ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1205/2023

Ședința publică din data de 16 mai 2023

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

La data de 18 august 2014, reclamanta a precizat cererea și a arătat că, drept consecință a imposibilității culpabile a intimatei debitoare de a executa întocmai dispozițiile cuprinse în titlul executoriu, solicită ca aceasta să fie obligată la plata sumei de 165.126,36 euro, în echivalent 731.509 RON, reprezentând despăgubiri și la plata sumei de 166.759,78 euro, în echivalent 738.745 RON, reprezentând beneficiu nerealizat.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 711 alin. (2), art. 713 alin. (3) și 714 alin. (3) C. proc. civ.

Prima instanță prin încheierea din 10 februarie 2015, a disjuns capătul de cerere având ca obiect lămurirea întinderii și aplicării titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1227/2011, pronunțată de Tribunalul Neamț de cel având ca obiect obligarea la plata de despăgubiri și beneficiu nerealizat, dosarul disjuns fiind înregistrat pe rolul instanței sub nr. x/2015.

Prin încheierea din 20 aprilie 2021, îndreptată prin încheierea din 23 aprilie 2021, s-a constatat că litigiului dedus judecății îi sunt aplicabile dispozițiile vechiul C. civ., iar prin încheierea din 11 mai 2021, a respins excepțiile inadmisibilității și prescripției, dreptului material la acțiune invocate de pârâtă.

Totodată, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 9.016,56 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

De asemenea, împotriva aceleiași sentințe și a încheierii din 11 mai 2021, pârâta B. S.A. a formulat apel, prin care a solicitat anularea încheierii și anularea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerea acțiunii, în principal, ca urmare a admiterii excepțiilor invocate iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 254 din 15 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, s-a admis excepția tardivității, apelul declarat de reclamantă, fiind respins ca tardiv formulat.

De asemenea, s-a admis apelul declarat de pârâtă, s-a anulat în parte încheierea din data de 11 mai 2021 și sentința atacată, s-a admis excepția inadmisibilității și a fost respinsă cererea ca inadmisibilă.

Totodată, a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 4.508,28 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Recurenta a susținut că în examinarea excepției tardivității declarării apelului instanța de prim control judiciar a analizat superficial dispozițiile Legii nr. 114/2021 și prevederile art. 182 și 183 C. proc. civ., în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată.

Potrivit recurentei, din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 114/2021 și până la încetarea stării de alertă, după promovarea căii de atac, instanța de apel s-a raportat greșit la dispozițiile art. 182 și art. 183 C. proc. civ. în forma în vigoare la data promovării acțiunii, deoarece aceste dispoziții legale nu conțineau prevederi privind transmiterea actelor de procedură prin fax sau e-mail. În cauză trebuiau aplicate prevederile legii speciale, respectiv ale Legii nr. 114/2021, care cuprinde reglementări derogatorii de la cele ale C. proc. civ.

Prin urmare, recurenta arată că în situația în care dispozițiile legale în vigoare la data promovării acțiunii nu reglementau în mod clar posibilitatea transmiterii actelor de procedură prin fax sau e-mail, prin dispozițiile Legii nr. 114/2021 s-a prevăzut în mod expres posibilitatea transmiterii actelor de procedură prin mijloace electronice.

De asemenea potrivit art. 1 a Hotărârii CSM nr. 734/2020 modificată și completată prin Hotărârea secției pentru judecători nr. 1095 din 20.08.2020, formă aplicabilă începând cu data de 01.09.2020, transmiterea căilor de atac se recomandă a fi realizată prin mijloace electronice.

În consecință, susține recurenta că, potrivit dispozițiilor art. 182 alin. (1) C. proc. civ., termenul de apel se socotește împlinit la ora 24 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul de procedură, apelul fiind formulat în termen.

Recurenta susține că, în contextul acestei reglementări, respectiv Legea nr. 114/2021, pentru verificarea depunerii în termenul de decădere, calculat pe zile, săptămâni, luni sau ani, a actului de procedură transmis prin fax sau poștă electronică, nu prezintă relevanță data certă pe care grefierul o dă actului la momentul înregistrării acestuia, ci data și ora atestată de faxul sau calculatorul instanței. Or, în cauză, prin raportare la aceste prevederi derogatorii, recurenta subliniază că apelul a fost transmis în termenul legal.

O altă critică invocată de recurenta-reclamantă, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează analiza excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, susținându-se că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile legale referitoare la răspunderea civilă delictuală, reținând în mod eronat, în urma acestei analize, că în cauză erau aplicabile prevederile legale privind răspunderea contractuală. De asemenea, în analiza excepției inadmisibilității acțiunii, s-a învederat că instanța de apel nu a respectat normele de procedură obligatorii impuse de dispozițiile art. 425 C. proc. civ., referitoare la obligația motivării hotărârii pronunțate.

Recurenta-reclamantă arată că, prin precizarea din data de 10 martie 2015, a învederat instanței că, pe lângă culpa inițială, de încetare a contractelor fără o cauză legală sau contractuală, se mai adaugă și culpa de a nu fi indicat și dovedit vânzarea bunurilor, în condițiile în care s-a invocat, în mod concret problema repunerii părților în situația anterioară rezilierii. În acest fel, pârâta a creat premisa pronunțării unei hotărâri ce nu poate fi pusă în executare, ceea ce a condus la sporirea prejudiciului cauzat reclamantei.

Potrivit recurentei, instanța de apel în mod greșit a reținut că a indicat fapta ilicită a pârâtei ca fiind rezilierea contractelor de leasing financiar, când în realitate a susținut că pârâta a exercitat drepturile procesuale cu rea- credință întrucât nu a adus la cunoștință instanței faptul că bunurile au fost vândute, pentru a se evita pronunțarea unei hotărâri care nu putea fi pusă în executare.

Astfel, recurenta arată că această conduită a intimatei-pârâte nu se înscrie în sfera ilicitului contractual, întrucât nu vizează executarea obligațiilor contractuale ci reaua-credință a acesteia, fiind încălcate dispozițiile art. 12 C. proc. civ.

De asemenea, recurenta susține că instanța de apel nu a analizat toate faptele ilicite imputate pârâtei, considerând că lipsa bunurilor care au făcut obiectul contractului reprezintă o încălcare a obligațiilor contractuale.

În continuare, pe fondul cauzei, recurenta reia criticile din apel privind încheierea din 20 aprilie 2021 și sentința nr. 487 din 15 iunie 2021, ambele pronunțate de Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă.

Prin cererea depusă la 20 iunie 2022 recurenta a solicitat în temeiul art. 519 C. proc. civ. sesizarea înaltei Curți de Casație și Justiție cu dezlegarea unei chestiuni de drept, respectiv dacă este socotit în termen actul procedural transmis prin poștă electronică sau alte mijloace similare, după finalizarea programului de lucru al instanței, prin interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 182-183 C. proc. civ., forma în vigoare la 23.07.2014, cu prevederile art. 5 alin. (2) din Legea 114/2021, pe durata aplicării acesteia.

Prin întâmpinarea înregistrată la 22 iulie 2022, intimata B. S.A. a solicitat anularea recursului ca netimbrat iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta a solicitat înlăturarea tuturor apărărilor și excepțiilor invocate de intimată și pe cale de consecință admiterea recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 octombrie 2022, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 februarie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins excepția nulității pentru neîndeplinirea obligației privind timbrarea, a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la data de 14 martie 2023. Totodată, a fost prorogată discutarea excepției nulității recursului și a cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

La termenul din 14 martie 2023, instanța supremă a respins excepția nulității recursului pentru considerentele consemnate în cuprinsul acesteia, precum și cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, observând că problema interpretării și aplicării dispozițiilor art. 182 C. proc. civ. a fost lămurită prin Decizia nr. 34/2017 a Înaltei Curți, iar argumentele referitoare la interpretarea acestui articol prin raportare la Legea nr. 114/2021 nu schimbă concluzia instanței.

Înalta Curte analizând recursul, în limitele controlului de legalitate și a temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., analiza instanței de recurs semnifică examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar soluția pronunțată de instanța de apel, prin decizia recurată, este aceea de respingere a apelului declarat de reclamanta A. S.R.L. ca fiind tardiv formulat și de admitere a apelului pârâtei B. S.A., cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă.

Sub un prim aspect, criticile recurentei-reclamante vizează modul de aplicare a normelor de procedură prevăzute la art. 182 și art. 183 C. proc. civ., prin raportare la dispozițiile art. 5 din Legea nr. 114/2021, act normativ a cărui adoptare a fost determinată de situația existentă pe teritoriul României începând cu anul 2020, până în prezent, determinată de pandemia generată de Covind 19. Prin raportare la aceste prevederi derogatorii, recurenta subliniază că apelul a fost transmis în termenul legal, având în vedere că, pentru verificarea depunerii în termenul de decădere, calculat pe zile, săptămâni, luni sau ani, a actului de procedură transmis prin fax sau poștă electronică, nu prezintă relevanță data certă pe care grefierul o dă actului la momentul înregistrării acestuia, ci data și ora atestată de faxul sau calculatorul instanței.

Criticile sunt nefondate, în cauză fiind aplicabile normele de procedură în forma existentă la data introducerii acțiunii.

Se constată că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 23 iulie 2014, prin urmare, rezultă că, în conformitate cu regulile cuprinse în art. 24 și art. 25 alin. (1) din C. proc. civ. se vor aplica dispozițiile C. proc. civ. de la data sesizării instanței de judecată, nefiind aplicabile dispozițiile procedurale ale Legii nr. 310/2018, prin care s-au adus modificări și completări C. proc. civ., ca atare nici interpretarea dată de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 45/2020 în ceea ce privește art. 182 și art. 183 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

Prin decizia nr. 34/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 803 din 11.10.2017, s-a statuat că "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 182 și art. 183 din C. proc. civ., actul de procedură transmis prin fax sau poștă electronică, în ultima zi a termenului care se socotește pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanță, nu este socotit a fi depus în termen".

Așadar, în mod corect s-a reținut prin hotărârea recurată că în cauză este aplicabilă această decizie, un astfel de raționament fiind susținut de art. 24 și 25 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare, iar procesele în curs de judecată rămân supuse legii sub care au fost pornite.

Cu privire la apărarea recurentei referitoare la analiza instanței de apel asupra excepției tardivității, potrivit căreia ar fi succintă și formală, prin raportare la incidența prevederilor Legii nr. 114/2021 și a consecințelor acesteia asupra modului de interpretare a art. 182 C. proc. civ., în vigoare la data formulării acțiunii, se constată că instanța de apel a arătat în cadrul considerentelor raționamentul pentru care consideră că această critică a reclamantei nu este fondată.

Astfel, s-a argumentat că în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 114/2021 când este posibil, cererile de chemare în judecată, căile de atac, precum și orice alte acte de procedură adresate instanței, pentru care legea prevede condiția formei scrise și care nu se depun direct în ședință, se transmit prin mijloace electronice. Sub acest aspect, în mod corect instanța de apel a reținut că acest text de lege nu înlătură de la aplicare dispozițiile procedurale care reglementează modul de calcul al termenului în care se formulează calea de atac, ci reprezintă o recomandare pentru utilizarea cu preponderență a mijloacelor electronice de comunicare pentru reducerea riscului de infectare cu SARS-CoV-2.

Instanța de apel a constatat că utilizarea mijloacelor electronice nu este impusă în mod obligatoriu, însă chiar dacă aceasta ar fi fost unica modalitate de comunicare permisă nu ar fi înlăturat obligația părții de a transmite corespondența până la ora la care activitatea încetează la instanță pentru a se considera că este depus în acea zi prin primirea datei certe.

Prin urmare, având în vedere că motivarea instanței de apel este clară și că excepția tardivității declarării apelului reclamantei a fost corect soluționată, Înalta Curte va respinge criticile formulate de recurentă sub acest aspect.

Decizia instanței de apel a mai fost criticată de către reclamanta A. S.R.L. și în privința admiterii excepției inadmisibilității, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă, această critică fiind întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, altele decât cele prevăzute la pct. 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În argumentarea acestui motiv de casare, s-a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale referitoare la răspunderea delictuală, reținând în mod eronat, în urma acestei analize, că în cauză erau aplicabile prevederile legale ale răspunderii contractuale. De asemenea, în analiza excepției inadmisibilității acțiunii, s-a învederat că instanța de apel nu a respectat normele de procedură obligatorii impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ., motivarea fiind deficitară.

Recurenta a susținut că, în cauză, conduita intimatei-pârâte constând în exercitarea drepturilor procesuale cu rea-credință, întrucât nu a adus la cunoștință instanței faptul că bunurile au fost vândute, pentru a se evita pronunțarea unei hotărâri care nu putea fi pusă în executare, nu se înscrie în sfera ilicitului contractual, deoarece nu vizează executarea obligațiilor contractuale, ci reaua-credință a acesteia, ulterior pronunțării titlului executoriu, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 12 C. proc. civ.

De asemenea, recurenta susține că instanța de apel nu a analizat toate faptele ilicite imputate pârâtei, considerând în mod greșit că lipsa bunurilor care au făcut obiectul contractului reprezintă o încălcare a obligațiilor contractuale.

În sensul celor arătate, recurenta-reclamantă s-a prevalat de precizarea scrisă depusă la data de 10 martie 2015 la Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2014.

Înalta Curte reține, cu titlu prealabil, că între reclamantă, în calitate de utilizator, și pârâtă, în calitate de finanțator, s-au încheiat trei contracte de leasing financiar pentru o perioadă de 48 de luni, având ca obiect transmiterea folosinței în sistem de leasing asupra autovehiculelor, valoarea de finanțare a fiecărui contract fiind de 46.813,75 euro, plus TVA.

În baza contractelor încheiate cu pârâta, reclamanta a achitat pârâtei avansul aferent celor trei contracte în valoare totală de 29.492,67 euro și, până în luna august 2010, a achitat ratele de leasing în valoare totală de 136.964,22 euro.

La data de 2 august 2010, pârâta a comunicat reclamantei notificarea de reziliere a contractelor, în considerentele deciziei de reziliere fiind reținută neachitarea ratelor numărul 35 și 36, respectiv neachitarea facturilor din lunile iunie și iulie 2010. Conform proceselor-verbale de predare-primire, la data de 6 august 2010 reclamanta a predat pârâtei autovehiculele care au făcut obiectul leasingului.

Reclamanta A. S.R.L. a contestat decizia de reziliere, soluția instanței de judecată fiind în sensul admiterii în parte a acțiunii, cu consecința anulării deciziei de reziliere nr. 5502/02.08.2010, dispunându-se repunerea părților în situația anterioară.

Pentru punerea în executare a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. x, pronunțată de Tribunalul Neamț, A. S.R.L. a formulat cerere de executare silită în dosarul de executare nr. 764/2014 al BEJ C., iar prin încheierea din 16.05.2014, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, în dosarul nr. x/2014, s-a admis cererea de încuviințare a executării silite.

B. S.A. a formulat contestație la executare, cu motivarea că repunerea părților în situația anterioară în forma predării silite a bunurilor a devenit imposibilă deoarece obiectul respectiv, vehiculele celor trei contracte de leasing nr. x nu se mai află în patrimoniul său, fiind înstrăinate. Prin sentința civilă nr. 5716/05.05.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul nr. x/2014, s-a respins contestația la executare, reținându-se că B. S.A. este obligată să se conformeze hotărârii judecătorești de repunere a părților în situația anterioară, cu obligația de restituire a autovehiculelor ce fac obiectul contractelor de leasing.

Prin decizia civilă nr. 47/25.05.2012, Curtea de Apel Bacău a modificat în parte sentința nr. 1227/COM din 22 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul nr. x/2010, în sensul admiterii în parte a acțiunii, cu consecința anulării deciziei de reziliere nr. 5502/02.08.2010, dispunându-se repunerea părților în situația anterioară emiterii deciziei de reziliere, contractele de leasing continuând să producă efecte între părți și să dea naștere la drepturi și obligații.

Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2014, contestatoarea A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu B. S.A., lămurirea întinderii și aplicării titlului executoriu, respectiv a sentinței civile nr. 1227/2011, modificată prin decizia civilă nr. 47/2012 a Curții de Apel Bacău și obligarea debitoarei la plata sumei de 165.126,36 RON reprezentând despăgubiri și a sumei de 166.759,78 reprezentând beneficiu nerealizat.

În primă instanță, s-a admis în parte acțiunea, dispunându-se obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 122.157,09 euro cu titlu de beneficiu nerealizat.

Această sentință a fost atacată cu apel de către pârâtă, iar prin decizia recurată s-a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă.

În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut că, în situația în care reclamantul a solicitat o sumă de bani în temeiul răspunderii civile delictuale, indicând acest temei juridic în mod expres, instanța nu putea analiza îndeplinirea condițiilor prevăzute de răspunderea civilă contractuală, și în consecință a reținut că cererea este inadmisibilă având în vedere temeiul juridic invocat.

Totodată, instanța de apel a constatat că reclamanta a invocat un beneficiu nerealizat ca urmare a unor acțiuni ale pârâtei, însă, din punct de vedere juridic, beneficiul nerealizat este urmarea faptului că reclamanta nu a avut în folosință bunul pentru perioada invocată. Prin urmare s-a subliniat că acest drept de folosința este justificat din punct de vedere legal de către reclamantă pe un drept născut în temeiul contractului, iar asigurarea posesiei bunului și, implicit, a dreptului de folosință pentru reclamantă reprezenta pentru pârâtă o obligație asumată în baza contractului.

Lipsa de folosința a bunurilor invocată de către reclamantă este urmarea unei neîndepliniri a unei obligații contractuale a pârâtei de a pune la dispoziția sa bunurile obiect a contractului de leasing, la finalizarea acestui contract, astfel încât instanța de apel a concluzionat că atragerea răspunderii pârâtei impune existența unui contract, răspunderea fiind contractuală, iar nu delictuală.

Critica recurentei-reclamante sub acest aspect vizează analiza instanței de apel cu privire la admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, susținându-se că prin decizia recurată au fost greșit aplicate dispozițiile legale referitoare la răspunderea civilă delictuală, reținând în mod eronat, în urma acestei analize, faptul că în cauză erau aplicabile dispozițiile legale ale răspunderii contractuale.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că este întemeiată critica recurentei-reclamante încadrată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că instanța de apel a stabilit în mod greșit limitele învestirii sale, întrucât prin precizările depuse la data de 10 martie 2015, în prima instanță reclamanta a precizat că temeiul de drept invocat îl reprezintă răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie prevăzută de dispozițiile art. 998-999 C. civ.

Despăgubirile au fost solicitate pentru imposibilitatea executării dispozițiilor cuprinse în titlu executoriu prin care s-a dispus repunerea în situația anterioară, fapta ilicită imputată pârâtei, respectiv fapta ilicită delictuală cauzatoare de prejudicii derivă din imposibilitatea punerii în executare a titlului executoriu ca urmare a înstrăinării bunurilor care au format obiectul contractelor de leasing conform aceleiași precizări. Cuantumul despăgubirilor solicitate a fost evaluate prin raportare la sumele achitate în temeiul contractelor de leasing și respectiv la profitul pe care l-ar fi realizat în ipoteza executării contractelor.

Prin urmare, în mod greșit instanța de apel a considerat că fapta ilicită imputată pârâtei constă în rezilierea contractului de leasing și sunt aplicabile normele de drept material referitor la răspunderea civilă contractuală, deoarece referirile reclamantei la aceste convenții au vizat doar un criteriu în evaluarea despăgubirilor solicitate care nu se poate confunda cu temeiul cererii de chemare în judecată.

În consecință, se constată că instanța de apel în mod greșit a analizat apelul pârâtei din perspectiva răspunderii civile contractuale, și nu îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, astfel cum s-a solicitat prin precizarea reclamantei formulată la tribunal.

Procedând în acest mod, instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 9 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., potrivit cărora procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat, iar obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

În egală măsură în conformitate cu art. 22 alin. (1) și (6) C. proc. civ., judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile; judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Principiul disponibilității semnifică faptul că părțile pot determina nu numai existența procesului prin declanșarea procedurii judiciare, ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privința obiectului și a participanților la proces.

Prin urmare, sunt fondate criticile recurentei-reclamante subsumate acestui motiv de casare deoarece, se constată că, în mod eronat, instanța de apel a arătat că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă raportat la faptul că, atragerea răspunderii pârâtei se întemeiază pe existența unui contract, răspunderea fiind una contractuală, iar nu delictuală deoarece această analiză nu are legătură cu precizările făcute de către reclamantă în fața primei instanțe în această privință.

În consecință, sunt întemeiate argumentele recurentei-reclamante privind aplicarea greșită a normelor procedurale ce reglementează principiile fundamentale care guvernează procesul civil și principiul devoluțiunii căii de atac a apelului, a căror încălcare se sancționează cu nulitatea absolută. Înalta Curte, constatând că sunt fondate aceste critici, va admite recursul reclamantei și va dispune casarea în parte a deciziei recurate, doar cu privire la apelul pârâtei, prin raportare la precizările formulate, referitoare la răspunderea civilă delictuală, astfel cum s-a solicitat de către reclamantă.

Este util de subliniat că hotărârea recurată nu respectă nici exigențele art. 6 paragraf 1 CEDO, întrucât, conform jurisprudenței CEDO, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă să fi examinat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse analizei, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Cauza Virgil Ionescu contra României - Hotărârea din 28 iunie 2005, Cauza Van de Hurk împotriva Olandei - Hotărârea din 19 aprilie 1994, Cauza Dulaurans împotriva Franței - Hotărârea din 21 martie 2000).

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea criticilor de nelegalitate, formulate de recurentă pe fondul cauzei, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la încheierea din 20.04.2021 și sentința nr. 487 din 15.06.2021, ambele pronunțate de Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, având în vedere că a fost găsită întemeiată critica subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care atrage nulitatea hotărârii, din perspectiva nesocotirii principiilor anterior menționate, cu consecința neanalizării condițiilor răspunderii civile delictuale, conform art. 175 alin. (1) din același act normativ.

În consecință, pentru considerentele expuse, reținând incidența în speță a motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 254/2022 din 15 martie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, va casa în parte decizia recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată a apelului pârâtei, aceleiași instanțe, fiind menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 254/2022 din 15 martie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Casează în parte decizia atacată și trimite cauza aceleiași instanțe spre o nouă judecată a apelului pârâtei B.. S.A.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 mai 2023.