ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 250/2021

Ședința publică din data de 4 februarie 2021

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună constatarea nulității absolute a Hotărârii C.A. din data de 12.07.2017 prin care este emisă Decizia nr. 27 de către Consiliul de Administrație în ședința C.A. din 12.07.2017, prin care la art. 2 din decizia precitată îi este revocat Contractul de mandat nr. x/14.03.2017 al reclamantului unde îndeplinea funcția de director general al S.C. B. S.A. și reintegrarea reclamantului pe funcția anterioară emiterii Deciziei nr. 27, nulitatea rezilierii unilaterale a Contractului de mandat nr. x/14.03.2017 împreună cu actele adiționale ale acestuia, prin care a fost numit director general al S.C. B. S.A. și obligarea pârâtei la plata despăgubirilor conf. Cap. IV lit. A) din Contractul de mandat nr. x/14. 03.2017, reprezentând drepturi salariale ce i se cuveneau pentru funcția de director general al S.C. B. S.A. în calitate de mandatar, actualizate cu rata inflație la data revocării deciziei, plata îndemnizațiilor aferente unui mandat întreg de 4 ani și al premiului anual aferent perioadei în care și-a desfășurat activitatea, actualizate cu inflația la data revocării deciziei, în temeiul art. 21 alin. (3) din O.U.G. nr. 109/2011 în cuantum de 320.353 RON și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 703/C/29.06.2018, pronunțată de Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă excepția inadmisibilității și a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A.; a fost obligată pârâta la plata despăgubirilor conf. Cap. IV lit. A) din Contractul de mandat nr. x/14. 03.2017 încheiat între părți, reprezentând drepturi salariale ce i se cuveneau reclamantului pentru funcția de director general al S.C. B. S.A. în calitate de mandatar, actualizate cu rata inflației la data de 14.07.2017, plata îndemnizațiilor aferente unui mandat întreg de 4 ani, cuprins între 21.03.2017 și până la 21.03.2021 și al premiului anual aferent perioadei în care și-a desfășurat activitatea, actualizate cu inflația la data de 14.07.2017.; a fost obligată pârâta la plata sumei de 300 RON către reclamant, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta S.C. B. S.A.

Prin încheierea pronunțată la data de 18.01.2019 calea de atac exercitată de pârâtă a fost recalificată ca fiind apel.

Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 186/2019 din 14 iunie 2019 a admis apelul promovat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.A. reprezentată legal prin dl. C., împotriva sentinței civile nr. 703/C din 29.06.2018 pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatul A.; a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea ca nefondată, cu opinia separată a d-nei judecător D. care este pentru respingerea apelului ca nefondat; a obligat intimatul să-i plătească apelantei suma de 100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 186/2019 din 14 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A..

Motive de recurs formulate de reclamantul A..

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește argumentarea în fapt a recursului, recurentul-reclamant arată că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor legale aplicabile în speță, respectiv dispozițiile art. 1270 C. civ. care prevăd principiul forței obligatorii a contractelor, în sensul încălcării prevederilor stabilite în contractul de mandat nr. x/14.03.2017 raportat la art. 2032 alin. (1) C. civ., art. 36 alin. (6) din O.U.G. nr. 109/2011, art. 114 raportat la art. 143 alin. (4) și art. 144

2

alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Se arată că instanța de apel nu a dat eficiență normelor juridice aplicabile în cauză, necorelând în mod corespunzător clauzele contractuale cu dispozițiile legale incidente și cu situația de fapt existentă la data producerii revocării, din care transpare justa cauză.

Un prim motiv de nelegalitate susține recurentul că îl constituie nesocotirea prerogativelor instituite de Legea nr. 31/1990 și ale Actului Constitutiv al societății în sarcina Consiliului de Administrație cu privire la emiterea deciziei nr. 9 din 14.03.2017 referitor la numirea reclamantului în funcția de director general începând cu 31 martie 2017 și a deciziilor subsecvente, respectiv decizia nr. 23 din 29 mai 2017, care se bucură de prezumția de legalitate.

Instanța de apel nu reține dispozițiile art. 1270 C. civ., deși părțile au înțeles să reglementeze convențional prin contractul de mandat situațiile în care revocarea acestuia este considerată a fi justă cauză, așa cum se identifică prin clauzele prevăzute la art. 9 și art. 11 lit. b) din contractul încheiat, invocarea unor motive care nu se încadrează în ipotezele stabilite prin contractul asumat de Consiliul de Administrație la data încheierii reprezintă situații de revocare fără justă cauză, care dau naștere dreptului mandatarului revocat abuziv la daune interese.

Instanța nu poate cenzura voința părților, ci trebuie să aibă în vedere în mod prioritar clauza prevăzută la art. 11 lit. b) din contractul de mandat. Întrucât legea părților este contractul de mandat încheiat sub nr. x/14.03.2017 instanța este datoare să aprecieze că ipoteza prevăzută la CAP IV lit. B) alin. (1) din contract, ca obligație principală în sarcina mandatarului, respectiv să aducă la îndeplinire obiectivele și criteriile de performanță ale societății, aprobate de CA, reprezintă situația de justă cauză care permite revocarea mandatului.

Fiind vorba despre un mandat cu titlu oneros, actul de revocare trebuie să privească neexecutarea obligațiilor în limitele stabilite prin contractul de mandat.

Recurentul solicită ca instanța să remarce faptul că s-a voit cu orice preț revocarea din funcție a reclamantului, îngrădindu-i astfel dreptul de a mai candida la o altă selecție întemeiată pe O.U.G. nr. 109/2011 pentru o perioadă de 5 ani.

Pârâta nu dovedește că ar fi făcut uz nici de prevederea de la CAP IV lit. B) alin. (1) din contract, coroborat cu alin. (5) de la art. 36 din O.U.G. nr. 109/2011, care îi dădea posibilitatea verificării îndeplinirii indicatorilor de performanță în urma unei evaluări anuale pentru exercițiul financiar 2017.

Pretinsele motive expuse de administratorii provizorii prin decizia nr. 27 din 14 iulie 2017 la două zile de la numirea acestora, scot în evidență măsura intempestivă și nelegitimă adoptată, în condițiile în care nu i se poate imputa mandatarului că nu ar fi respectat hotărârile Adunării Generale a Acționarilor sau cele ale Consiliului de administrație, ca să se poată aprecia că în persoana sa sunt elemente care să justifice revocarea.

Un alt motiv de nelegalitate arată recurentul, vizează motivarea instanței de apel cu privire la invalidarea deciziei. În raport de dispozițiile art. 114 coroborat cu art. 132 din Legea nr. 31/1990, administratorii find numiți de către adunarea generală, aceasta este îndreptățită să controleze actele administratorilor.

Or, nu i se poate imputa Directorului general validat de către Consiliul de administrație de la acea dată, existența unei culpe, care să confere o justă cauză de revocare, având în vedere că în raport de dispozițiile Legii nr. 31/990, menținerea sau invalidarea unei decizii a Consiliului de administrație este atributul Adunării generale în virtutea activității de control a gestiunii administratorilor.

Referitor la pretinsa nelegalitate a prelungirii mandatului pentru o perioadă de 4 ani cu încălcarea prevederilor O.U.G. nr. 109/2011, prevăzută la pct. 2 de la art. 1 din Decizia nr. 27/14.07.2017 această speculație nu este susținută, în considerarea faptului că Decizia nr. 9/14.03.2017 a Consiliului de administrație nu a fost invalidată, aceasta producându-și efectele prin înregistrarea la O.R.C. Neamț, fiind opozabilă terților.

Față de incidența dispozițiilor art. 64

2

ultima teză de la alin. (1), solicită instanței supreme să constate că există un vid legislativ în situația expirării celor 6 luni de mandat provizoriu, în cazul în care Autoritatea tutelară nu demarează procedura de selecție a administratorilor conform art. 29 din O.U.G. nr. 109/2011.

Singura excepție de continuare a mandatului provizoriu până la numirea noului administrator este cea prevăzută de art. 64

1

alin. (6) care devine aplicabilă prin similitudine și pentru directorul aflat în situația de prelungire a mandatului până la reconfirmarea acestuia în urma definitivării selecției.

Recurentul susține că pretinsa abatere atribuită eronat în sarcina Directorului numit de un Consiliu de administrație valid, nu poate fi reținută, în considerarea faptului că decizia nr. 9 din 14 martie 2017 a Consiliului de administrație nu a fost invalidată de adnunarea generală a acționarilor, fiind menținută în temeiul Legii nr. 31/1990, producându-i efectele de opozabilitate față de terți.

Un alt motiv de nelegalitate îl constituie interpretarea eronată a dispozițiilor art. 30 și art. 36 din O.U.G. nr. 109/2011. Față de data de 04 iulie 2017, dată la care a fost prelungit mandatul administratorilor cu încă două luni, trebuie avut în vedere curgerea celor 30 de zile pentru elaborarea Componenței de admnistrare, care reprezintă fundamentul Planului de administrare, iar în subsidiar se trece la realizarea Componenței manageriale într-un termen de 60 de zile, urmat de avizul decizional al Consiliului de administrație și aprobarea Adunării Generale a Acționarilor.

Mai mult, se face o trimitere eronată la obligația prevăzută de dispozițiile art. 22 alin. (1) coroborat cu art. 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2011 aceasta referindu-se la situația Regiilor autonome. Or, în cazul societății de acțiuni, devin incidente dispozițiile art. 30 și art. 36 din O.U.G. nr. 109/2011. Or, la data revocării Directorului general, acesta se afla în termenul legal de elaborare a Componenței manageriale, aspect care denotă inexistența unei pretinse motivări a justei cauze.

Mai mult se face o trimitere eronată la obligația prevăzută de dispozițiile art. 22 alin. (1) coroborat cu art. 13 alin. (2) din O.U.G nr. 109/2011 aceasta referindu-se la situația Regiilor autonome.

Or, în cazul societății pe acțiuni devin incidente dispozițiile art. 30 alin. (2), situație în care apare ca injustă și neîntemeiată răsturnarea prevederii legale susmenționate, pentru se găsi o pretinsă culpă care să susțină un motiv de revocare abuzivă.

Un alt motiv de nelegalitate susține recurentul că îl reprezintă motivele preluate și reținute de instanță cu privire la aserțiunile pârâtei, care sunt străine de fondul deciziei de revocare. Referitor la premiile acordate Directorului, acordarea acestora nu era condiționată de situația concretă a firmei la momentul respectiv, ci privea doar realizarea indicatorilor de performanță, fiind îndepliniți la încheierea exercițiului financiar 2016. Acordarea acestui drept privea realizarea indicatorilor de perfomanță pentru anul 2016 conform contractului de mandat. Or, acest motiv nu poate constitui un motiv imputabil care să provoace revocarea directorului A..

În ceea ce privește lipsa abilităților manageriale, această observație nu poate fi reținută ca justă cauză, în măsura în care evaluarea competențelor manageriale se realizează anual la închiderea exercițiului financiar prin descărcarea de gestiune și nu la două zile de la acceptarea mandatului de către administratorii provizorii.

Este lipsit de echivoc, susține recurentul, că revocarea directorului s-a produs în mod intempestiv și abuziv, în raport de Hotărârea A.G.A. nr. 6593/23.11.2017 și referatele nr. 963, 981, 982 din 22.02.2017. Acestea sunt acte de oportunitate care privesc realizarea activității curente a societății, ce intră în sfera de competență a directorului și care dovedesc inexistența caracterului imputabil al revocării.

Or, raportat la situația economică prezentată în Raportul anual pentru anul 2017, se evidențiază realizarea indicatorilor pentru anul 2017, fapt ce demonstrează că timp de 6 luni, directorul A. și-a adus contribuția managerială la realizarea profitului societății.

De altfel, nici A.G.A. adoptată ulterior revocării prin Hotărârea nr. 45/23.11.2017 nu susține atragerea răspunderii directorului pentru premiul acordat prin decizia nr. 44/2016.

Se mai observă că decizia administratorilor provizorii nu se fundamentează pe analiza îndeplinirii obligațiilor manageriale, dând naștere la o prezumție juris tantum că revocarea a survenit fără justă cauză.

Privitor la aspectele înserate în decizia nr. 27 din 14 iulie 2017 pretins imputabile directorului general, acestea nu au o susținere întemeiată pe un raport de evaluare care să evidențieze o analiză pertinentă a activității manageriale, menită a justifica caracterul imputabil al revocării.

Față de toate aceste considerente solicită admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare.

La 30.12.2019, intimata-pârâtă S.C. B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat nulitatea recursului prin raportare la dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost întocmit și comunicat părților prin încheierea de la 19 septembrie 2019, pentru a depune puncte de vedere cu privire la acesta.

Părțile nu prezentat puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, la termenul din 04 februarie 2021, a luat în examinare în raport de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 189 alin. (2) din același cod, excepția nulității recursului.

Luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, Înalta Curte urmează să anuleze recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din același cod, "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

Astfel, pentru a se putea constata că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menționat mai sus.

Trebuie subliniat însă că, pentru a conduce la casarea hotărârii recurate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

Din observarea criticilor formulate, se constată că recurenta-reclamantă deși a indicat în cuprinsul recursului motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., criticile nu au fost dezvoltate și argumentate cu trimitere la textele legale care au fost aplicate greșit de către instanța de apel.

În motivarea recursului, criticile recurentului-reclamant se rezumă la exprimarea nemulțumirii cu privire la respingerea ca neîntemeiată a acțiunii, cu trimitere la dispozițiile C. civ. care reglementează forța obligatorie a contractului prin prisma interpretării clauzelor contractuale fără însă, a arăta, în concret, în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, prin raportare la soluția pronunțată și la argumentele folosite de instanță în fundamentarea acesteia.

Prin urmare, susținerile privind respingerea cererii formulată în cadrul judecății în apel prin prezentarea unei situații de fapt nu sunt suficiente, dacă nu s-au indicat încălcările de lege care pot să atragă examenul de legalitate.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte constată că examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurentul-reclamant nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar indicarea celui reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 a fost făcută doar formal.

Sancțiunea nulității recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului. O astfel de situație intervine și în cauza de față din moment ce, așa cum s-a arătat, recurentul-reclamant nu a dezvoltat critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ci s-a limitat la simpla afirmare a netemeiniciei deciziei atacate.

În alți termeni, se poate reține că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

Trimiterile recurentului-reclamant la unele texte legale, în lipsa unei argumentații în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de art. 488 C. proc. civ., fac imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanței de recurs.

În cauză, recurentul-reclamant nu s-a conformat, așadar, dispozițiilor înscrise în art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., întrucât, în declarația de recurs nu a dezvoltat vreun motiv din cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., criticile formulate neputând fi încadrate în vreunul din motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege, sens în care, Înalta Curte urmează să dea eficiență dispozițiilor legale precitate și pe cale de consecință, să constate nulitatea cererii de recurs formulată de recurentul-reclamantul A. împotriva deciziei nr. 186/2019 din 14 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-reclamantul A. împotriva deciziei nr. 186/2019 din 14 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. B. S.A.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 februarie 2021.