ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2318/2019

Ședința publică din data de 6 decembrie 2019

Asupra recursului de față,

Din actele dosarului constată următoarele:

I. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț la data de 20 februarie 2017, sub nr. x/2017, reclamantele A. și S.C. B. S.R.L. au solicitat obligarea pârâtei C. S.A. la plata sumelor de: 2.000.000 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat ca urmare a culpei profesionale a asiguratului S.C. D. S.R.L., 23.811 RON, reprezentând cheltuieli de judecată la care a fost obligat asiguratul pârâtei prin sentința civilă nr. 89/C din data de 5 februarie 2016, pronunțată de Tribunalul Neamț, definitivă prin decizia civilă nr. 33 din data de 16 ianuarie 2017 a Curții de Apel Bacău, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta acțiune.

În drept, au fost indicate prevederile art. 2224, 2226, 1516 și 1489 alin. (1) și (2) C. civ.

Prin sentința civilă nr. 694/C din data de 31 mai 2017, Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta C. S.A și, în consecință, a respins acțiunea formulată, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

A respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes, invocată de pârâtă.

A admis excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune, invocată de pârâtă și a respins, ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A.

II. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A.

Prin decizia nr. 241/2018 din data de 1 martie 2018, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul civil declarat de reclamanta A. - PRIN ADMINISTRATOR E. împotriva sentinței civile nr. 694/C din 31 mai 2017 pronunțată de Tribunalul Neamț, în contradictoriu cu intimata S.C. C. S.A.

III. La data de 18 aprilie 2018, recurenta-reclamantă A. - PRIN ADMINISTRATOR E. a formulat recurs împotriva deciziei anterior menționate, solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea motivelor de casare invocate, recurenta-reclamantă a arătat, în esență, că hotărârea atacată este nelegală, deoarece instanța de apel a omis, pe de o parte, să analizeze toate argumentele invocate în cuprinsul apelului sau să specifice motivele pentru care au fost înlăturate astfel de argumente, iar pe de altă parte, a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material, respectiv a interpretat greșit normele speciale din materia asigurărilor, prin prisma raporturilor existente între părți.

Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., a susținut că instanța de apel nu a motivat înlăturarea argumentelor formulate de recurenta-reclamantă cu privire la irelevanța în speță a acțiunii directe a păgubitului împotriva asigurătorului, în raport cu specificul concret al situației deduse judecății.

În opinia recurentei-reclamante, instanța de apel nu a justificat respingerea argumentelor sale referitoare la prematuritatea unei acțiuni împotriva asigurătorului, în condițiile în care, în discuție era pusă însăși existența culpei asiguratului și nu a analizat susținerile recurentei referitoare la posibilitatea ca asigurătorul să plătească de bună voie despăgubirea, ceea ce ar fi determinat o respingere a unei eventuale acțiuni directe, cu consecința imputării în sarcina recurentei-reclamante a tuturor cheltuielilor de judecată și a taxelor de timbru.

A mai susținut, în ceea ce privește considerentele deciziei atacate privind atitudinea de rea-credință a asigurătorului, că instanța de apel nu a motivat respingerea acestei apărări a recurentei-reclamante, cu consecința încălcării drepturilor sale la apărare și la un proces echitabil.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a considerat că instanța a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 2224 alin. (2) și 2225 C. civ., apreciind că acestea ar fi justificat necesitatea acționării directe a asiguratorului de către păgubit. În acest sens, a precizat că textul este aplicabil situației în care se contestă doar cuantumul despăgubirii datorate, or, în speță nu se punea doar problema despăgubirii, ci și a existenței culpei asiguratului.

A menționat că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă al dreptului la acțiune împotriva asiguratorului nu este momentul reținut de instanțele de fond, ci momentul în care recurenta a cunoscut existența condițiilor contractuale dintre asigurat și asigurător, având în vedere că asigurarea pe care intimata a încheiat-o a fost una facultativă, iar condițiile acesteia nu au fost cunoscute de către recurentă.

Totodată, arătând că prescripția reprezintă o sancțiune pentru creditorul nediligent, a considerat că nu îi poate fi imputată o asemenea atitudine, deoarece avea obligația de a acționa în termen împotriva persoanei răspunzătoare de producerea prejudiciului (art. 2224 C. civ.) în vederea obținerii unui titlu executoriu, solicitând plata despăgubirii de la asigurat, conform dispozițiilor art. 2226 C. civ.

Cum asiguratul nu a achitat despăgubirea, a considerat că obligația asigurătorului de a despăgubi recurenta s-a născut la data refuzului de a plăti al asiguratului.

IV. Prin întâmpinarea înregistrată la 22.06.2018, intimata-pârâtă S.C. C. S.A a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului cu care Înalta Curte a fost învestită, magistratul-asistent raportor concluzionând, în legătură cu recursul analizat prin prezenta hotărâre, că acesta este admisibil în principiu.

Prin încheierea din data de 19 octombrie 2018, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 7 iunie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă, fixând termen pentru soluționarea acestuia în ședință publică.

Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat dispozițiile art. 2226 C. civ. care prevede că:

"Asigurătorul plătește despăgubirea direct terței persoane prejudiciate, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat." și, subliniind că acest text stabilește expres dreptul terțului prejudiciat de a obține despăgubirea direct de la asigurator, a considerat neîntemeiată critica din apel a recurentei-reclamante, care, în calitate de terț prejudiciat, a pretins că ar fi trebuit să cheme în judecată doar pe cel răspunzător de producerea pagubei, nu și pe asigurator.

Totodată, instanța de apel a mai reținut că textul art. 2225 din C. civ., stipulează că, dacă nu se prevede altfel prin lege, despăgubirea se stabilește prin convenție încheiată între asigurat, terț persoană prejudiciată și asigurator sau, în caz de neînțelegere, prin hotărâre judecătorească, astfel că, și sub acest aspect, instanța de apel a reiterat concluzia că nu este întemeiată susținerea recurentei-reclamante, în sensul existenței unei obligații legale în sarcina sa de a chema în judecată doar pe cel răspunzător de producerea pagubei (terțul S.C. D. S.R.L.).

Dimpotrivă, instanța de apel a apreciat deschisă calea acționării în judecată, concomitent cu asiguratul, a asiguratorului C. S.A.

Prin urmare, contrar criticii recurentei-reclamante, instanța de apel a înlăturat motivat argumentele privind irelevanța unei acțiuni prealabile directe a recurentei îndreptate împotriva intimatei-pârâte, indicând și temeiurile juridice aplicabile, în raport cu specificul concret al situației deduse judecății.

A mai reținut instanța de apel, cu referire la argumentele recurentei-reclamante privind prematuritatea unei acțiuni îndreptate împotriva asigurătorului, că recurenta-reclamantă:

"a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea, cel puțin de la momentul promovării acțiunii în Dosarul nr. x/2012 cunoscând și de existența contractului de asigurare cel mai târziu la data de 24 aprilie 2013, când S.C. D. a solicitat chemarea în garanție a societății de asigurare, cerere care însă a fost anulată ca netimbrată", precum și faptul că "nu se poate reține ca necunoaștere a prejudiciului, a pagubei, cu raportare la condițiile impuse de dispozițiile art. 2528 C. civ., deoarece apelanta a cunoscut paguba indicând în acțiunea formulată în dosarul nr. x/2012 valoarea acestei".

Ca atare, Înalta Curte nu poate primi critica recurentei-reclamante, care pretinde că acțiunea directă contra intimatei-pârâte ar fi fost condiționată de stabilirea, în prealabil, a culpei asiguratului.

În baza dispozițiilor legale anterior menționate, instanța de apel a arătat, totodată, că și în situația în care ar fi fost contestate culpa sau debitul datorat și, chiar dacă dosarul de daună era suspendat, recurenta-reclamantă avea la dispoziție o acțiune directă împotriva asiguratorului, aspectele menționate urmând a fi analizate în cadrul unei astfel de acțiuni.

În acest mod, Curtea de Apel a dat un răspuns, indirect, dar evident, și susținerilor recurentei referitoare la un eventual risc de imputare a cheltuielilor de judecată și taxelor de timbru, ocazionat de respingerea unei acțiuni directe îndreptate împotriva intimatei-pârâte în cazul în care aceasta ar fi plătit de bună voie despăgubirea, aceste consecințe fiind subînțelese și decurgând, de altfel, din regulile general cunoscute ale procesului civil în chestiunea particulară a suportării cheltuielilor de judecată.

Cât despre critica referitoare la nemotivarea respingerilor argumentelor recurentei-reclamante întemeiate pe atitudinea de rea-credință a asigurătorului, Înalta Curte reține că, în considerentele deciziei recurate se precizează că acest argument a fost invocat în legătură cu termenul în care recurenta putea introduce acțiunea directă, instanța de apel apreciind că, sub acest aspect, reaua-credință a asiguratorului nu este relevantă, în raport cu textele de lege ce au format fundamentul juridic al constatării ca prescrise a acțiunii recurentei.

Așadar, Înalta Curte constată că, în raport cu dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., nu se confirmă criticile privind nemotivarea respingerii argumentelor prezentate de recurenta-reclamantă în apel, nefiind întemeiată critica că recurentei i s-ar fi încălcat drepturile la apărare și la un proces echitabil.

Recurenta-reclamantă a mai criticat decizia recurată și din perspectiva cazului de casare prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocând interpretarea și aplicarea eronată în apel a dispozițiilor art. 2224 și 2225 și 2226 din C. civ., în raport cu cele ale art. 2528 alin. (1) din C. civ.

În privința dezvoltării acestui motiv de recurs, se constată că, în realitate, recurenta-reclamantă reia criticile invocate în susținerea nemotivării deciziei recurate.

Astfel, aceasta apreciază că textele legale ce permit introducerea unei acțiuni în justiție direct împotriva asiguratorului s-ar aplica doar situației în care se contestă cuantumul despăgubirii datorate, nu și atunci când se pune în discuție însăși existența culpei asiguratului.

Susținerea recurentei-reclamante este că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă a dreptului la acțiune împotriva asiguratorului este acela în care a cunoscut existența condițiilor contractuale dintre asigurat și asigurător, întrucât, asigurarea pe care intimata-pârâtă a încheiat-o a fost una facultativă și, ca atare, necunoscută recurentei-reclamante.

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă propune, în raport cu textul art. 2224 C. civ. și al art. 2226 C. civ., și un alt moment al începerii termenului de prescripție pentru acțiunea îndreptată împotriva asiguratorului, anume acela al refuzului asiguratului a achita despăgubirea.

Se constată, sub aspectul stării de fapt conturate în cauză, că societatea de pază S.C. D. S.R.L. era asigurată pentru răspundere civilă cu polița de asigurare RPS nr. S0027 din data de 23 septembrie 2011, încheiată cu intimata-pârâtă.

Incidentul care a generat prezenta cauză a avut loc la data de 20 august 2012, când s-a constatat că în obiectivul aparținând F. S.R.L., respectiv la Fabrica de bere, s-a pătruns prin efracție și s au distrus un număr de 5 senzori, fiind încheiat în acest sens un proces-verbal.

Astfel cum a reținut și instanța de apel, potrivit dispozițiilor art. 2224 din C. civ., drepturile terțelor persoane păgubite se exercită împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, asigurătorul putând fi chemat în judecată de persoanele păgubite, în limitele obligațiilor ce îi revin acestuia din contractul de asigurare.

Tot astfel, conform dispozițiilor art. 42 din Legea nr. 136/1995 - legea specială (forma în vigoare la data încheierii contractului de asigurare, aplicabilă în virtutea dispozițiilor art. 146 din Legea nr. 71/2011):"(1) Drepturile persoanelor păgubite se vor exercita împotriva celor răspunzători de producerea pagubei. (2) Asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite în limitele obligațiilor ce-i revin acestuia din contractul de asigurare".

Prevederile art. 43 din lege stabilesc că despăgubirea se stabilește și se efectuează în baza asigurării valabile la data producerii accidentului, conform dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 136/1995, fără a mai fi necesar acordul asiguratului din cauza căruia s-a produs paguba, ori, în caz de neînțelegere, prin hotărâre judecătorească.

Prin urmare, aceste prevederi legale, transpuse situației de fapt incidente în cauză, consfințesc, în mod expres, dreptul recurentei-reclamante de a chema în judecată, în mod direct, pe asiguratorul din prezenta speță, în temeiul existenței poliței de asigurare a societății S.C. D. S.R.L încheiată cu intimata-pârâtă, fără a se impune vreo condiție prealabilă de a se obține un titlu executoriu împotriva asiguratului, care să statueze preliminar, pe cale judecătorească, asupra existenței culpei asiguratului sau a cuantumului despăgubirii.

Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube produse printr-o cauză ilicită începe să curgă, conform dispozițiilor art. 2528 alin. (1) C. civ., de la data cât păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Or, instanțele de fond au stabilit, așa cum s-a arătat mai sus, că recurenta-reclamantă a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea, cel puțin de la momentul promovării acțiunii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2012, cunoscând și existența contractului de asigurare, cel mai târziu la data de 24 aprilie 2013, când S.C. D. S.R.L. a solicitat chemarea în garanție a societății de asigurare.

În consecință, reținând că în speță nu a existat un impediment legal în promovarea unei acțiuni împotriva asiguratorului (intimata-pârâtă) ci, dimpotrivă, această posibilitate este recunoscută expres de lege, având în vedere și faptul că existența contractului de asigurare a fost cunoscută recurentei cel puțin din data de 24 aprilie 2013 (aspect, de altfel, necontestat), rezultă că în mod corect au concluzionat instanțele de fond, prin raportare la condițiile impuse de dispozițiile art. 2528 C. civ., că prezenta acțiune a fost formulată cu depășirea termenului de 3 ani în privința sumei de 2.000.000 RON, cursul prescripției nefiind suspendat ori întrerupt.

Pe de altă parte, în raport cu specificul activității prestate de S.C. D. S.R.L., în cauză sunt incidente, pe de o parte, dispozițiile Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor valorilor și protecția persoanelor, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 40/2010, care prevăd că societățile comerciale, indiferent de natura capitalului social, care dețin bunuri ori valori cu orice titlu, sunt obligate să asigure paza acestora (art. 1), iar pe de altă parte, prevderile art. 93 alin. (1) lit. g) din Anexa I la Hotărârea de Guvern nr. 301 din 11 aprilie 2012 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 333/2003, în vigoare la data incidentului care a generat disputa, care dispune că, pentru a dobândi dreptul de a presta servicii de montorizare și intervenție, operatorii economici trebuie să dețină poliță de asigurare valabilă pentru acoperirea riscului privind activitatea de monitorizare și intervenție.

Așadar, prin prisma normelor anterior menționate, care instituie o obligație legală pentru societățile de pază și protecție, inclusiv pentru S.C D. S.R.L., de a deține o poliță de asigurare valabilă pentru acoperirea riscului izvorând din activitatea desfășurată, precum și în baza principiului de drept potrivit căruia nimeni nu poate invoca necunoașterea legii, Înalta Curte constată că nu se confirmă critica recurentei-reclamante, în sensul că asigurarea pe care intimata-pârâtă a încheiat-o cu societatea de pază a fost una facultativă și, ca atare, necunoscută recurentei-reclamante.

Dimpotrivă, societatea S.C. D. S.R.L. era obligată, prin lege, să dețină un contract de asigurare, reprezentat în cauză de polița de asigurare pentru răspundere civilă RPS nr. S0027 din data de 23 septembrie 2011, ceea ce implica pentru recurenta-reclamantă, în calitate de beneficiar al serviciilor prestate de această societate, obligația legală de a verifica și cunoaște existența unui astfel de contract cu caracter obligatoriu, nu facultativ.

În concluzie, criticile analizate, circumscrise de recurenta-reclamantă dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu pot fi primite.

Pentru aceste considerente, constatând că în speță nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din același act normativ, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. - PRIN ADMINISTRATOR E. împotriva deciziei nr. 241/2018 din 1 martie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 decembrie 2019.