ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 638/2025

Ședința publică din data de 26 martie 2025

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin contestația înregistrată la 23 iulie 2014 pe rolul Tribunalului Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub dosar nr. x/2014, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu B. S.A., lămurirea întinderii și aplicării titlului executoriu, respectiv a sentinței civile nr. 1227/2011, pronunțată de Tribunalul Neamț, modificată prin decizia civilă nr. 47/2012 a Curții de Apel Bacău și obligarea pârâtei la plata sumei de 165.126,36 euro, reprezentând despăgubiri și a sumei de 166.759,78 euro, reprezentând beneficiu nerealizat.

La data de 18 august 2014, reclamanta a precizat cererea și a arătat că, drept consecință a imposibilității culpabile a intimatei debitoare de a executa întocmai dispozițiile cuprinse în titlul executoriu, solicită ca aceasta să fie obligată la plata sumei de 165.126,36 euro, în echivalent 731.509 RON, reprezentând despăgubiri și la plata sumei de 166.759,78 euro, în echivalent 738.745 RON, reprezentând beneficiu nerealizat.

Prima instanță, prin încheierea din 10 februarie 2015, a disjuns capătul de cerere având ca obiect lămurirea întinderii și aplicării titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1227/2011, pronunțată de Tribunalul Neamț, de cel având ca obiect obligarea la plata de despăgubiri și beneficiu nerealizat, dosarul disjuns fiind înregistrat pe rolul instanței sub nr. x/2015.

Prin încheierea din 20 aprilie 2021, îndreptată prin încheierea din 23 aprilie 2021, s-a constatat că litigiului dedus judecății îi sunt aplicabile dispozițiile vechiul C. civ., iar prin încheierea din 11 mai 2021, s-au respins excepțiile inadmisibilității și prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 487/C din 15 iunie 2021, pronunțată de Tribunalul Neamț, secția II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 122.157,09 euro, cu titlu de beneficiu nerealizat, fiind respinse în rest pretențiile, ca nefondate. Totodată, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 9.016,56 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii din 20 aprilie 2021, reclamanta A. S.R.L. a formulat apel, prin care a solicitat schimbarea în parte a încheierii și a sentinței atacate.

De asemenea, împotriva aceleiași sentințe și a încheierii din 11 mai 2021, pârâta B. S.A. a formulat apel, prin care a solicitat anularea încheierii și anularea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii, în principal, ca urmare a admiterii excepțiilor invocate iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 254 din 15 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, s-a admis excepția tardivității, apelul declarat de reclamantă fiind respins ca tardiv formulat.

S-a admis apelul declarat de pârâtă, s-au anulat în parte încheierea din data de 11 mai 2021 și sentința atacată, s-a admis excepția inadmisibilității și a fost respinsă cererea ca inadmisibilă.

A fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 4.508,28 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Prin decizia nr. 1205 din 16 mai 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost admis recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 254/2022 din 15 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a fost casată în parte decizia atacată și trimisă cauza aceleiași instanțe spre o nouă judecată a apelului pârâtei B. S.A., fiind menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Prin decizia nr. 826 din 22 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă în dosarul nr. x/2014, a fost respins apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva încheierii de ședință din 20 aprilie 2021 și a sentinței civile nr. 487 din 15 iunie 2021, pronunțate de Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L., ca nefondat.

Pârâta a declarat recurs împotriva acestei hotărâri.

În susținerea recursului declarat, o primă critică vizează faptul că instanța de apel în mod greșit, în soluționarea celei de a doua excepții a inadmisibilității (invocată de societatea B. prin cererea de apel, aspect redat în cuprinsul hotărârii), a reținut că "nu se poate pronunța în rejudecare din nou pe excepția inadmisibilității", iar dintr-o altă perspectivă că "pentru nepronunțarea asupra unui capăt de cerere era obligatorie de urmat procedura prevăzută de dispozițiile art. 444 din C. proc. civ..", ori trebuia formulat "recurs împotriva considerentelor încheierii din 20.04.2021 (potrivit art. 461)" de către societatea B..

Potrivit recurentei-pârâte, instanța de apel s-a aflat într-o vădită eroare atunci când a apreciat potrivit celor de mai sus, dat fiind faptul că asupra acestei excepții a inadmisibilității, invocată de societatea B. prin apel, raportat la prevederile art. 892 (fost art. 891) din C. proc. civ., completul învestit nu s-a pronunțat în primul ciclu procesual al apelului, așa cum nu s-a pronunțat nici pe excepția prescripției, nici pe fondul cauzei.

Faptul că, la acel moment, instanța a considerat că soluționarea prioritară a unei excepții nu mai impune analizarea și pronunțarea asupra celorlalte excepții și motive de fond, invocate de societatea B., este una cât se poate de corectă, raportat la prevederile art. 248 din C. proc. civ. și efectul peremptoriu al excepției inadmisibilității acțiunii întemeiate pe răspundere civilă contractuală, aceasta fiind și poziția clară a doctrinei.

În concluzie, recurenta-pârâtă susține că prima instanță de apel a procedat într-un mod cât se poate de just, în urma analizei excepției inadmisibilității din cererea de apel în raport de distincția dintre răspunderea contractuală și cea delictuală, considerând inutilă analiza celorlalte excepții, pronunțându-se prin decizie în sensul admiterii apelului și respingerii acțiunii. În același timp, se poate observa că respectiva instanță de apel s-a pronunțat prin decizia nr. 254 din data de 15.03.2022, astfel încât recurenta-pârâtă nu ar fi avut motiv să formuleze recurs împotriva unei încheieri de ședință din fond - 20.04.2021, cât timp ceea ce i-a solicitat instanței de apel din rejudecare a fost să analizeze (pentru prima dată în ciclul procesual al apelului) și să se pronunțe (complet) pe ceea ce prima instanță de apel nu s-a pronunțat.

Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că nu ne puteam regăsi în fața unei noi pronunțări pe excepția inadmisibilității acțiunii în raport de art. 892 (fost art. 891) din C. proc. civ., așa cum s-a reținut în hotărârea atacată, neexistând anterior vreo analiză și nici o pronunțare asupra acestei excepții din partea primei instanțe de apel. Mai mult, nici din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție (în recurs) nu a existat vreo analiză asupra acestei excepții, întrucât în mod corect a apreciat că apelul a fost soluționat prin analiza unei singure excepții a inadmisibilității și anume aceea întemeiată pe răspunderea contractuală în raport de cea delictuală.

Or, recurenta-pârâtă arată că, atât timp cât Înalta Curte de Casație și Justiție nu a limitat această nouă judecată la analiza doar a unor excepții, se impune analizarea tuturor excepțiilor și a fondului, respectiv a tot ceea ce nu s-a verificat în primul ciclu procesual al apelului, inclusiv a celei de a doua excepții a inadmisibilității și a excepției prescripției.

Nu în ultimul rând, recurenta-pârâtă susține că așa-zisul remediu referitor la completarea hotărârii, în temeiul art. 444 C. proc. civ., nu poate fi incident în cauză, atât timp cât prima instanță nu a intrat în analiza celor menționate, completarea hotărârii putând fi solicitată exclusiv pentru ipoteza în care instanța a analizat mai multe excepții și/sau fondul cauzei, însă, la final, a omis să se pronunțe cu privire la acestea, ceea ce nu este cazul.

Suplimentar, în raport de dispozițiile art. 501 alin. (3) din C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că instanța de apel, în rejudecare, nu a ținut cont de cea de a doua excepție a inadmisibilității, invocată anterior și nediscutată în fața primei instanțe de apel (a cărei hotărâre a fost casată de Înalta Curte de Casație și Justiție).

Concluzionând, având în vedere că instanța de apel a încălcat normele de procedură referitoare la rejudecarea după casare, ținând cont și de conținutul hotărârii Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1205 din 16 mai 2023, recurenta-pârâtă solicită admiterea acestui prim motiv de recurs, iar pe cale de consecință, admiterea cererii, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca instanța de apel să se pronunțe asupra excepției inadmisibilității prezentei acțiuni în raport de art. 892 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă critică hotărârea și din perspectiva soluționării excepției prescripției.

În acest sens, potrivit recurentei-pârâte, în cadrul soluționării excepției prescripției, în mod greșit a aplicat instanța apel prevederile art. 2.528 alin. (1) din C. civ., dar și ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958 la situația de fapt, în condițiile în care prin acțiunea formulată societatea A. a susținut că prejudiciul cauzat se compune din: despăgubiri - reprezentând ratele de leasing achitate pentru perioada 29.05.2007 -19.07.2010 și din beneficiul nerealizat - care se compune din contravaloarea ratelor de leasing achitate pe perioada de mai sus, contravaloare totală la care se adaugă profitul înregistrat pentru perioada 2009-2010.

Or, dacă referitor la "despăgubiri" există deja o hotărâre definitivă și o autoritate de lucru judecat în urma soluției Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1205 din 16 mai 2023, despăgubirile nefăcând obiectul apelului în rejudecare, în ceea ce privește "beneficiul nerealizat", pe lângă faptul că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, acordând (ca și prima instanță) altceva decât ceea ce s-a cerut, chiar dacă am lua în calcul "beneficiul nerealizat" reținut de prima instanță și confirmat de instanța de apel, compus din "avantajul economic de care a fost privată lunar intimata reclamantă", recurenta-pârâtă apreciază că data la care a luat cunoștință societatea A. de faptul că nu va mai beneficia de acest așa-zis avantaj economic este exact data la care a recepționat notificarea de reziliere din partea B. - 02.08.2010, întrucât acela este momentul din care trebuia și putea să anticipeze, în mod rezonabil, că nu va mai beneficia de respectivul "avantaj economic" în viitor.

În concluzie, având în vedere că atât avantajul economic egal cu valoarea unei rate (paguba) îi era cunoscut societății A. și putea fi calculat încă de la momentul rezilierii contractelor de leasing - 02.08.2010 sau cel mai târziu de la data când societatea A. a predat autovehiculele către B. (06.08.2010 - pag. 12 din sentința civilă nr. 1227/COM/22.11.2011 a Tribunalului Neamț), dar și persoana răspunzătoare pentru situația păgubitoare - societatea B., solicită să se constate intervenită prescripția în prezenta cauză cu privire la "beneficiul nerealizat" solicitat de A..

Pe fond, recurenta-pârâtă susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Cu titlu prealabil, recurenta-pârâtă arată că, dat fiind faptul că "scopul lucrativ al societății B. se realiza și prin înstrăinare, prin vânzare/leasing a autovehiculelor", așa cum instanța de apel a reținut, nu se poate admite că a ascuns în vreun moment destinația viitoare a respectivelor autovehicule, societatea A. fiind cea care, deși cunoștea acest aspect, a preferat să pretindă la un moment ulterior (favorabil) că nu știa ce o să se întâmple cu autovehiculele, deși destinația acestora era suficient de clară din momentul în care acestea au fost predate societății B. la 06.08.2010.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a aplicat în greșit normele de drept material pe care și-a întemeiat hotărârea, în speță art. 1.385 alin. (2), (3) și (4) din actualul C. civ. (sub rezerva aplicabilității noului C. civ.), norme care se referă la un prejudiciu viitor în raport de momentul soluționării cauzei, cum este și logic, iar nu în raport de momentul producerii pagubei, întrucât în acest caz nu mai putem vorbi de un prejudiciu "eventual" sau "ipotetic", ci de unul actual, cunoscut, întrucât se presupune că el s-a produs deja în patrimoniul "victimei" - A.. Sensul prevederilor este acela de a pune la adăpost victima de prejudicii viitoare, a căror producere este sigură și inevitabilă, însă nu aceasta este ipoteza în cauză, prejudiciul fiind solicitat de intimata-reclamantă pentru o perioadă anterioară soluționării cauzei, prejudiciul fiind apt de o evaluare concretă și corectă, spre deosebire de un prejudiciu viitor (ulterior litigiului) care într-adevăr poate fi lăsat la aprecierea judecătorului.

Contrar celor reținute în finalul hotărârii, astfel cum susține recurenta-pârâtă, prima instanță nu era obligată să estimeze în niciun moment prejudiciul, ci era obligată să determine într-o primă fază dacă un astfel de prejudiciu a existat în intervalul 2011-2014 (întrucât vorbim de fapte care au avut loc), iar ulterior să evalueze concret prejudiciul (dacă ar fi ajuns la concluzia că acesta a existat), prin probatoriul solicitat spre administrare.

În consecință, solicită să se observe că prevederile art. 1.385 alin. (2)-(4) și 1.532 alin. (3) nu sunt incidente în speța dedusă judecății (acesta din urma vizând tot prejudiciile viitoare - alin. (1) al aceluiași articol), dispozițiile fiind aplicate greșit de instanța de apel.

În același timp, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a încălcat și celelalte norme de drept material incidente în cauză, tratând superficial și nesocotind dispozițiile art. 998-999 din C. civ. de la 1864, referitor la existența prejudiciului, existența faptei ilicite, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, expunând argumente cu privire la neîndeplinirea acestor condiții ce atrag răspunderea civilă delictuală.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 Cod procedură civilă.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea din 12 iunie 2024, a fost transpus dosarul în complet de filtru, în vederea parcurgerii procedurii de filtrare prevăzute de art. 493 C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 30 octombrie 2024, comunicarea raportului întocmit, părțile având posibilitatea de a depune puncte de vedere cu privire la acesta.

Recurenta-pârâtă a depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 22 ianuarie 2025, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată la 26 martie 2025, în ședință publică.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care urmează:

În susținerea motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat faptul că instanța de apel, în rejudecare, a omis a analiza excepția inadmisibilității acțiunii, pe care a înțeles să o invoce în raport de prevederile art. 892 (fost art. 891) C. proc. civ.

Analiza instanței pornește de la dispozițiile art. 501 C. proc. civ., potrivit cărora, "(1) În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care rejudecă fondul. (2) Când hotărârea a fost casată pentru încălcarea regulilor de procedură, judecata va reîncepe de la actul anulat. (3) După casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. (4) În cazul rejudecării după casare, cu reținere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege".

Potrivit dispozițiilor acestui text legal, dezlegarea dată de instanța de recurs problemelor de drept este obligatorie pentru instanța de fond care rejudecă procesul și presupune faptul că aceasta din urmă nu mai poate repune în discuție respectivele chestiuni și, cu atât mai puțin, nu le poate da o altă rezolvare, deoarece ar însemna să încalce forța obligatorie și autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanței de recurs.

Jurisprudența instanței supreme a statuat constant cu privire la faptul că rejudecarea nu poate privi toate aspectele, ci trebuie să se desfășoare în limitele casării, respectiv ale indicațiilor date de instanța de recurs în decizia de casare, astfel încât textul trebuie aplicat în sensul că, în limitele casării - totale sau parțiale -, reluând judecata de la actul de procedură anulat și respectând dezlegarea deja dată în recurs unor probleme de drept, instanța de trimitere va ține seama de toate motivele invocate în legătură cu acele aspecte ale procesului pentru care s-a dispus rejudecarea.

Forța obligatorie a deciziei instanței de recurs asupra problemelor de drept decurge din finalitatea controlului judiciar și este pe deplin conformă cu poziția Înaltei Curți de Casație și Jusiție, al cărui scop este, conform dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție, de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe.

În raport de aceste considerente, din perspectiva derulării parcursului litigios, Înalta Curte reține că prin decizia nr. 254 din 15 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, s-a admis apelul declarat de pârâtă, s-au anulat în parte încheierea din data de 11 mai 2021 și sentința atacată, s-a admis excepția inadmisibilității și a fost respinsă cererea reclamantei ca inadmisibilă.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A. S.R.L. în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., iar prin decizia nr. 1205 din 16 mai 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost admis recursul declarat de reclamantă, a fost casată în parte decizia atacată și trimisă cauza aceleiași instanțe spre o nouă judecată a apelului pârâtei B. S.A., fiind menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Pentru a pronunța această decizie, în primul ciclu procesual, instanța de casare a reținut că este întemeiată critica recurentei-reclamante încadrată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că instanța de apel a stabilit în mod greșit limitele învestirii sale, întrucât prin precizările depuse la data de 10 martie 2015, în prima instanță, reclamanta a precizat că temeiul de drept invocat îl reprezintă răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie prevăzută de dispozițiile art. 998-999 C. civ.

A mai arătat Înalta Curte că despăgubirile au fost solicitate pentru imposibilitatea executării dispozițiilor cuprinse în titlu executoriu prin care s-a dispus repunerea în situația anterioară, fapta ilicită imputată pârâtei, respectiv fapta ilicită delictuală cauzatoare de prejudicii derivând din imposibilitatea punerii în executare a titlului executoriu ca urmare a înstrăinării bunurilor care au format obiectul contractelor de leasing conform aceleiași precizări.

Prin urmare, instanța de casare a arătat că în mod greșit instanța de apel a considerat că fapta ilicită imputată pârâtei constă în rezilierea contractului de leasing, fiind aplicabile normele de drept material referitor la răspunderea civilă contractuală, câtă vreme referirile reclamantei la aceste convenții au vizat doar un criteriu în evaluarea despăgubirilor solicitate, care nu se poate confunda cu temeiul cererii de chemare în judecată.

În consecință, Înalta Curte a constat că instanța de apel în mod greșit a analizat apelul pârâtei din perspectiva răspunderii civile contractuale, și nu a răspunderii civile delictuale, astfel cum s-a solicitat prin precizarea reclamantei formulată la tribunal.

În rejudecare, prin decizia nr. 826 din 22 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă în dosarul nr. x/2014, instanța de apel a reținut, dintr-o primă perspectivă, că nu se mai poate pronunța pe excepția inadmisibilității, pe un al doilea așa-zis aspect al acestei excepții și asupra căruia în ciclul procesual anterior prima instanță de apel ar fi omis să se pronunțe, așa cum a susținut în dezbaterile din rejudecare pârâta - apelantă S.C. B. S.A., deoarece, dacă s-ar proceda în acest fel, s-ar încălca dezlegările în drept date de instanța de casare, obligatorii potrivit art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., soluția asupra excepției inadmisibilității intrând sub autoritate de lucrul judecat.

Înalta Curte arată că, în rejudecare, prin decizia recurată, în mod legal instanța de apel a reținut că instanța de casare a tranșat problema juridică referitoare la admisibilitatea acțiunii în răspundere civilă delictuală.

Contrar alegațiilor recurentei-pârâte, Înalta Curte reține că aceasta a invocat o singură excepție a inadmisibilității acțiunii în răspundere civilă delictuală, apreciind că remediul procesual la care putea recurge reclamanta era reprezentat de acțiunea în răspunderea civilă contractuală, aducând mai multe argumente în acest sens, inclusiv în raport de prevederile art. 892 (fost art. 891) C. proc. civ.

Această concluzie este susținută chiar de criticile dezvoltate de pârâtă în susținerea apelului declarat, aceasta concluzionând că singura răspundere ce putea interveni este răspunderea civilă contractuală, iar condițiile acesteia sunt unele speciale, determinate de existența unui titlu executoriu, fiind reglementate de dispozițiile art. 892 C. proc. civ., instanța competentă fiind Judecătoria Sector 4 București, ca instanță de executare.

Concluzionând, Înalta Curte arată că dezlegarea dată de instanța de recurs problemelor de drept este obligatorie pentru instanța de fond care rejudecă procesul, astfel că instanța de apel nu mai putea repune în discuție admisibilitatea acțiunii în răspundere civilă delictuală, cu atât mai puțin, nu le putea da o altă rezolvare, deoarece ar însemna să se încalce forța obligatorie și autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanței de recurs.

Ca, atare, în raport de dezlegările obligatorii ale instanței de casare, criticile invocate de recurenta-pârâtă urmează a fi respinse, nemaifiind utilă analiza argumentului invocat de recurenta-pârâtă în sensul că în cauză nu este incident art. 444 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că, deși recurenta-pârâtă a arătat că incidența motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă atrage și aplicabilitatea motivului de recurs prevăzut la pct. 6, lipsind motivarea pe fondul excepției, aceasta nu a dezvoltat argumente în susținerea motivului de casare invocat.

Din perspectiva ultimului motiv de casare susținut în cauză, Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă a formulat critici referitoare la momentul la care a început să curgă cursul prescripției dreptului material la acțiune, la prejudiciul viitor, precum și cu privire la temeinicia pretențiilor formulate de reclamantă, din perspectiva îndeplinirii condițiilor necesare atragerii răspunderii civile delictuale, respectiv: existența prejudiciului, fapta ilicită și existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Din analiza memoriului de recurs se desprinde concluzia că disputa nu poartă asupra modului de interpretare sau de aplicare a dispozițiior legale ce reglementează prescripția, ci vizează situația de fapt, mai precis modul în care instanța de apel a stabilit, în urma administrării probatoriului, când a survenit momentul care determină începutul prescripției. Altfel spus, recurenta-pârâtă nu critică interpretarea sau aplicarea legii, ci urmărește să obțină deplasarea momentului care marchează începutul prescripției, la o dată anterioară celei stabilite în etapa procesuală anterioară.

Or, criticile ce vizează momentul care determină începutul prescripției, ca de altfel și cele expuse de recurenta-pârâtă referitoare la prejudiciul viitor și la îndeplinirea condițiilor necesare pentru a interveni răspunderea civilă delictuală, reprezintă critici de netemeinicie, câtă vreme sunt aspecte ce nu pot fi determinate decât prin raportare la mijloacele de probă administrate în cauză.

Întrucât temeinicia stării de fapt reținute de instanța devolutivă nu poate fi repusă în discuție în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte reține că motivele de nelegalitate astfel formulate nu se circumscriu și nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de recurenta-pârâtă.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 826 din 22 noiembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 martie 2025.