ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2162/2022

Ședința publică din data de 25 octombrie 2022

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă la 28.08.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. (B.), a solicitat obligarea pârâtei la plata unei compensații cu titlu de despăgubire, reprezentând 12 indemnizații lunare fixe, astfel cum au fost stabilite prin contractul de mandat nr. x/08.06.2017, ca urmare a constatării intervenirii unei revocări intempestive și nejustificate a reclamantului din calitatea de director general, compensație egală cu suma de 511.170 RON, precum și la plata dobânzii aferente sumei reprezentând această compensație, de la data scadenței și până la data plății efective a compensației, în cuantum de 30.589,67 RON.

Prin sentința civilă nr. 377/17.02.2021, cererea reclamantului a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul a formulat apel, care a fost admis prin decizia civilă nr. 140 din 31 ianuarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Prin această decizie, sentința primei instanțe a fost schimbată, în tot, în sensul că, s-a admis în parte acțiunea, fiind obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 375.156 RON, reprezentând despăgubiri, a sumei de 16.286,13 RON dobândă legală, precum și la plata dobânzii legale calculate în continuare de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective.

Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 7.519,42 RON, cheltuieli de judecată la fond și a sumei de 3.759,71 RON în apel.

Pârâta B. S.A. a formulat recurs împotriva acestei decizii, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, în temeiul art. 497 alin. (1) C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă susține că decizia atacată este pronunțată cu încălcarea și greșita aplicare a normelor de drept material, respectiv: dispozițiile legale care reglementează contractul de mandat - revocarea mandatului (art. 2030 și urm. C. civ.); dispozițiile legale care reglementează regulile de interpretare a clauzelor contractuale (art. 11 alin. (1) și (3), respectiv art. 11 alin. (4) din contract), anume art. 1266, art. 1267 și art. 14 alin. (1) și art. 15 C. civ.

Consideră că, dacă instanța ar fi aplicat în mod corect aceste dispoziții legale, ar fi constatat că răspunderea recurentei-pârâte nu putea fi stabilită în speță, întrucât nu suntem în prezența unei situații de revocare intempestivă și nejustificată.

În continuare, arată că, deși instanța a pornit în soluționarea apelului de la o serie de premise corecte din punct de vedere teoretic, soluția la care a ajuns este nelegală, incorectă, deoarece se întemeiază pe o nelegală interpretare a dispozițiilor legale referitoare la revocarea intempestivă a unui contract de mandat.

Recurenta-pârâtă evocă dispozițiile art. 2032 C. civ., precum și pe cele ale art. 36 și art. 38 din contractul de mandat, apreciind că instanța de recurs trebuie să răspundă la întrebarea dacă suntem sau nu în prezența unui caz de revocare intempestivă sau nejustificată, care să facă aplicabilă clauza penală reglementată la art. 38 din contract.

Arată că, prin decizia atacată s-a reținut că, simpla schimbare a sistemului de administrare nu poate duce ex re la inaplicabilitatea răspunderii mandantului pentru revocarea mandatului și că această cauză ar fi trebuit să fie reglementată expres drept un caz de încetare a mandatului.

Consideră recurenta că întreg raționamentul instanței de apel este centrat în jurul ideii că un caz de revocare trebuie expres prevăzut în convenția părților pentru a nu reprezenta motiv de despăgubiri și că, în caz contrar, revocarea nu este intempestivă sau nejustificată. Această soluție ar fi nelegală, întrucât, chiar fără a fi trecută, ca atare, în clauza contractuală, schimbarea formei de administrare a societății ca urmare a deciziei acționarului reprezintă o situație de revocare justificată în mod obiectiv.

Susține că legea nu definește în concret ce se înțelege prin revocare nejustificată sau intempestivă și nici nu obligă părțile să menționeze în contract, în mod limitativ, cazurile în care acestea apreciază că nu ar exista un astfel de caracter al revocării. Numai prin dispozițiile art. 2032 alin. (2) este considerată a fi o revocare nejustificată revocarea unui mandat declarat irevocabil, cu excepția cazurilor de culpă a mandatarului, caz fortuit sau forță majoră. Dacă este așa, în cazul în care mandatul nu este declarat irevocabil (cazul dedus judecății), mandatarul trebuie să dovedească, în concret, caracterul nejustificat sau intempestiv al revocării. Desigur, dacă există clauze prin care părțile definesc anumite situații concrete în care revocarea este justificată și ne aflăm în ipotezele respective, orice discuție cu privire la caracterul nejustificat al revocării ar trebui să fie închise. Însă, dacă în contract nu avem astfel de clauze, dar și în situația în care o anumită situație nu este menționată ca atare în clauzele respective, este sarcina instanței să analizeze, de la caz la caz, dacă revocarea este sau nu nejustificată sau intempestivă.

Or, învederează că, în speță, instanța de apel nu a efectuat o astfel de analiză apreciind, pur și simplu, că dacă nu este menționată ca atare în art. 36 din contract, în mod automat mandatarul are dreptul la despăgubiri. Ducând raționamentul la absurd, dacă nu ar fi existat deloc art. 36 din contract, instanța ar fi putut ajunge la concluzia că niciun motiv de revocare a mandatului nu poate să aibă un caracter justificat.

În opinia recurentei, cât timp legea nu solicită în mod expres acest lucru, enumerarea din art. 36 din contract nu poate avea caracter limitativ, astfel încât revenea instanței să verifice dacă, în concret, revocarea a fost sau nu justificată din punct de vedere obiectiv. Or, ar fi evident că, în speță, revocarea a fost justificată din punct de vedere obiectiv, întrucât este dreptul acționarului de a stabili forma de administrare a societății pe care o deține.

Mai susține că, pentru a-și pierde acest caracter obiectiv, mandatarul ar fi trebuit să atace Ordinele Ministerului Energiei nr. 2 și 3 din 9 ianuarie 2018, precum și hotărârile AGEA și AGOA nr. 1 din 10 ianuarie 2018, pentru a încerca să demonstreze că însăși decizia de schimbare a sistemului de administrare a B. a reprezentat expresia unui abuz de drept, astfel încât este o decizie nelegală. Or, acest lucru nu s-a întâmplat.

Concluzionează că, a aprecia că, în orice situație, schimbarea sistemului de administrare al oricărei societăți conduce la consecința plății de despăgubiri către persoanele care ocupau posturi în vechea organigramă, incompatibile cu noua organigramă, ar însemna, practic, îngrădirea dreptului acționarului de a decide în mod liber asupra modului de organizare a activității lucrative.

În ceea ce privește caracterul intempestiv, susține că nici acesta nu este întrunit în speță, deoarece intimatul-reclamant, din poziția sa de director general al B., a cunoscut schimbările preconizate și faptul că asociatul unic a decis schimbarea sistemului de administrare. O revocare ar putea fi apreciată ca intempestivă atunci când survine subit, pe neașteptate, or, în speță, actul revocării nu a fost subit și/sau neașteptat.

Astfel, arată că hotărârile adunării generale a acționarilor au fost adoptate la 10 ianuarie 2018 în baza unor Ordine ale Ministerului Energiei din data de 9 ianuarie 2018. Decizia de revocare propriu-zisă i-a fost comunicată în scris mandatarului la 22 ianuarie 2018 (Adresa nr. x/22 ianuarie 2018, Anexa nr. 8 la acțiune). Rezultă așadar că nu se poate pune problema unei revocări intempestive, intimatul beneficiind de un interval rezonabil pentru încheierea funcției sale. Faptul că suntem în prezența unui mandat special, între profesioniști, implică per se că nu se pune problema vreunei perioade de timp semnificativ de care să fi beneficiar intimatul la momentul revocării (de tipul unei perioade de preaviz, cum este cazul în raporturile de muncă). Acesta a cunoscut tot contextul și rațiunile pentru care s-a impus revocarea sa din funcție, fiind înștiințat în mod corespunzător cu privire la decizia de revocare, motiv pentru care nu se poate aprecia că aceasta ar fi avut un caracter intempestiv.

La 4 mai 2022, intimatul-reclamant a depus la dosar întâmpinare, comunicată recurentei-pârâte, prin care invocat excepția nulității recursului, motivat de inexistența unor critici de nelegalitate și a solicitat în principal anularea recursului, iar în subsidiar respingerea recursului, ca nefondat.

La 25 mai 2022, recurenta-pârâtă a depus la dosar răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției nulității.

Analizând recursul declarat în cauză, în baza motivelor invocate și a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din această perspectivă, recurenta-pârâtă invocă, în esență, faptul că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 2032 alin. (1) C. civ., potrivit cărora, "mandantul care revocă mandatul rămâne ținut să își execute obligațiile față de mandatar. El este, de asemenea, obligat să repare prejudiciile suferite de mandatar, din cauza revocării nejustificate ori intempestive".

Critica este nefondată.

Potrivit stării de fapt necontestate de părți, instanța supremă reține că, între părți a fost încheiat contractul de mandat nr. x/08.06.2017, prin care reclamantul a fost numit în funcția de director general al recurentei, pe perioada 26.06.2017-25.06.2021.

Prin hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor B. S.A. nr. 1 din 10.01.2018 a fost modificat sistemul de administrare al recurentei, din sistem unitar în sistem dualist, iar prin hotărârea Adunării Generale Ordinare a Acționarilor B. S.A. nr. 1 din 10.01.2018, s-a aprobat componența nominală a membrilor Consiliului de supraveghere.

Prin hotărârea nr. 1 a Consiliului de supraveghere a societății recurente, în executarea hotărârilor anterior menționate, s-a luat decizia revocării reclamantului din poziția de director general al recurentei, motivat de schimbarea sistemului de administrare a societății, din sistem unitar, așa cum era la data selecției Consiliului de administrație și al Directorului general, în sistem dualist, în care societatea este administrată de un Consiliu de supraveghere și condusă de un Directorat.

Instanța de recurs constată că raportul contractual dintre părți este reglementat de dispozițiile O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice, invocate și de intimatul-reclamant prin întâmpinare, în raport de dispozițiile art. 1 și art. 2 pct. 2 lit. b) din acest act normativ.

Potrivit art. 36 alin. (6) din Ordonanță, "Directorii pot fi revocați de către consiliul de administrație, în condițiile stabilite prin contractul de mandat. În cazul în care revocarea survine fără justă cauză, directorul în cauză este îndreptățit la plata unor daune-interese, potrivit contractului de mandat".

Raportat la aceste dispoziții, Înalta Curte notează că, la art. 36 din contractul de mandat, părțile au convenit în mod expres cauzele care duc la încetarea contractului, iar la art. 37 din contract, au prevăzut expres cazurile în care revocarea mandatarului de către adunarea generală a acționarilor societății nu va fi considerată fără justă cauză.

Totodată, la art. 38 din contract s-a prevăzut în mod expres că, "în cazul revocării intempestive sau nejustificate a directorului general, acesta are dreptul de a primi de la societate o compensație pentru perioada neexecutată din contractul de mandat, indiferent de data la care survine revocarea, dar nu mai mult de 12 indemnizații lunare fixe determinate astfel: în situația în care revocarea intervine oricând anterior începerii ultimului an de mandat, directorul va primi o compensație reprezentând 12 indemnizații lunare fixe... Plata compensației urmează a fi efectuată în termen de 30 zile de la data încetării contractului de mandat. (…) În cazul revocării pentru motive întemeiate/justificate a Directorului, societatea nu datorează acestuia nicio compensație pentru perioada neefectuată din mandat".

Prin urmare, prin clauzele prevăzute de art. 36 și 37 din contract, părțile au urmărit să delimiteze cazurile de revocare în care recurenta era exceptată de la obligația de plată a despăgubirilor de cele care, deși avea posibilitatea de a revoca directorul, era ținută a-l despăgubi pe acesta.

Aceasta este interpretarea pe care a dat-o și instanța de apel clauzei prevăzute în art. 36 din contractul de mandat, reținând că, în cauză, schimbarea formei de administrare nu a fost prevăzută ca un caz expres de încetare a mandatului, iar revocarea mandatului intimatului-reclamant la aproximativ 6 luni de la desemnare în funcția de director general (mandat acordat pe o perioadă de 4 ani), fără a se reține sau imputa vreo culpă mandatarului în activitatea desfășurată reprezintă revocare intempestivă, nejustificată în lipsa administrării de alte probe, prin schimbarea formei de administrare.

Susținerea recurentei-pârâte în sensul că instanța de apel ar fi reținut că revocarea directorului putea să intervină numai în cazurile indicate în art. 36 din contract este nefondată și contrazisă de însăși considerentele deciziei atacate, prin care s-a reținut că, în cauză, revocarea mandatului este o revocare ad nutum, poate interveni oricând și independent de vreo culpă a mandatarului, însă, în situația în care un anumit caz de revocare nu a fost prevăzut în mod expres în convenție, aceasta nu trebuie să fie intempestivă ori nejustificată.

În aceste condiții, prin convenția lor, care li se impune cu forța legii, în temeiul art. 1270 C. civ., părțile au înțeles să identifice situațiile în care revocarea era considerată a fi cu justă cauză, fără însă să anihileze sau să limiteze, așa cum în mod greșit susține recurenta, dreptul mandantului de a proceda oricând la revocare.

De aceea, susținerea recurentei că revocarea putea să intervină și în cazul altor situații, în afara celor care au fost prevăzute de art. 36 din contract, nu justifică admiterea recursului.

Afirmația recurentei, în sensul că o revocare dispusă în considerarea altor argumente decât cele arătate convențional nu este una lipsită de justă cauză, este contrară dispozițiilor art. 1268 C. civ., care stabilește că o clauză contractuală se interpretează întotdeauna în sensul în care produce efecte, iar nu în acela în care nu poate produce niciun efect.

Or, afirmând că revocarea mandatului este de esența sa, recurenta ignoră prevederile art. 36 și art. 38 din contract, care ar deveni astfel lipsite de eficiență și perpetuu inaplicabile.

Totodată, acceptarea raționamentului recurentei presupune golirea de conținut a art. 36 alin. (6) din O.U.G. nr. 109/2011, întrucât nu ar mai exista nicio ipoteză juridică în care revocarea să poată fi considerată lipsită de justă cauză și să dea naștere dreptului mandatarului revocat abuziv sau intempestiv la daune interese.

De aceea, Înalta Curte reține că, deși recurentei îi era permis să revoce oricând și pentru orice motiv contractul de management, invocarea unor motive care nu se încadrează în ipotezele reglementate de art. 36 din contract reprezintă situații de revocare fără justă cauză, care îi impun acesteia obligația de a achita despăgubirile, conform art. 2032 alin. (1) teza a II-a C. civ., așa cum judicios a reținut și instanța de apel, prin decizia atacată.

În altă ordine de idei, recurenta a precizat că, revocarea are caracter obiectiv, întrucât intimatul-reclamant nu a atacat Ordinele Ministerului Energiei nr. 2 și 3 din 9 ianuarie 2018, precum și hotărârile AGEA și AGOA nr. 1 din 10 ianuarie 2018, pentru a încerca să demonstreze că însăși decizia de schimbare a sistemului de administrare a B. a reprezentat expresia unui abuz de drept, astfel încât este o decizie nelegală.

Înalta Curte nu poate primi aceste argumente. În primul rând, acțiunea în atragerea răspunderii mandantului în temeiul contractului de mandat nu are ca obiect constatarea nevalabilității hotărârii AGA, ci are ca premisă tocmai faptul că voința societății în privința actului de revocare s-a format în mod valabil. În ipoteza în care revocarea administratorului nu exprimă voința societății, prin adoptarea unei hotărâri valabile de către asociați în condițiile legii și ale actului constitutiv, nu se poate vorbi de atragerea răspunderii societății pentru actul de revocare.

În al doilea rând, intimatul-reclamant nici nu avea posibilitatea de a ataca hotărârile sub aspectul revocării sale din funcția de director, prin raportare la dispozițiile art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, care dispun expres faptul că, "membrii consiliului de administrație, respectiv ai consiliului de supraveghere, nu pot ataca hotărârea adunării generale privitoare la revocarea lor din funcție".

Relevante în speță, sub acest aspect sunt considerentele deciziei nr. 643/2005 a Curții Constituționale a României, Astfel, în opinia Curții, "hotărârea adunării generale a acționarilor privitoare la revocarea din funcție a administratorului societății comerciale reprezintă o modalitate de stingere a mandatului acestuia, respectiv o aplicare a regulii generale înscrise în art. 1552 pct. 1 și în art. 1553 din C. civ., care prevăd că mandantul poate revoca mandatul încredințat "când voiește" și că rațiunea pentru care hotărârea adunării generale nu poate fi atacată este aceea că mandatul administratorului societății comerciale se acordă intuitu personae și are la bază încrederea reciprocă dintre părți, iar dacă această motivație încetează, nici contractul nu mai poate fi menținut. În aceste condiții, administratorul nu ar putea opune adunării generale a acționarilor un drept care să fie ocrotit prin accesul la justiție, însă, mandantul poate fi obligat la dezdăunări, în condițiile legii."

Restul criticilor recurentei-pârâte, privind aprecierea caracterului subit/neașteptat al revocării prin raportare la un element temporal, nu pot face obiectul cercetării în această etapă procesuală, pe de o parte, pentru că privesc aspecte de netemeinicie a deciziei atacate, iar nu de nelegalitate a ei, iar pe de altă parte, pentru că, stabilindu-se că aprecierea caracterului intempestiv și fără justă cauză se face prin raportare la includerea sau nu a motivului de revocare în dispozițiile art. 36 din contract, alte elemente circumstanțiale nu mai prezintă relevanță.

În considerarea tuturor argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că motivele invocate de către recurentă nu pot să determine o modificare a deciziei din apel, care astfel se dovedește a fi legală; de aceea, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 140 din 31 ianuarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 octombrie 2022.