ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2120/2020

Ședința publică din data de 3 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Au mai solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.000 Euro, calculată în RON la cursul BNR din data plății, reprezentând contravaloarea unui împrumut acordat la data de 05.11.2015 de numitul I., obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la data introducerii cererii de chemare în judecată, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Bacău, secția I civilă, la data de 28 martie 2018.

La data de 18 iunie 2018, Curtea de Apel Bacău a reținut cauza spre soluționare și, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 25 iunie 2018, iar apoi pentru 27 iunie 2018.

La termenul din 27 iunie 2018, instanța de apel a repus, din oficiu, cauza pe rol, în temeiul art. 400 C. proc. civ., pentru a pune în discuție inadmisibilitatea formulării cererii de apel și a reprezentării convenționale a persoanei juridice în fața instanței de apel conform dispozițiilor art. 482 și art. 84 alin. (1) din C. proc. civ. așa cum a fost interpretat prin decizia 9/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Prin decizia nr. 800/2018 din 26 septembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a fost admisă excepția inadmisibilității și, în consecință, a fost respins ca inadmisibil, apelul promovat de pârâta C. prin D. S.R.L. BUCUREȘTI, în contradictoriu cu intimatul E..

Prin aceeași decizie a fost admis apelul promovat de A. și B., în contradictoriu cu același intimat-reclamant. A fost schimbată, în parte, sentința apelată, în sensul a fost obligată pârâta C. prin D. S.R.L. BUCUREȘTI și la plata sumei de 239,85 RON către reclamanta A., cu titlu de despăgubiri materiale. Au fost menținute din sentință dispozițiile care nu sunt contrare prezentei decizii.

Pentru a respinge apelul pârâtei ca inadmisibil, instanța de apel a constatat că sunt incidente considerentele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept prin decizia nr. 9/2016, redându-se paragrafele 33-36 ale acesteia potrivit cărora, "33. Contractul de mandat încheiat între două persoane juridice produce efecte doar în planul dreptului material, nu și în planul dreptului procesual, guvernat, în materia reprezentării, de norme legale imperative. 34. Folosirea adverbului "numai" din textul art. 84 alin. (1) din C. proc. civ. subliniază exclusivitatea modalității de reprezentare convențională a persoanelor juridice în fața instanțelor, ce poate fi realizată doar de cele două categorii de reprezentanți nominalizați de text. Această concluzie reiese și din sintagma "în condițiile legii", care face trimitere la legile ce reglementează profesiile de consilier juridic și avocat. 35. Activitatea de reprezentare convențională în fața instanțelor de judecată este o activitate necomercială, rezervată prin lege avocaților și consilierilor juridici. Or, dacă s-ar agrea ideea ca o persoană juridică să fie reprezentată de o altă persoană juridică, s-ar ajunge la concluzia, de neacceptat, că reprezentarea în sine ar putea constitui obiect de activitate al mandatarului. 36. Având în vedere caracterul imperativ al normei de procedură, interpretarea potrivit căreia persoana juridică ar putea fi reprezentată în fața instanței printr-o altă persoană juridică, inclusiv sub aspectul formulării cererii de chemare în judecată, este lipsită de fundament legal".

Instanța de apel a reținut că nu are relevanță sub aspectul reprezentării în fața instanței, contractul de mandat încheiat la 16 aprilie 2008 între Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din Romania și S.C. D. S.R.L., inclusiv art. 6.2.1 lit. c) din acest contract, el având relevanță exclusiv sub aspectul drepturilor și obligațiilor născute din contractul de asigurare, sub acest aspect fiind relevante cauzele C-558/15 și C-306/12, soluționate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene la 15 decembrie 2016, respectiv 10 octombrie 2013.

După expunerea considerentelor reținute de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-558/15, la paragrafele 31-38, și în cauza C-306/12, la paragrafele 30-31, instanța de apel a conchis că, față de interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, rezultă că nu trebuie confundat dreptul persoanei vătămate de a notifica mandatarul persoanei direct responsabile, pentru a facilita victimei demersul în obținerea despăgubirilor, cu dreptul acestui mandatar de a sta în judecată în calitate de reprezentant al persoanei juridice răspunzătoare directă.

A arătat instanța de apel că, pentru a nu se impune o sarcină excesivă victimei, s-a considerat că mandatarul din statul membru poate fi notificat de către victimă, însă aceasta nu echivalează nici cu un drept de a solicita despăgubiri direct reprezentantului persoanei responsabile, dar nici cu instituirea unei calități de reprezentant al Biroului Asiguratorilor de Autovehicule din Romania prin D. S.R.L. Prin urmare, interpretarea dată de către instanța supremă prin decizia 9/2016 nu este de natură a încălca cele reținute de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

În consecință, a reținut instanța de prim control judiciar, este inadmisibilă cererea de apel formulată de către un mandatar, care nu este avocat, pentru C. SpA.

Privitor la cererea de apel formulată de către reclamanți, instanța de apel a motivat că, în contextul în care reclamanții nu au solicitat în nume propriu repararea prejudiciului personal, soluția primei instanțe de a obliga pârâta la continuarea plății după decesul lui F. către fiul victimei, până la terminarea studiilor dar nu mai mult de 26 de ani este nelegală față de dispozițiile art. 1388 coroborat cu art. 1393 care privesc prejudiciul victimei înseși.

Instanța de apel a reținut, în esență, că, deși primul capăt de cerere trebuia în totalitate respins, în lipsa unui apel legal formulat de către debitor, nu poate reforma soluția primei instanțe.

Cu privire la despăgubirile materiale, instanța de apel a reținut că doar suma de 239,85 RON este datorată în plus față de cele dispuse de prima instanță, pentru acest produs reclamanta făcând atât dovada achiziției cât și a necesității, conform prescripției din scrisoarea medicală. Criticile vizând celelalte cheltuieli, de transport, medicamente au fost constatate ca fiind nefondate, întrucât, nu s-a făcut dovada certă că sunt în legătură directă cu accidentul din 18 august 2013.

Recurenta-pârâtă se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispozițiile art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ. și solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, încălcarea regulilor de procedură prevăzute de art. 6, art. 13 și art. 84 C. proc. civ., precum și încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor din legislația specială în materia asigurărilor, art. 54 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, art. 23 din O.U.G. nr. 54/2016, art. 12 și 13 din normele RCA aprobate prin Ordinul nr. 14/2011 al președintelui CSA, art. 11-13 din Norma ASF nr. 23/2014, a dispozițiilor art. 37 și art. 21 din Directiva 2009/103/CE și a art. 3 și 4 din Regulamentul General al Consiliului Birourilor, ca urmare a admiterii excepției inadmisibilității și respingerii ca inadmisibil a apelului formulat de pârâtă.

Recurenta a susținut că, prin admiterea excepției inadmisibilității apelului declarat de către pârâtă, instanța a încălcat dreptul la apărare al apelantei-pârâte, precum și dreptul acesteia la un proces echitabil.

Recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel în mod greșit a reținut că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 84 alin. (1) C. proc. civ., nesocotind astfel caracterul special și specializat al cauzei deduse judecății, pronunțând o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legislației speciale naționale și europene aplicabile în materia asigurărilor.

Totodată, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel în mod greșit a reținut incidența Deciziei nr. 9/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, in condițiile in care aceasta nu era aplicabilă speței raportat la prevederile legale speciale naționale și europene privind reprezentarea in materia asigurărilor obligatorii de răspundere civila auto.

De asemenea, curtea de apel a nesocotit și prevederile art. 3 și 4 din Regulamentul General al Consiliului Birourilor adoptat în urma încheierii la data de 30 mai 2002 la Rethymno (Creta) a "Convenției între birourile naționale de asigurări ale statelor membre ale Spațiului Economic European și ale altor state asociate", în baza căreia s-a eliminat obligația de control a asigurării de răspundere civilă între statele membre. Prin Decizia 2003/564/CE România a aderat la convenția inter-birouri prin Addendumul nr. 3 din 8 martie 2007, iar în urma aderării a fost eliminată obligația de control al asigurării începând cu 1 august 2007 prin Decizia 2007/482/CE, Anexa nr. 2.

Redând dispozițiile art. 3 alin. (3) și (4), art. 4 alin. (4) și (5) din Regulamentul General al Consiliului Birourilor, precum și paragraful 37 din Directiva 2009/103/CE, recurenta consideră că instanța de apel a interpretat greșit aceste dispoziții reținând faptul că în baza lor corespondentul ar avea un mandat limitat doar la primirea actelor judiciare fără să poată și răspunde la acestea și să reprezinte asigurătorul în proces formulându-i apărările necesare.

Astfel cum a precizat și în fața instanței de apel, recurenta, societate de asigurare C. SpA, cu sediul în Italia, a emis polița de asigurare pentru autovehiculul implicat în accidentul produs pe teritoriul României și soldat cu vătămarea autorului intimaților-reclamanți, iar în baza acestei polițe societatea are obligația să îi despăgubească pe intimații-reclamanți pentru prejudiciile suferite, dovedite și care au legătură de cauzalitate cu accidentul.

În cauză sunt aplicabile dispozițiile speciale derogatorii prevăzute de legislația asigurărilor, iar în baza acestor prevederi, potrivit principiului "specialia generalibus derogant", rezultă că în mod legal Societatea D. S.R.L. reprezintă recurenta în cauză, având calitatea de corespondent al acesteia pe teritoriul României și dreptul de a soluționa cererile de despăgubire și de a o reprezenta în fața autorităților, inclusiv în acțiunile judiciare, de a-i apăra interesele, inclusiv de a angaja avocați și alți specialiști, în conformitate cu dispozițiile legale menționate.

Prin urmare, societatea D. S.R.L. are calitatea de reprezentant al societății de asigurare emitentă a poliței și depline puteri pentru gestionarea cazului asigurat atât în raport cu persoana păgubită în procedura amiabilă, cât și în fața autorităților naționale, inclusiv în fața instanțelor de judecată în procedura contencioasă, având dreptul de a primi notificarea actelor judiciare și de a răspunde acestora, potrivit dispozițiilor paragrafului 37 și art. 21 din Directiva 2009/103/CE, astfel cum a fost interpretat prin Hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene din 10.10.2013 dată în cauza C-306/12 și din 15 decembrie 2016 dată în cauza C-558/15.

Recurenta a mai susținut ca fiind eronat un raționament contrar, în condițiile în care chiar dispozițiile speciale din dreptul intern sunt în deplin acord cu reglementările dreptului Uniunii, sens în care a invocat prevederile art. 11, art. 12 și art. 13 alin. (1) din normele RCA aprobate prin Ordinul președintelui CSA nr. 14/2011, conform cărora asigurătorul RCA este obligat să numească un reprezentant de despăgubiri în fiecare stat membru.

Intimatul-intervenient a depus note de ședință, prin care a arătat, în esență, că recursul pârâtei este întemeiat, astfel că se impune admiterea acestuia.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 11 februarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înțeles să își exercite acest drept.

Prin încheierea din 12 mai 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul declarat de pârâta C. prin D. S.R.L. și a constatat suspendarea judecății de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020, precum și al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Ulterior, cauza a fost repusă pe rol, fixându-se termen de judecată la data de 27 octombrie 2020, acesta fiind preschimbat din oficiu la 3 noiembrie 2020.

Analiza recursului este limitată la criticile formulate de recurenta-pârâtă cu privire la soluția instanței de apel asupra respingerii ca inadmisibil a apelului pe care aceasta l-a promovat, respectiv cu privire la soluționarea greșită a calității de reprezentant, autoarea căii extraordinare de atac neformulând critici sub aspectul soluției pronunțate de instanța de prim control judiciar asupra apelului reclamanților.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-pârâtă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată este susceptibilă de casare atunci când a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Art. 175 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia.

Critica recurentei-pârâte prin care aceasta susține încălcarea regulilor de procedură prevăzute de art. 6, art. 13 și art. 84 C. proc. civ., ca urmare a admiterii excepției inadmisibilității și respingerii ca inadmisibil a apelului formulat de pârâtă, vizează modul de interpretare a instanței de prim control judiciar cu privire la dovada calității de reprezentant a societății D. S.R.L.

Recurenta-pârâtă a susținut că, prin admiterea excepției inadmisibilității apelului pe care l-a declarat, instanța a încălcat dreptul său la apărare, precum și dreptul acesteia la un proces echitabil.

Totodată, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel în mod greșit a reținut incidența Deciziei nr. 9/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, in condițiile in care aceasta nu era aplicabilă speței raportat la prevederile legale speciale privind reprezentarea in materia asigurărilor obligatorii de răspundere civila auto.

Analizând criticile recurentei, Înalta Curte constată că acestea sunt întemeiate.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. prin D. S.R.L. și cu intervenientul E., iar în fața primei instanțe nu a fost invocată excepția lipsei dovezii calității de reprezentant.

De asemenea, Înalta Curte reține că cererea de apel este formulată de apelanta-pârâtă C. prin D. S.R.L. fiind semnată de avocat J., care a depus împuternicire avocațială la dosarul de apel, având inserate mențiunile impuse de Anexa II la Statutului profesiei de avocat.

În conformitate cu art. 82 alin. (2) C. proc. civ., "Excepția lipsei dovezii calității de reprezentant înaintea primei instanțe nu poate fi invocată pentru prima oară în calea de atac".

Cu toate acestea, instanța de prim control judiciar la termenul din 27 iunie 2018, în temeiul art. 400 C. proc. civ., a repus cauza pe rol, din oficiu, pentru a pune în discuție inadmisibilitatea formulării cererii de apel și a reprezentării convenționale a persoanei juridice în fața instanței de apel conform dispozițiilor art. 482 și art. 84 alin. (1) din C. proc. civ., așa cum a fost interpretat prin decizia 9/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, iar apoi, a admis excepția inadmisibilității din această perspectivă, deși pârâta C. prin D. S.R.L. a fost parte în proces la prima instanță, iar la dosarul de apel este depusă împuternicirea avocațială, potrivit legii.

De asemenea, în dosarul de apel, la filele x, a fost depus, în copie, și contractul cadru de mandat din 16 aprilie 2008, încheiat între mandant Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, în calitatea sa de Birou Național din România și mandatar S.C. D. S.R.L., gestionar de daune, în cadrul căruia la art. 6.2.2 lit. c) se reține că gestionarul de daune are obligația să reprezinte în fața instanțelor de judecată, interesele asigurătorilor a căror răspundere este angajată în cazurile de daună pe care sunt mandatați să le gestioneze, cu respectarea însă a dreptului la despăgubire a persoanelor vătămate. De asemenea, se prevede că reprezentarea se poate face inclusiv prin avocați.

Totodată, Înalta Curte reține că art. 80 alin. (1) C. proc. civ. stabilește regula potrivit căreia părțile își pot exercita drepturile procedurale personal sau prin reprezentant și enumeră felurile reprezentării, respectiv legală, convențională sau judiciară.

Conform art. 84 alin. (1) C. proc. civ., reprezentarea convențională a persoanelor juridice în fața instanțelor de judecată se poate face numai prin consilier juridic sau avocat, în condițiile legii.

Potrivit art. 151 alin. (2) C. proc. civ., avocatul și consilierul juridic vor depune împuternicirea lor, potrivit legii, iar potrivit alin. (4) al aceluiași text de lege, reprezentanții persoanelor juridice de drept privat vor depune, în copie, un extras din registrul public în care este menționată împuternicirea lor.

În conformitate cu art. 54 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, "Drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse pe teritoriul României de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în străinătate se exercită împotriva asigurătorului prin reprezentanțele de despăgubiri sau prin Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, după caz, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 48 alin. (2)."

În speță, societatea D. S.R.L. este un mandatar stabilit în baza legii, iar pârâta C. prin D. S.R.L. a fost parte în proces la prima instanță.

Înalta Curte reține că instanța de apel a aplicat greșit Decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, care a interpretat dispozițiile art. 84 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la reprezentarea convențională a persoanei juridice statuând că, în interpretarea si aplicarea acestor prevederi legale, cererea de chemare in judecata si reprezentarea conventionala a persoanei juridice in fata instantelor de judecata nu se poate face prin mandatar persoana juridica nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urma.

Prin paragrafele 32-34 din Decizia nr. 9/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept se reține că în fața instanțelor de judecată persoana juridică poate opta pentru reprezentare convențională sau se poate înfățișa prin reprezentantul legal.

În acest sens, se reține că, în situația reprezentării în fața instanței persoana juridică își poate alege reprezentantul doar din categoriile prevăzute de art. 84 alin. (1) C. proc. civ., respectiv consilier juridic sau avocat.

Pe de altă parte, potrivit paragrafului 33 din decizie, contractul de mandat încheiat între două persoane juridice produce efecte doar în planul dreptului material, nu și în planul dreptului procesual, guvernat, în materia reprezentării, de norme legale imperative. În paragraful 35 se statuează că activitatea de reprezentare convențională în fața instanțelor de judecată este o activitate necomercială, rezervată prin lege avocaților și consilierilor juridici, iar, dacă s-ar agrea ideea ca o persoană juridică să fie reprezentată de o altă persoană juridică, s-ar ajunge la concluzia, de neacceptat, că reprezentarea în sine ar putea constitui obiect de activitate al mandatarului.

Din considerentele expuse rezultă că decizia analizată se referă la situația reprezentării convenționale a persoanei juridice în fața instanței de judecată.

Or, în speță, instituția reprezentării nu este guvernată de prevederile art. 84 alin. (1) din C. proc. civ., care constituie norma generală în materia reprezentării convenționale în fața instanțelor de judecată a persoanei juridice, ci de dispozițiile speciale ale art. 54 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, care instituie un caz de reprezentare legală, conferind asigurătorului dreptul de a sta în justiție pentru orice cerere sau acțiune referitoare la despăgubiri prin reprezentanțele de despăgubiri sau prin Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România.

Prin urmare, recurenta-pârâtă a susținut corect că nu se aplică Decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, pentru că în cauză este vorba de o reprezentare legală care rezultă din dispozițiile legii speciale, respectiv art. 54 alin. (2) din Legea nr. 136/1995.

Prin respingerea apelului ca inadmisibil, recurenta-pârâtă a fost vătămată în sensul prevăzut de art. 175 alin. (1) C. proc. civ., deoarece a fost lipsită de un grad de jurisdicție, fiindu-i încălcat atât dreptul la apărare, cât și dreptul acesteia la un proces echitabil.

Așa fiind, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este fondat, astfel încât se impune casarea deciziei atacate, în limita criticilor formulate de recurenta-pârâtă.

Înalta Curte reține că susținerile recurentei-pârâte care au fost grefate pe motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt formulate prin raportare la calitatea de reprezentant, astfel încât acestea vizează, în realitate, ipoteza motivului de nelegalitate edictat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care a fost analizat anterior, criticile subsumate acestui motiv de casare fiind găsite întemeiate.

Având în vedere considerentele reținute, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei nr. 800/2018 din 26 septembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, pe care o va casa, în parte, și va trimite cauza spre o nouă judecată a apelului pârâtei, aceleiași instanțe. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta C. prin D. S.R.L. împotriva deciziei nr. 800/2018 din 26 septembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, pe care o casează, în parte, și dispune trimiterea cauzei spre o nouă judecată a apelului pârâtei, aceleiași instanțe.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 noiembrie 2020.