmpinare.

În plus, din decizia atacată lipsesc considerentele referitoare la problemele de drept dezlegate cu caracter obligatoriu în primul ciclu procesual, prin Decizia nr. 107 din 9 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, prin care s-a trasat primei instanțe obligația de a stabili momentul la care B. S.R.L. avea dreptul de a solicita soluționarea dosarului de daună și efectuarea plății, moment care trebuia verificat și în raport de dispozițiile contractului de asigurare.

Totodată, întrucât apelurile vizau sentința civilă nr. 907/C din 25 noiembrie 2021, hotărâre prin care, în al doilea ciclu procesual, prima instanță a respins excepția prescripției, acesta impunea ca, în pronunțarea soluției de admitere a excepției prescripției, instanța de apel să înlăture motivat argumentele reținute de prima instanță în susținerea acestei soluții. Or, din parcurgerea considerentelor deciziei recurate, nu reiese că instanța de apel a înlăturat argumentele reținute de prima instanță în al doilea ciclu procesual (prin sentința civilă nr. 907/C din 25 noiembrie 2021), care au stat la baza respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Nu în ultimul rând, se constată că instanța de apel nu a analizat nici eventuala incidență a puterii de lucru judecat sub aspectul efectului pozitiv cu privire la statuările în fapt și în drept din hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2017.

Astfel, în condițiile în care pârâta a invocat prescripția dreptului material la acțiune al recurentei-reclamante, raportat la termenul în care asiguratul putea solicita plata despăgubirilor, respectiv 2 ani, termen care curge de la data stabilită de părți (30 zile de la data ultimului document depus), pârâta arătând că nu poate fi reținută nicio cauză de suspendare/întrerupere a cursului termenului de prescripție, prin hotărârile pronunțate în cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2017, instanțele au reținut că dosarul de daună a fost suspendat, prin înțelegerea dintre asigurat și asigurător, până la soluționarea dosarului penal, cu efecte între părțile contractante (asigurat – asigurător).

În raport de cele arătate, Înalta Curte constată că, în lipsa motivării corespunzătoare a soluției de admitere a apelului incident, care a atras și respingerea apelului principal, primul motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este fondat, fiind suficient pentru admiterea recursului și casarea deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Prin urmare, deși recurenta a înțeles să invoce și incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța supremă nu poate proceda la examinarea legalității deciziei recurate prin prisma acestui motiv de casare, întrucât, așa cum reiese din considerentele precedente, analiza deciziei atacate relevă faptul că nu pot fi decelate argumentele instanței de apel pentru care au fost admise criticile apelantei-pârâte referitoare la prescripția dreptului material la acțiune raportat la motivele și apărările formulate înaintea instanțelor devolutive.

Cât privește criticile raportate la soluția/considerentele prin care instanța de apel a respins excepțiile inadmisibilității acțiunii oblice și a lipsei de interes a reclamantei în promovarea unei astfel de acțiuni, Înalta Curte reține incidența principiului non reformatio in pejus prevăzut de art. 481 C. proc. civ., invocat din oficiu, față de aspectul că, deși prin sentința civilă nr. 425/C din 21 iulie 2020 pronunțată în primul ciclu procesual, cele două excepții au fost respinse de prima instanță, recurenta-pârâtă nu a formulat apel principal sau incident împotriva respectivei sentințe. Rejudecarea cauzei a fost determinată doar de admiterea apelului reclamantei A. S.A. prin Decizia nr. 107 din 09 februarie 2021 a Curții de Apel Bacău.

Prin urmare, având în vedere că, în speță, principiul non reformatio in pejus se opune ca, în rejudecare, să i se creeze reclamantei o situație mai grea decât cea din sentința civilă nr. 425/C din 21 iulie 2020 pronunțată în primul ciclu procesual, cum s-ar întâmpla în cazul admiterii excepțiilor inadmisibilității și lipsei de interes, Înalta Curte nu va putea analiza efectiv respectivele critici.

Cât privește criticile prin care recurenta-pârâtă urmărește completarea considerentelor deciziei recurate care susțin soluția de admitere a excepției prescripției, în sensul reținerii efectului puterii de lucru judecat atașat sentinței civile nr. 694/C/31.05.2017 pronunțată de către Tribunalul Neamț în cadrul dosarului nr. x/2017, acestea nu pot fi primite întrucât decizia urmează a fi casată în întregime, ca urmare a reținerii ca întemeiate a criticilor recurentei-reclamante subsumate cazului prevăzut de art. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, solicitarea recurentei-pârâte, formulată prin recursul incident la considerente, de completare a considerentelor și de menținere a soluției cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate, în conformitate cu dispozițiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., nu poate fi primită, în condițiile admiterii recursului principal și casării cu trimitere potrivit art. 497 C. proc. civ.

Ca urmare, în rejudecare, instanța de apel va analiza atât susținerile reclamantei, cât și ale pârâtei, referitoare la eventuala incidență a autorității de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2017.

În concluzie, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 teza I din același act normativ, va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. în numele B. S.R.L., prin lichidator judiciar C., împotriva deciziei nr. 1046/2022 din 21 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Bacău – secția I Civilă, pe care o va casa în integralitate, urmând a trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel.

Cu ocazia rejudecării, instanța de apel urmează a proceda la un examen efectiv al susținerilor și argumentelor părților, în vederea analizării tuturor aspectelor necesare soluționării cauzei, cu respectarea dispozițiilor art. 501 alin. (3) C. proc. civ., ținând seama de toate motivele și apărările invocate înaintea instanțelor devolutive.

Totodată, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul incident formulat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. în numele B. S.R.L., prin lichidator judiciar C. împotriva deciziei nr. 1046/2022 din 21 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Bacău – secția I Civilă.

Casează în tot decizia nr. 1046/2022 din 21 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Bacău – secția I Civilă și trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel.

Respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 octombrie 2024.