ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1060/2021

Ședința publică din data de 21 aprilie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 4 ianuarie 2018 pe rolul Tribunalului Neamț, sub număr de dosar x/2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., obligarea pârâtei la plata sumei de 425.413,25 RON (echivalent a 92.499,24 EURO, calculată la cursul RON/EURO de la data formulării prezentei cereri) aferentă facturii fiscale nr. x/03.07.2017, obligarea debitoarei la plata dobânzii penalizatoare în cuantum de 6.363,60 RON, (echivalent a 1.383,68 EURO) calculată potrivit art. 4 din O.G. nr. 13/2011, obligarea debitoarei la plata dobânzii penalizatoare până la data achitării integrale a debitului datorat, obligarea debitoarei la plata cheltuielilor de judecată ce se vor compune din onorariu avocațial și taxa judiciară de timbru.

Prin sentința civilă nr. 268/C/03.04.2019, pronunțată de Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei ca neîntemeiată; s-a admis în parte acțiunea civilă și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 425.413,25 RON (echivalentul sumei de 92.499,24 euro) reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. x/03.07.2017, la care se va adăuga dobânda penalizatoare calculată începând cu data de 01.08.2017, până la plata efectivă a debitului principal; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 12.414,28 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel pârâta S.C. B. S.A., care a solicitat admiterea apelului și schimbarea sentinței, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 7/2020 din 13 ianuarie 2020, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a admis apelul formulat de S.C. B. S.A. prin administrator judiciar C., împotriva sentinței civile nr. 268 din 3 aprilie 2019 pronunțată de Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că suma de plată a pârâtei către reclamantă, în ce privește principalul, este de 424.568,57 RON, echivalentul (la data de 29 decembrie 2017) sumei de 91.115 euro, reprezentând contravaloare parțială FF 105/3 iulie 2017 și suma de plată a pârâtei către reclamantă reprezentând cheltuieli de judecată aferente judecății în fața primei instanțe este de 12.291 RON, conform art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., proporțional cu pretențiile admise.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței și a obligat intimata-reclamantă să plătească apelantei-pârâte suma de 311,90 RON, conform art. 453 alin. (2) coroborat cu art. 482 din C. proc. civ., reprezentând cheltuieli de judecată, în apel, în limitele în care a fost schimbată hotărârea primei instanțe.

Invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta S.C. B. S.A. prin administrator judiciar C. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 7/2020 din 13 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o noua judecată instanței de apel, precum și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În argumentarea cererii de recurs, se susține că, asemenea instanței de fond, în mod greșit și instanța de apel a decis în sensul reținerii calității procesuale active a reclamantei, evaluând defectuos probatoriul, în condițiile în care raporturile dintre părțile în litigiu se derulau sub incidența altor convenții decât Contractul Internațional de vânzare.

Consideră că aserțiunea instanței de apel în sensul că recurenta-pârâtă nu ar fi invocat și, cu atât mai puțin, nu ar fi dovedit că plățile pe care le-a făcut către reclamantă ar fi avut izvorul într-un alt contract internațional de comision este inexactă, în condițiile în care aceasta susține că a invocat chiar prin motivele de apel că nu a existat vreun contract încheiat cu reclamanta A., deci nici vreunul de comision, aspect reținut și de experții contabili care au examinat situația în cadrul expertizei.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că o dovadă însemnată că relația comercială dintre aceasta și intimata-relamantă nu era guvernată de Contractul Internațional de vânzare avut în vedere este relavată la pagina 22 a Raportului de expertiză contabilă, unde la obiectivul 5.1 se rețin mai multe operațiuni de livrare de produse către reclamantă, operațiuni care în mod cert nu puteau fi guvernate de Contractul invocat în acțiunea introductivă.

Totodată, susține recurenta, că dintr-o varietate largă de tranzacții identificate nu se poate alege doar o parte care să fie inclusă în mod convenabil, dar complet netemeinic, în limitele și înțelesul Contractului internațional semnat la 21.11.2013, cu scopul predeterminat de a da un sens acestei convenții și de a atribui nefondat tranzacțiile respective unui contract anume.

Așa fiind, recurenta-pârâtă consideră că operațiunile comerciale desfășurate cu reclamanta exced convenției din 23.11.2013 și nu pot fi atribuite respectivului Contract.

În concluzie, neputându-se determina în mod cert Contractul în cauză drept izvor al tranzacțiilor dintre părți, recurenta-pârâtă solicită instanței de recurs să rețină, pe cale de consecință, lipsa calității procesuale active a reclamantei, în condițiile în care numai calitatea sa în convenție dovedită și determinată, ar putea legitima acesteia un drept de a sta în judecată, ceea ce nu este cazul în situația de față.

Pe de altă parte, recurenta arată că, din analiza Contractului Internațional de Vânzare se constată că termenii utilizați sunt meniți a asigura distinctivitatea părților și participanților. Astfel, încă din preambul se identifică trimiterile la "Agent" și "Agenție", aceasta din urmă având să fie desemnată ulterior; cu excepția preambulului, Agenția nu mai este menționată nicăieri în cuprinsul contractului, iar toate sarcinile și obligațiile partenerului contractual al recurentei sunt stipulate în mod exclusiv în sarcina Agentului, iar nu a Agenției.

Or, consideră că, în lipsa unei entități precis determinate, titulari ai obligațiilor stipulate prin contract nu puteau fi decât persoanele fizice semnatare, fapt ce reiese și din clauze anume ale contractului perfectat deja la data de 21.11.2013. Așa de pildă, prin art. 1.4 se reglementează un drept de exclusivitate în favoarea unui subiect de drept identificat cu termenul "Agent" propriu persoanelor fizice, în vreme ce vreo altă entitate nu mai este determinată ori nominalizată. Un astfel de drept de exclusivitate nu este instituit în favoarea "Agenției", și nici nu ar putea fi convenit în patrimoniul unei persoane neidentificate.

Totodată, arată că, potrivit art. 2044 alin. (2) C. civ., forma scrisă este necesară pentru a face dovada contractului de comision, context în care se poate observa că în privința reclamantei A. nu există niciun contract/act adițional de desemnare ulterioară, astfel cum era prevăzut în preambul.

Așa fiind, în opinia recurentei-pârâte se cuvine a fi reconsiderată, în controlul judiciar, împrejurarea că semnarea contractului s-a făcut cu persoanele fizice D. și E., iar nicidecum cu reclamanta A..

De asemenea, recurenta apreciază ca lipsită de relevanță împrejurarea că societatea reclamantă era deja înființată la data încheierii Contractului Internațional de vânzare din 21.11.2013, mai exact că era înființată încă din anul 2012. De fapt, atât în anul 2012, cât și chiar la momentul semnării contractului în discuție, societatea reclamantă nu era mai mult decât una dintre toate societățile comerciale înființate la acel moment și nu se distingea dintre acestea, așa încât simpla însușire de a fi existat nu îi conferea nicio preemțiune în legătură cu contractul și nici vreo calitate pentru cadrul procesual de acum.

Recurenta-pârâtă mai susține și faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat pe două dintre motivele de apel invocate.

Astfel, arată că prin cererea de apel a invocat, în privința întinderii creanței, că în cauză nu s-a determinat cuantumul comisionului de 2% eventual datorat, în administrarea probei cu expertiza nestabilindu-se, la niciun moment și în nicio etapă, un obiectiv cu această finalitate, precum și faptul că se identifică în mod vădit o discrepanță între valoarea tranzacțiilor identificate de expertiza contabilă și valoarea tranzacțiilor prezentate în factura x.

Or, în extrem de succinta motivare, recurenta susține că instanța de apel nu face nicio referire la aceste aspecte, în contextul în care a admis în parte apelul, reținând tocmai că în factura în litigiu, nr. 105, emitentul a inclus în mod vădit mincinos un comision de 2% aferent unor valori al livrărilor în cuantum de 99.327,00 Euro către societatea F., în fapt fictive. Așadar, emitentul facturii adaugă suma de 3.626,56 Euro cu titlu de comision aferent relaționării cu această societate, în vreme ce ambii experți concluzionează că nu există tranzacții efectuate pe relația cu entitatea respectivă.

Prin urmare, în acest context, consideră că preocuparea pentru stabilirea riguroasă a cuantumului eventualelor pretenții justificate nu mai putea rămâne de ordin facultativ, ci căpăta caracter obligatoriu în misiunea încredințată instanței.

Mai arată recurenta faptul că, în cazul niciuneia dintre societăți, valoarea din factura x nu corespunde cu valoarea constatată de experții contabili.

În concluzie, pentru a aprecia riguros în privința eventualei existențe a creanței și a cuantumului acesteia, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel - tocmai găsind temeinic motivul pentru care a admis în parte calea de atac - trebuia să revizuească cu acuratețe documentele și calculația care emană de la reclamantă și să constate inaptitudinea probatoriului, inclusiv a expertizei contabile, de a oferi garanția forței doveditoare necesară obligării sale Ia diminuarea propriului patrimoniu spre a-1 spori pe cel al reclamantei.

În concluzie, recurenta-pârâtă consideră că, prin decizia criticată, Curtea de Apel Bacău s-a limitat la efectuarea unei simple operațiuni matematice de scădere, înlăturând doar expresia actului ilicit vădit al reclamantei de a fi cuprins în factură operațiuni evident inexistente, însă ratificând altele caracterizate și de o doză de subtilitate, care s-au sustras observării.

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului prin raportare la prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 11 noiembrie 2020, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

La termenul de judecată din 20 ianuarie 2021, a fost respinsă excepția nulității și a fost admis în principiu recursul, fiind acordat termen pentru judecarea acestuia la 21 aprilie 2021.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil se impune observația că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară și are ca obiect decizia prin care s-a soluționat calea de atac a apelului împotriva sentinței instanței de fond și că recursul, spre deosebire de apel, care este o cale de atac ordinară și devolutivă, este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanței de apel enumerate de art. 488 C. proc. civ., sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 489 C. proc. civ.. În consecință, Curtea va reține spre examinare numai acele critici ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., și care se referă strict la aspecte de nelegalitate.

Se reține că motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat formal, nefiind indicate normele de drept material încălcate sau aplicate greșit de instanța de apel, iar faptul că se indică anumite dispoziții legale (ex: art. 2044 alin. (2) C. civ. etc.), fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Se apreciază că anumite susțineri ale recurentei-pârâte pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., care prevăd că hotărârea poate fi casată când prin aceasta, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (pct. 5); când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii (pct. 6), întrucât se invocă greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei și faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat pe două dintre motivele de apel invocate, însă se constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele care urmează.

Este de necontestat că la 21 noiembrie 2013 a fost încheiată o convenție între pârâta B. S.A. și numiții D. și E., aceștia din urmă în numele unei "Agenții desemnată ulterior", prin care Agentul s-a obligat să identifice clienți pentru produsele comercializate de pârâtă în schimbul unui comision de 2% pentru fiecare tonă de hârtie ce face obiectul vânzărilor sau comenzilor trimise producătorului.

Prin urmare, cum în mod legal a reținut și instanța de control judiciar, în contract s-a prevăzut fără echivoc că cei doi agenți, D. și E., au acționat în calitate de reprezentanți ai unei societăți (agenție care va fi desemnată ulterior), nu în nume propriu, iar, pe de altă parte, din modul cum a fost executat contractul, a rezultat că pârâta a efectuat plăți și compensări, în temeiul acestui contract, către/cu reclamanta din prezenta cauză, A..

Așa fiind, contrar susținerilor recurentei, ambele instanțe au reținut cu justețe că reclamanta are calitate procesuală activă, cu atât mai mult cu cât pârâta nu a invocat și nici nu a dovedit în cauză că plățile pe care le-a efectuat către reclamantă ar fi avut izvorul într-un alt contract internațional de comision și, în plus, la momentul încheierii contractului (21 noiembrie 2013) reclamanta B. S.A. era deja înființată din anul 2012, aspect ce a rezultat din înscrisurile aflate la dosar (certificatul eliberat de Registrul Comerțului din Bulgaria).

Totodată, hotărârea atacată este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, decizia recurată fiind clară și concisă, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția.

Este de amintit că instanța nu este obligată să răspundă fiecărui argument folosit în dezvoltarea unui motiv sau în legătură cu apărările formulate de părți atunci când aceste motive sau apărări au un element comun determinant, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns tuturor argumentelor prin raționamente logice și că a cercetat toate motivele și apărările invocate de părți, aspect ce se regăsește în speță.

Sunt nefondate criticile recurentei referitoare la faptul că instanța de apel nu a examinat două dintre motivele sale de apel, întrucât cererea a fost analizată în raport de motivele prezentate, ținându-se seama de actele dosarului, de situația de fapt stabilită și de normele juridice aplicabile.

Instanța de control judiciar a avut în vedere criticile esențiale invocate de apelanta B. S.A., iar obligația de a-și motiva decizia, astfel cum s-a arătat anterior, nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument.

Apelul prin efectul său devolutiv, a permis instanței să conchidă că prima instanță a reținut în mod eronat, contrar concluziilor raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, că în perioada de timp dedusă judecății, 01.01.2017-31.05.2017 pârâta ar fi făcut livrări și către terțul S.C. F., incluzând astfel în valoarea debitului și valoarea comisionului de 1986,54 de euro aferent sumei de 99.327 de euro consemnată în factura nr. x/03.07.2017 întocmită de reclamantă.

Astfel, argumentat și legal motivat, instanța de prim control judiciar a pronunțat o hotărâre legală în ceea ce privește obligarea pârâtei la plata sumei aferente facturii fiscale nr. x/03.07.2017, dispunând înlăturarea comisionului de 2% aferent relației comerciale cu F..

Prin urmare, simpla nemulțumire a recurentei cu privire la soluția pronunțată ori neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nepronunțări asupra unor motive de apel, asfel cum pretinde recurenta.

Nu în ultimul rând, trimiterile recurentei-pârâte la concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză au fost făcute în scopul de a repune în discuție situația de fapt reținută de instanța de fond și reanalizată de instanța de apel, ceea ce nu mai este permis în această etapă procesuală.

Pentru rațiunile înfățișate, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A., prin administrator judiciar C., împotriva deciziei nr. 7/2020 din 13 ianuarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Bacău – secția I Civilă, menținând decizia recurată, ca fiind legală.

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând cererea de restituire a taxei judiciare de timbru, în raport cu înscrisurile aflate la dosar, constată că aceasta este întemeiată, pentru considerentele care succed:

Potrivit art. 45 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru "(1) Sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie, după caz integral, parțial sau proporțional, la cererea petiționarului, în următoarele situații: a) când taxa plătită nu era datorată; (…).

Se constată că recurenta a achitat în mod eronat taxa judiciară de timbru în cuantum de 3930 RON, cererea de recurs fiind scutită de la plata taxei judiciare de timbru în raport de dispozițiile art. 115 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.

Așa fiind, taxa judiciară de timbru în cuantum de 3930 RON achitată cu chitanța seria x nr. x emisă la 03.07.2020 de Municipiul Piatra Neamț echivalează cu "o plată nedatorată" în înțelesul textului legal evocat, situație în care, Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând că sunt incidente dispozițiile art. 45 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, va dispune restituirea taxei judiciare de timbru în cuantum de 3930 RON către recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. prin administrator judiciar C..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A., prin administrator judiciar C., împotriva deciziei nr. 7/2020 din 13 ianuarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Bacău – secția I Civilă.

Restituie taxa judiciară de timbru în cuantum de 3930 RON către recurenta- pârâtă, achitată cu chitanța seria x nr. x emisă la 03.07.2020 de Municipiul Piatra Neamț.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 aprilie 2021.