ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 406/2024

Ședința publică din data de 28 februarie 2024

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 12.04.2022 pe rolul Tribunalului Brașov sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. solicitând instanței să dispună: obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 44.530,8 euro, în echivalent RON la data plății, reprezentând suma percepută nejustificat cu titlu de comision de refinanțare la data de 10.08.2021; la data depunerii cererii, echivalentul în RON al sumei pretinse este de 220.022,23 RON (conform curs BNR, 1 euro = 4,9409 RON); obligarea pârâtei la plata către reclamantă a dobânzii legale penalizatoare calculată asupra sumei de 44.530,8 euro, în echivalent RON la data plății, de la data de 10.08.2021 și până la data plății; valoarea dobânzii penalizatoare curse până la data depunerii cererii este de 14.458,17 RON. Cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 481/C din 8 decembrie 2022, pronunțată de Tribunalul Brașov, s-a admis acțiunea formulată de A. S.R.L. în contradictoriu cu B. S.A. și în consecință: a fost obligată pârâta să plătească reclamantei următoarele sume: 44.530,8 euro, în echivalent RON la data plății, reprezentând plată nedatorată; dobânda legală penalizatoare în sumă de 14.458,17 RON, calculată până la data introducerii cererii de chemare în judecată - 12.04.2022, urmând a fi calculată în continuare până la data plății efective a debitului principal; 15.853,61 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel B. S.A.

Prin decizia civilă nr. 778/Ap din 27 aprilie 2023, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a admis apelul formulat de către B. S.A., în contradictoriu cu A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 481/C/08.12.2022, pronunțată de Tribunalul Brasșov, secția I civilă, pe care a schimbat-o în tot în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. A fost obligată A. S.R.L. să plătească societății B. S.A. suma de 3.166,80 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru. Prin încheierea din 22 mai 2023 pronunțată de Curtea de Apel Brașov a fost admisă cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de B. S.A. și s-a dispus îndreptarea erorii în sensul că în loc de "obligă A. S.R.L. să plătească societății B. S.A. suma de 3.166,80 RON cu titlu de cheltuieli de judecată", s-a trecut corect "obligă A. S.R.L. să plătească societății B. S.A. suma de 3.781,18 RON cu titlu de cheltuieli de judecată".

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L.

Motivele de recurs sunt, în esență, următoarele:

Prin memoriul de recurs, autoarea căii de atac susține că instanța de apel a încălcat norma de drept procesual cuprinsă la art. 477 C. proc. civ., cu privire la limitele efectului devolutiv ale apelului. În acest sens, recurenta arată că deși intimata B. S.A. a formulat apel împotriva sentinței instanței de fond, solicitând schimbarea în tot a acesteia, instanța de apel a soluționat cauza exclusiv prin raportare la unul dintre motivele de apel și doar în ceea ce privește unul dinte considerentele reținute de către Tribunalul Brașov. Recurenta arată că instanța de apel a ignorat criticile B. S.A. din cererea de apel prin care s-a susținut faptul că instanța de fond a reținut greșit starea de fapt, că A. S.R.L. nu a fost nevoită să procedeze la refinanțarea integrală a creditului și că aceasta a datorat băncii comisionul de administrare, neexistând o culpă a B. care să o fi exonerat de această obligație. Mai arată recurenta că doar la finalul cererii de apel s-a criticat neîndeplinirea condițiilor impuse de art. 1341 C. civ., privind plata nedatorată. Or, arată autoarea recursului, prin decizia atacată instanța de apel a ignorat cadrul procesual stabilit de către apelantă și a soluționat cauza exclusiv prin raportare la ultimul motiv de apel, cel privind incidența în speță a prevederilor referitoare la plata nedatorată.

Sub un alt aspect, recurenta susține că decizia recurată nu cuprinde toate motivele pe care se întemeiază soluția de admitere a apelului. În acest sens, autoarea căii de atac arată că instanța de apel expune motivele care i-au fundamentat soluția de admitere a apelului și de schimbare în tot a sentinței în doar cateva alineate. Totodată, recurenta susține că deși instanța de apel, în mod aparent pare să expună raționamentul care a determinat soluția de schimbare în tot a hotărârii primei instanțe, studiul considerentelor succinte ale hotărârii recurate conduce la concluzia ca instanța de prim control judiciar nu s-a raportat decât la chestiunea de drept reglementată de prevederile art. 1341 C. civ.. Mai susține recurenta că nu a regăsit în motivarea deciziei atacate nicio referire la argumentarea utilizată de către tribunal cu privire la ceea ce a constituit un element determinant al sentinței, respectiv culpa băncii în îndeplinirea obligațiilor sale contractuale.

O ultimă critică vizează încălcarea și aplicarea greșită a normelor drept material de către instanța de apel.

Sub acest aspect, autoarea recursului susține că în speță, curtea de apel a încălcat dispozițiile art. 1268-1269 C. civ., privind interpretarea contractului. În argumentarea acestui motiv de recurs, autoarea căii de atac expune situația de fapt și face trimitere la înscrisuri: răspuns la notificare, proces-verbal de adjudecare, contractul încheiat între părți și interpretarea dată clauzei prevăzută la art. 9.1.9. în contractul de credit încheiat cu B. S.A. Mai susține recurenta că interpretarea clauzei contractuale ar fi trebuit realizată prin prisma prevederilor art. 1268 și art. 1269 C. civ., or instanța de apel nu a făcut nicio aplicare a textului citat.

Subsumat aceluași motiv de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta critică aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1270 și art. 1350 C. civ.. Recurenta prezintă prevederile clauzei de la art. 2.3 din contractul încheiat între părți și conchide că instanța de apel ar fi trebuit să justifice îndepărtarea forței obligatorii a contractului.

De asemenea, autoarea căii de atac susține că au fost ignorate prevederile art. 1517, privind neexecutarea imputabilă creditorului și dispozițiile art. 1556 C. civ., cu privire la excepția de neexecutare. Recurenta face trimitere la înscrisurile din dosar, respectiv Adresa nr. x/18.03.2021 și contractul dintre părți și concluzionează că dacă pârâta nu și-a îndeplinit obligația contractuală de a vira fondurile aferente tranșei 3 din finanțare, aceasta este îndreptățită să invoce neexecuarea propriilor obligații și să întrerupă raporturile contractuale, iar instanța de apel trebuia să verifice incidența prevederilor legale evocate.

Sub același aspect recurenta susține că au fost ignorate prevedeile art. 15 C. civ. cu privire la abuzul de drept.

În final, recurenta susține că instanța de apel a interpretat în mod eronat normele ce grelemenetează instituția plății nedatorate. Potrivit recurentei, această normă materială trebuie analizată în spiritul prevederilor art. 1470 C. civ.. În acest sens, autoarea căii de atac susține că instanța de apel a greșit procedând în mod abrupt la soluționarea chestiunii plății nedatorate fără a analiza celelalte temeiuri ale cererii de chemare în judecată și ale cererii de apel. Câtă vreme obligația de plată a unui comision de refinanțare nu există, înseamnă că orice plată realizată sub această titulatură nu este o plată care să stingă o datorie, deci devine o plată nedatorată, în opinia recurentei. Dispozițiile art. 1470 C. civ. sunt aplicabile tuturor și oricăror categorii de plăți, care au temei contractual ori extracontractual, deopotrivă, arată recurenta. În consecință, lipsa unei datorii care să justifice plata poate constitui izvor al dreptului celui care a efectuat plata la repetițiunea plății, indiferent dacă între cele două părți a existat un raport juridic contractual ori extracontractual, conchide recurenta.

Totodată, arată recurenta că, în prezenta speță nu avem de-a face cu o refinanțare a creditului, ci cu o încetare a raporturilor contractuale ca urmare a refuzului bancii de a-și duce la îndeplinire propriile obligații, sens în care obligația de plată a unui comision de refinanțare nu subzistă, iar plata sumei de 44.530,80 Euro efectuată din contul societății A. S.R.L. nu poate fi justificată prin raportare la art. 4.4.7 din contract.

Recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității cererii de recurs, iar pe fond respingerea acestuia ca nefondat.

La termenul din 28 februarie 2024 instanța supremă a respins excepția tardivității recursului, astfel cum este menționat în practicaua prezentei decizii.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Criticile referitoare la încălcarea limitelor efectului devolutiv ale apelului prin care se susține că instanța de apel a ignorat cadrul procesual stabilit de către apelantă și a soluționat cauza exclusiv prin raportare la ultimul motiv de apel, cel privind incidența în speță a prevederilor referitoare la plata nedatorată, nu pot fi primite.

Înalta Curte reține că art. 477 C. proc. civ. dă valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum, ceea ce semnifică faptul că instanța de apel va fi ținută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, ținându-se seama de principiul disponibilității părților în procesul civil. Această regulă presupune că judecata asupra fondului va fi reluată, însă nu asupra tuturor problemelor de fapt și de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant.

Totodată, din perspectiva limitelor efectului devolutiv al apelului, se impun a fi evocate și dispozițiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ. care se referă la principiul tantum devolutum quantum iudicatum, respectiv efectul devolutiv al apelului este limitat numai la ceea ce s-a judecat de către prima instanță.

Astfel, ținând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului în conformitate cu prevederile art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că judecata realizată de instanța de apel a avut ca repere de analiză dispozițiile legale incidente cauzei, prin motivele de apel fiind contestată soluția dată de către instanța de fond, respectiv de admitere a cererii de chemare în judecată formulată de A. S.R.L. și reținerea ca îndeplinite în cauză a condițiilor plății nedatorate.

Contrar celor susținute de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte reține că deși B. S.A. a susținut prin cererea de apel și argumente cu privire la interpretarea cauzelor contractuale, acestea conturau descrierea stării de fapt, criticată de altfel de către bancă ca fiind greșit stabilită de către instanța de fond și care în consecință, au dus la reținerea ca îndeplinite a condițiilor reglementate de art. 1341 C. civ. privind plata nedatorată și la admiterea cererii de chemare în judeactă.

Așadar, instanța de apel a reținut în mod judicios că soluția primei instanțe de admitere a acțiunii a fost pronunțată în urma stabilirii eronate a situației de fapt, clauza în temeiul căreia a fost perceput comisionul nefiind anulată, sens în care nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 1341 alin. (1) C. civ.

Ca atare, Înalta Curte constată că instanța de apel a pronunțat sentința recurată cu respectarea normelor procedurale aplicabile în materie, ținând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului și în conformitate cu prevederile art. 477-479 C. proc. civ., așa încât nu se poate reține un viciu de nelegalitate a deciziei civile recurate din această perspectivă, cu privire la încălcarea limitelor efectului devolutiv al apelului.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că decizia recurată nu cuprinde toate motivele pe care se întemeiază soluția de admitere a apelului, că motivele care au fundamentat soluția de admitere a apelului și de schimbare în tot a sentinței sunt expuse în doar câteva alineate și că succintele considerente ale hotărârii recurate conduce la concluzia că instanța de prim control judiciar nu s-a raportat decât la chestiunea de drept reglementată de prevederile art. 1341 C. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede obligația instanței de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situației de fapt reținute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel a analizat atât criticile formulate prin cererea de apel, cât și apărările din cuprinsul întâmpinării și a expus considerentele în susținerea soluției pronunțate, astfel cum se regăsesc la filele x.

Contrar susținerilor autoarei căii de atac, Înalta Curte constată că la fila x din hotărârea recurată se regăsesc argumentele instanței de apel prin care a arătat că în speța dedusă judecății, contractul încheiat între părți dovedește caracterul datorat al plății, nefiind îndeplinită condiția esențială prevăzută de art. 1341 C. civ. pentru a se dispune restituirea, având în vedere că, prin acordul părților, clauza privind comisionul de refinanțare a fost inserată în convenția părților, care nu a fost desființată.

Se reține că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părților, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Totodată, Înalta Curte constată că instanța de apel a argumentat în mod clar și concis că ceea ce se impunea a fi dovedit cu privire la instituția plății nedatorate era că a fost efectuată o plată în favoarea B. S.A. care nu are acoperire în legea părților, astfel că argumentele referitoare la neexecutarea contractului exced cadrului procesual și limitelor stabilite de recurenta-reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Așadar, Înalta Curte reține că acest motiv de casare este nefondat, instanța de apel argumentând soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., evocând și aplicând în cauza dedusă judecății textele de lege și actele normative care au stat la baza adoptării soluției sale, totodată prezentând raționamentul-logico juridic prin care a admis apelul iintimatei-pârâte.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Criticile referitoare la aplicarea greșită a prevederilor cu privire la plata nedatorată nu vor fi însușite de Înalta Curte deoarece instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art. 1341 C. civ., potrivit cu care "cel care plătește fără a datora are dreptul la restituire."

Astfel cum a statuat și doctrina, plata nedatorată dă naștere unui raport juridic civil avându-le ca subiecte pe solvens și pe accipiens, în al cărui conținut se identifică dreptul celui care a efectuat plata la restituirea prestației și obligația corelativă ce-i revine persoanei căreia i s-a făcut plata.

Obligația de restituire se va îndeplini conform prevederilor art. 1635 alin. (1) C. civ., care stipulează că cel obligat la restituire este cel care "a primit bunurile fără drept ori din eroare sau în temeiul unui act juridic desființat ulterior cu efect retroactiv ori ale cărui obligații au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de forță majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora."

Totodată, potrivit art. 1469 C. civ.:

"Obligația se stinge prin plată, atunci când prestația datorată este executată de bunăvoie", iar conform art. 1470 C. civ. "orice plată presupune o datorie".

Înalta Curte constată că, instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale și a reținut, în urma stabilirii situației de fapt și a unei analize judicioase a probatoriului administrat, că în speță nu rezultă că plata ar fi fost făcută din eroare, iar contractul încheiat între părți dovedește caracterul datorat al plății, nefiind îndeplinită condiția esențială prevăzută de art. 1341 C. civ. pentru a se dispune restituirea, având în vedere că, prin acordul părților, clauza privind comisionul de refinanțare a fost inserată în convenția părților, care nu a fost desființată.

Față de împrejurarea că între părți a fost încheiat un contract de credit, iar clauza în temeiul căreia a fost perceput comisionul nefiind anulată sau lipsită de efecte cu caracter retroactiv, instanța supremă reține că nu poate fi considerată plată efectuată în sensul avut în vedere de art. 1341 C. civ.

Așadar, Înalta Curte constată că instanța de apel, analizând condițiile prevăzute de prevederile art. 1341 C. civ., coroborat cu dispozițiile legale mai sus menționate și cu situația de fapt, a constatat că nu sunt incidente în cauză prevederile cu privire la plata nedatorată, astfel că, în mod corect, a admis apelul intimatei-pârâte pe acest aspect.

În ceea ce privește susținerile recurentei-reclamante privind aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la abuzul de drept (art. 15 C. civ.), la interpretarea contractului (art. 1268-1269 C. civ.), la forța obligatorie a contractului (art. 1270 C. civ.), la răspunderea contractuală (art. 1350 C. civ.), la neexecutarea imputabilă a creditorului (art. 1517 C. civ.), la excepția de neexecutare (art. 1556 C. civ.), Înalta Curte reține că nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs, deoarece nu sunt veritabile critici de nelegalitate, ci chestiuni de netemeinicie care nu pot face obiectul examenului de nelegalitate în recurs.

Instanța supremă constată că în expunerea acestor critici recurenta face trimiteri la situația de fapt și probele administrate în cauză. Astfel, argumentele privind raportul contractual dintre părți, cu precizările referitoare la interpretarea clauzelor contractuale și trimiterea la înscrisurile aflate la dosarul cauzei, respectiv răspuns la notificare, proces-verbal de adjudecare, contractul de credit, nu pot fi analizate în această cale extraordinară de atac.

Instanța supremă reține că judecătorii fondului sunt suverani în ceea ce privește interpretarea probelor și a actelor juridice ale cauzei deduse judecății, iar circumstanțele factuale ale litigiului nu pot fi reevaluate în calea extraordinară de atac a recursului.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 778/Ap din 27 aprilie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 778/Ap din 27 aprilie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 februarie 2024.