ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 808/2021

Ședința publică din data de 31 martie 2021

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 26 iunie 2012, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța: să constate încetat de drept contractul de închiriere încheiat la data de 15 august 2006 între părți, având ca obiect închirierea unui spațiu comercial în clădirea C., încetare care a avut loc în data de 26 iunie 2009 ca urmare a distrugerii bunului închiriat în urma incendiului ce a avut loc la clădirea C.; să oblige pârâta la plata sumei de 720.857,34 euro, echivalentul în RON a sumei de 3.217.186,3 RON, reprezentând prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a încetării contractului de închiriere din cauza neîndeplinirii culpabile a obligațiilor ce reveneau pârâtei în calitate de proprietar, prejudiciu format din: cheltuielile efectuate de reclamantă în legătură cu amenajarea spațiului închiriat din clădirea C.; beneficiul nerealizat de reclamantă începând cu data producerii incendiului până la mutarea efectivă în noul sediu din Calea x, sector 1 și reluarea activității; cheltuieli efectuate de reclamantă cu amenajarea noilor birouri din Calea x, curățarea, demontarea/montarea birourilor, refacerea panourilor de prezentare distruse ca urmare a incendiului, mutarea în noul spațiu, etc.; plățile făcute de reclamantă în perioada imediat următoare incendiului pentru plata onorariilor către avocați, pentru redactarea notificărilor, participarea la întâlniri și toate serviciile de consultanță prestate în relația cu pârâta, în vederea obținerii accesului în spațiu închiriat pentru ridicarea bunurilor ce le aparțineau, aceste plăți efectuate fiind în legătură directă cu atitudinea culpabilă a pârâtei, care nu i-a permis accesul în spațiu; solicitând totodată și obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

La data de 13 noiembrie 2012 reclamanta își precizează acțiunea în sensul că încetarea contractului de închiriere încheiat la data de 15 august 2006 a intervenit în temeiul prevederilor art. 7.1 (i), coroborat cu art. 7.1 (iv), răspunderea pârâtei fiind astfel o răspundere contractuală pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract, respectiv aceea de a obliga reclamanta la folosința liniștită și utilă a spațiilor închiriate (art. 5.4 lit. a), așa cum a menționat și în cererea de chemare în judecată.

Prin această precizare reclamanta arată că temeiul acțiunii sale este răspunderea contractuală.

La data de 18 septembrie 2012, D. a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtei.

Prin sentința civilă nr. 5017 din 17 octombrie 2014 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția lipsei de interes și excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiate; a admis în parte acțiunea și a constatat încetat de drept contractul de închiriere încheiat la 15 iunie 2006, la data de 27 iunie 2009; a respins al doilea capăt de cerere privind obligarea pârâtei la plata de despăgubiri, ca neîntemeiat; a admis în parte cererea de intervenție accesorie, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 19.496,08 RON cu titlu de cheltuieli de judecată; a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 155.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, a compensat în parte aceste cheltuieli, obligând reclamanta să plătească pârâtei diferența de 135.503,92 RON.

Împotriva acestei sentințe formulează apel reclamanta, apel care a fost respins ca nefondat, prin decizia nr. 956 din 24 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a.

Reclamanta apelantă S.C. A. S.R.L. formulează recurs împotriva deciziei pronunțată de instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă prin decizia civilă nr. 1431 din 10 octombrie 2017 admițând recursul, casând decizia atacată, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

A fost respins ca nefondat recursul declarat de către recurenta reclamantă împotriva încheierii din 1 iunie 2016.

Rejudecând apelul, urmare a casării dispuse de către Înalta Curte, prin decizia civilă nr. 1105A din 21 septembrie 2020 Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă admite apelul, dispunându-se schimbarea în parte a sentinței de la fond în sensul obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 118.456 RON cu titlu de despăgubiri; au fost compensate parțial cheltuielile de judecată de la fond, fiind obligată reclamanta la plata diferenței de 125.814,8 RON; în apel a fost obligată intimata pârâtă la plata cheltuielilor de judecată din această fază procesuală; au fost menținute restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere dispozițiile art. 315 C. proc. civ. 1865, în considerarea cărora a procedat la rejudecarea apelului analizând temeinicia celui de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată în limitele stabile prin decizia de casare, respectiv cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 720.857,34 euro, în echivalent RON, reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a încetării contractului de închiriere.

Pornind de la îndrumările instanței de recurs, potrivit interpretării sale, instanța de apel, în rejudecare, a analizat temeinicia pretențiilor apelantei reclamante în limitele prejudiciului constând în cheltuielile efectuate de către aceasta în legătură cu amenajarea spațiului închiriat din clădirea M.B.C., cu privire la care instanța de casare a reținut că nu există niciun argument al primei instanțe care să fi intrat în puterea de lucru judecat.

De asemenea, instanța de apel a analizat temeiul pretențiilor reclamantei ca fiind răspunderea civilă contractuală și nu răspunderea pentru vicii.

Instanța de apel a considerat că ceea ce a condus la casarea deciziei din apel a fost omisiunea instanței de a examina în mod efectiv o probă esențială administrată de apelantă, corelativ cu valorificarea unor probe invocate de intimată, ce au condus la răsturnarea prezumției de culpă a acesteia.

Astfel, se reține că prin decizia de casare s-a stabilit că instanța de apel era obligată să analizeze valoarea probatorie a statuărilor din sentința civilă nr. 17 din 17 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2014 și decizia nr. 3593 din 13 noiembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care a fost respinsă în mod irevocabil acțiunea în anulare a sentinței arbitrale nr. 188 din 5 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. x/2012 și să se pronunțe cu privire la opozabilitatea efectelor acesteia față de intimata-pârâtă B., care a fost parte în litigiul arbitral.

Întrucât intimata-pârâtă B. a fost parte în acest litigiu arbitral, litigiu prin care a fost obligată la plata unor despăgubiri față de un alt chiriaș, urmare a producerii aceluiași incendiu la clădire, cele statuate de tribunalul arbitral cu privire la cauza incendiului, reține instanța de apel, i se opune cu titlu de prezumție legală absolută, în condițiile art. 1202 alin. (1) C. civ., fără a se mai putea face dovada contrară.

Concluzionează instanța de apel în sensul că toate celelalte înscrisuri invocate de intimata-pârâtă în susținerea inexistenței unei culpe în producerea incidentului, nu pot fi avute în vedere în sensul dovedirii în contra a ceea ce s-a reținut cu putere de lucru judecat în dosarul arbitral.

Cât privește soluția pronunțată în dosarul nr. x/2011, ce a avut ca obiect o altă acțiune în pretenții a unui chiriaș împotriva proprietarului clădirii, curtea de apel a avut în vedere că litigiul a fost soluționat irevocabil ulterior litigiului ce a făcut obiectul dosarului arbitral, prin decizia civilă nr. 713 din 4 martie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Întrucât apelanta-reclamantă nu a fost parte în acest dosar, această hotărâre nu îi este opozabilă, ea putând face dovada contrară celor reținute de instanțe în considerente, în sensul că incendiul a fost declanșat de o descărcare electrică ce nu poate fi imputată proprietarului clădirii, fiind un caz de forță majoră. Or, prin depunerea sentinței arbitrale nr. 188 din 5 decembrie 2013 pronunțată în dosarul nr. x/2012, opozabilă intimatei-pârâte întrucât a fost parte în acel litigiu, apelanta-reclamantă a făcut dovada contrară.

Concluzionând, curtea de apel reține că în prezenta cauză se impun cu putere de lucru judecat statuările tribunalului arbitral în sensul că incendiul nu a fost provocat de trăsnet, ci de o defecțiune a reclamei luminoase amplasate pe clădire, imputabilă proprietarului clădirii.

Pornind de la această statuare cu privire la cauza incendiului, instanța de apel a apreciat că apelanta-reclamantă a făcut dovada că disfuncționalitățile intervenite ulterior producerii incendiului îi sunt imputabile intimatei-pârâte, favorizând dezvoltarea și propagarea incendiului, cu cauzalitate directă asupra dimensiunii prejudiciului.

Instanța de apel constată că încălcarea culpabilă de către intimata-pârâtă a obligației legale și contractuale de a asigura folosința liniștită și utilă a spațiului a fost probată, devenind astfel incidente prevederile art. 1082 C. civ. care stabilesc dreptul apelantei-reclamante la despăgubiri.

În evaluarea despăgubirilor instanța de apel a avut în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză și a stabilit că reclamantei i se cuvine, cu titlu de prejudiciu, doar valoarea investiției rămasă de amortizat, nu și amenajările realizate până la momentul producerii incendiului întrucât aceasta a beneficiat de ele până la acel moment.

Împotriva deciziei civile nr. 1105A din 21 septembrie 2020 formulează recurs atât reclamanta S.C. A. S.R.L., cât și pârâta S.C. B. S.R.L.

Reclamanta formulează recurs și împotriva încheierii de ședință din data de 7 septembrie 2020.

Prin recursul formulat, reclamanta solicită, în principal, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului său, cu consecința schimbării sentinței primei instanțe și a admiterii acțiunii, în sensul obligării pârâtei B. la plata sumei de 69.812 euro, echivalentul a 339.167,64 RON, cu cheltuieli de judecată.

Într-un prim subsidiar, recurenta-reclamantă solicită casarea în parte a deciziei, strict în privința valorii prejudiciului stabilit de către instanța de apel și, în rejudecare, admiterea apelului său și schimbarea sentinței în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 69.812 euro, în echivalent RON, cu cheltuieli de judecată.

Într-un ultim subsidiar, recurenta-reclamantă solicită casarea în tot a încheierii din 7 septembrie 2020 și, respectiv, în parte, a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Motivele de recurs invocate de către recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. sunt, în esență următoarele:

Primul motiv de recurs este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care vizează încălcarea și aplicarea greșită a legii, recurenta subsumând acestui motiv două critici de nelegalitate: aplicarea greșită a normelor legale ce reglementează efectul devolutiv al apelului și principiul disponibilității, precum și aplicarea greșită a normelor de drept substanțial prevăzute de art. 969 - 970 C. civ.

Dezvoltând prima critică de nelegalitate, recurenta-reclamantă invocă faptul că limitele în care aceasta a înțeles să învestească instanța de apel sub aspectul prejudiciului produs au fost determinate încă din primă instanță, prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei, precum și prin proba cu expertiză administrată, fiind deopotrivă reiterate și în apel. Ca urmare, susține recurenta sunt greșite susținerile instanței de apel prin care arată că apelanta-reclamantă nu a formulat critici, prin apelul declarat, cu privire la pretențiile reprezentând contravaloarea amenajărilor aduse spațiului, respectiv valoarea investiției rămasă de amortizat reținute de prima instanță.

Recurenta-reclamantă arată că a formulat apel împotriva întregii soluții dispuse de prima instanță, deci inclusiv sub aspectul prejudiciului stabilit de către aceasta, apelul având un caracter devolutiv în sensul că provoacă o nouă judecată asupra fondului, putând fi readuse în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept ce au făcut obiectul dezbaterilor la prima instanță, încălcându-se astfel atât principiul disponibilității prevăzut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., cât și normele ce reglementează efectul devolutiv al apelului.

Cea de-a doua critică de nelegalitate și circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează aplicarea greșită a normelor de drept substanțial prevăzute de art. 969 - 970 C. civ.

Recurenta consideră că interpretarea dată de instanța de apel prejudiciului ca prejudiciu reprezentând valoarea investiției rămase neamortizate, întrucât în situația derulării în condiții normale a contractului de închiriere, îmbunătățirile aduse de către reclamantă ar fi rămas încorporate spațiului, fără posibilitatea de a fi recuperate, este contrară prevederilor art. 969 - 970 C. civ. care stabilesc, pe de-o parte, forța obligatorie a contractului și, pe de altă parte, principiul reparării integrale a prejudiciului ca urmare a neexecutării obligațiilor contractuale.

Un alt motiv de recurs este cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și vizează nemotivarea deciziei instanței de apel în sensul că aceasta conține motive străine de natura pricinii, din perspectiva argumentelor reclamantei cu privire la valoarea prejudiciului ce trebuia acoperit.

În opinia recurentei, considerentele deciziei ignoră motivele de apel formulate de aceasta cu privire la plata despăgubirilor, nu conține motivele pentru care instanța de apel nu a luat în considerare argumentele pentru care instanța nu a reținut criticile reclamantei din motivele de apel formulate. Mai mult, considerentele instanței de apel în sensul că apelanta-reclamantă nu a formulat critici sub acest aspect, sunt străine de natura pricinii, în condițiile în care apelul promovat a cuprins critici de natura celor la care instanța de apel a făcut referire.

Cel de-al treilea motiv de recurs este prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și cuprinde critici aduse încheierii din 7 septembrie 2020 în sensul încălcării de către aceasta a normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Astfel, prin încheierea din 7 septembrie 2020 instanța de apel a dispus respingerea probei cu expertiză, considerând că nu este utilă cauzei, respectiv că litigiul poate fi soluționat în baza probelor deja aflate la dosarul cauzei.

Recurenta consideră că soluția de respingere a probei nu este motivată, instanța de apel încălcând totodată și dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. referitoare la rolul său activ.

În opinia recurentei, în situația în care mijloacele de probă produse de către una dintre părți vizează lămurirea unor aspecte de fapt de natură tehnică, probele produse trebuie administrate.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L., prin cererea de recurs formulată, solicită, în principal, casarea în totalitate a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare în apel.

În subsidiar se solicită modificarea deciziei în sensul respingerii apelului reclamantei și menținerii sentinței instanței de fond.

Un prim motiv de recurs invocat de către recurenta-pârâtă este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și se referă la nesocotirea de către instanța de apel a prevederilor privind relativitatea și opozabilitatea hotărârilor invocate în cauză.

Susține recurenta pârâtă faptul că aspectele reținute cu privire la forța probatorie și puterea de lucru judecat a hotărârii arbitrale sunt nelegale, instanța de apel interpretând superficial raporturile dintre părți și poziția părților din prezenta cauză.

Astfel, în raporturile dintre părți se naște o prezumție cu caracter absolut unde dovada contrară nu mai este permisă întrucât potrivit art. 1202 alin. (2) C. civ., o parte nu mai are dreptul de a reclama în judecată ceea ce s-a tranșat deja.

Din punct de vedere al terților, hotărârea care sub aspect probatoriu are valoarea unei prezumții, nu poate fi decât o prezumție relativă, supusă dovezii contrare.

Instanța de apel a interpretat în mod eronat prevederile art. 1202 alin. (1) C. civ., concluzionând că din moment ce B. a fost parte în dosarul arbitral nu mai putea face dovada contrară, lipsind de orice efecte situația juridică stabilită prin hotărârea definitivă pronunțată în dosarul nr. x/2011 doar pentru că aceasta era favorabilă B., situație care nu are nicio justificare.

Recurenta arată și faptul că unul din motivele pentru care s-a decis inițial rejudecarea apelului a fost că instanța nu analizat conținutul și efectele ambelor hotărâri judecătorești invocate în cauză, reținându-se faptul că instanța a înlăturat nejustificat hotărârea arbitrală, luând în considerare doar efectele hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2011.

Cu toate acestea, arată recurenta pârâtă, în rejudecarea apelului, instanța procedează în aceeași modalitate considerată greșită de către instanța de recurs.

Cel de-al doilea motiv de recurs este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. și vizează interpretarea greșită de către instanța de apel a forței probatorii a soluției pronunțate în dosarul nr. x/2011.

Astfel, recurenta pârâtă consideră că a făcut dovada fundamentului susținerilor sale privind incidența unui caz de forță majoră, făcând dovada contrară celor consemnate în hotărârea arbitrală invocată de recurenta reclamantă prin prezentarea soluției pronunțate în dosarul nr. x/2011.

Un alt motiv de recurs este încadrat de către recurenta pârâtă în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și vizează nemotivarea deciziei atacate, instanța de apel prezentând o motivare incompletă, concluzionând extrem de general și total nejustificat că B. nu ar fi combătut disfuncționalitățile constatate de specialiști independenți de poziția părților. În ciuda susținerilor și probelor prezentate de B., instanța de apel nu le-a analizat pe fiecare în parte și a concluzionat superficial că documentele se referă doar la obținerea tuturor documentelor de prevenire și de stingere a incendiilor, prevăzute de lege.

Recurenta pârâtă critică hotărârea atacată și sub aspectul modalității în care au fost acordate cheltuielile de judecată, referindu-se la o greșită aplicare a prevederilor legale în această materie, respectiv art. 274 C. proc. civ.

Ambele părți au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului părții adverse.

Recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente.

În ceea ce privește recursul reclamantei S.C. A. S.R.L. va fi reținut de către Înalta Curte motivul de recurs privind încălcarea de către instanță a normelor legale ce reglementează efectul devolutiv al apelului și principiul disponibilității, critici care însă vor fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. având în vedere faptul că sunt relevate încălcări ale normelor de procedură care privesc desfășurarea procesului. Nesocotirea legii de drept procesual, astfel cum a fost relevată de către recurenta reclamantă în cererea de recurs, nu poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. întrucât acest motiv a fost limitat la încălcarea sau aplicarea normelor de drept material.

Potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ. indicarea greșită a motivelor de recurs oferă posibilitatea instanței de judecată, în măsura în care dezvoltarea lor permite, să realizeze o încadrare într-unul din motivele prevăzute de art. 304, instanța dând eficiență acestor dispoziții legale prin încadrarea în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Instanța de fond, respectiv Tribunalul București, a dispus admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, respectiv primul capăt al cererii referitor la constatarea încetării de drept a contractului de închiriere încheiat de către părți. În ceea ce privește cel de-al doilea capăt al cererii și care viza obligarea pârâtei la plata prejudiciului produs, instanța l-a respins.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel (și aici ne referim la primul ciclu procesual) reclamanta solicitând schimbarea în parte în sensul admiterii și celui de-al doilea capăt de cerere privind repararea prejudiciului pretins.

Apelul a fost respins de către Curtea de Apel București.

Reclamanta formulează recurs, admis de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 1431 din 10 octombrie 2017, dispunându-se casarea în totalitate a deciziei instanței de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Criticile din recurs au vizat cu precădere respingerea celui de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, fiind formulate critici care au vizat atât aspecte de ordin procesual, cât și aspecte de aplicare greșită a normelor de drept substanțial.

Deși reține în mod corect, cu titlu preliminar, faptul că dispozițiile art. 315 C. proc. civ. potrivit căruia hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, stabilind limitele rejudecării apelului, respectiv temeinicia celui de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, instanța de apel ajunge la o concluzie greșită.

Astfel, instanța de apel reține că în rejudecarea apelului temeinicia pretențiilor apelantei-reclamante va fi analizată în limitele prejudiciului constând în cheltuielile efectuate de aceasta în legătură cu amenajarea spațului închiriat din clădirea C., cu privire la care instanța de casare a reținut că nu există niciun argument al primei instanțe care să fi intrat în puterea de lucru judecat.

De asemenea, în mod greșit, instanța de apel reține că prejudiciul care trebuie reparat constă în valoarea investiției rămasă de amortizat pornind și de la faptul că prin căile de atac exercitate de apelanta-reclamantă, aceasta nu a formulat critici sub acest aspect.

Aceste considerente sunt greșite atâta vreme cât reclamanta A. a formulat apel împotriva întregii soluții dispuse de către prima instanță, deci inclusiv sub aspectul neacordării prejudiciului solicitat, prejudiciu indicat ca fiind în valoare totală de 720.857,34 euro, în echivalent 3.217.186,3 RON, arătându-se și compunerea acestuia (a) cheltuieli efectuate de către A. în vederea amenajării spațiului închiriat, (b) beneficiul nerealizat de aceasta începând cu data producerii incendiului și până la mutarea sa efectivă în noul sediu, (c) cheltuielile ocazionate de demersurile întreprinse de societate ca urmare a incendiului produs.

Limitele în care recurenta reclamantă a înțeles să învestească instanța de apel, sub aspectul prejudiciului produs, au fost determinate încă din primă instanță, prejudiciu cu privire la care a depus dovezi și a solicitat instanțelor încuviințarea de dovezi suplimentare.

Apelul are un caracter devolutiv în sensul că provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel fiind obligată să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, instanța de apel, în rejudecare, trebuia să analizeze cererea de apel astfel cum a fost formulată în primul ciclu procesual, cu toate limitele stabilite de către apelantă, respectiv analizarea prejudiciului, atât sub aspectul temeiniciei, cât și sub aspectul cuantumului, astfel cum, a fost indicat prin cererea de chemare în judecată și ulterior reluat prin apelul formulat.

Instanța de casare, prin dezlegările date, nu a stabilit alte limite sub aspectul rejudecării apelului.

Concluzionând, Înalta Curte constată că instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., respectiv normele care reglementează efectul devolutiv al apelului și principiul disponibilității, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte va analiza în continuare și motivul de recurs care va determina casarea deciziei atacate, însă dintr-o altă perspectivă, motiv de recurs invocat de către recurenta-pârâtă B. S.R.L.

Recurenta-pârâtă a invocat nelegalitatea statuărilor din hotărârea arbitrală, respectiv nesocotirea de către instanța de apel a prevederilor privind relativitatea și opozabilitatea hotărârilor, critici încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar vor fi analizate și din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Cu titlu prealabil este necesar a indica cele două hotărâri invocate de către părți și reținute de către instanța de apel, hotărâri care au fost pronunțate în litigii cu obiecte asemănătoare celui din prezentul dosar, respectiv acțiuni formulate de alți chiriași care au încheiat contracte de locațiune cu recurenta pârâtă B. și care, la rândul lor, au fost afectați de același incendiu produs.

Astfel, prima cererea de chemare în judecată a format obiectul dosarului nr. x/2011 fiind înregistrată la data de 8 iunie 2011, soluționată prin sentința civilă nr. 960 din 12 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul București, menținută prin decizia civilă nr. 713 din 4 martie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În acest litigiu acțiunea chiriașului a fost respinsă, stabilindu-se că proprietarul clădirii - B. S.R.L. nu are nicio culpă în producerea incendiului, acesta datorându-se unui caz de forță majoră (descărcarea electrică).

Cel de-al doilea litigiu s-a desfășurat în fața instanței de arbitraj, cauza fiind fiind înregistrată la 14 decembrie 2012 pe rolul C. civ..I.R.

Prin sentința arbitrală nr. 188 din 5 decembrie 2013 pronunțată în dosarul nr. x/2012, irevocabilă prin respingerea acțiunii în anulare și a recursului declarat împotriva acesteia, proprietarul clădirii - B., a fost obligat la despăgubiri către chiriașul său, reținându-se că incendiul s-a datorat culpei proprietarului și nu unui caz de forță majoră (descărcarea electrică).

Încercând să se conformeze deciziei de casare care a stabilit că instanța era obligată să analizeze valoarea probatorie a statuărilor din hotărârea arbitrală și să se pronunțe cu privire la opozabilitatea efectelor acesteia față de intimata-pârâtă B., care a fost parte în litigiul arbitral, instanța de apel concluzionează că, întrucât intimata-pârâtă B. a fost parte în litigiul arbitral, cele statuate de tribunalul arbitral cu privire la cauza incendiului i se opun cu titlu de prezumție legală absolută, fără a mai putea face dovada contrară, incendiul nefiind provocat de trăsnet, ci de o defecțiune a reclamei luminoase amplasată pe clădire, imputabilă proprietarului clădirii (B.).

În rejudecare, instanța de apel procedează în aceeași modalitate considerată greșită de către instanța de recurs în primul ciclu procesual, dând eficiență doar efectelor hotărârii arbitrale, înlăturând total efectele hotărârii pronunțate în primul dosar - nr. x/2011 finalizat prin decizia civilă nr. 713 din 4 martie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Întrucât apelanta reclamantă nu a fost parte în dosarul nr. x/2011, decizia pronunțată nu îi este opozabilă, ea putând face dovada contrară celor reținute de instanță în sensul că incendiul s-a datorat unui caz de forță majoră, dovadă contrară care însă a fost făcută prin depunerea sentinței arbitrale, opozabilă intimatei-pârâte întrucât a fost parte în litigiu de astă dată, astfel încât dovada contrară a fost făcută: incendiul s-a produs dintr-o cauză imputabilă proprietarului clădirii.

Raționamentul juridic al instanței de apel se limitează la a da eficiență doar uneia dintre cele două hotărâri, deși în ambele litigii recurenta-pârâtă B. a fost parte, opozabilitatea acestor hotărâri fiind analizată doar parțial.

În raporturile dintre părți se naște o prezumție cu caracter absolut unde dovada contrară nu mai este permisă întrucât potrivit art. 1202 alin. (2) C. civ. o parte nu mai are dreptul de a reclama în judecată ceea ce s-a tranșat deja.

Din punctul de vedere al terților însă, hotărârea care sub aspect probatoriu are valoarea unei prezumții, conform art. 1200 pct. 4 C. civ., nu poate fi decât o prezumție relativă supusă dovezii contrare.

În prezenta cauză recurenta reclamantă, terț față de cele două litigii purtate anterior de către recurenta-pârâtă, invocă o hotărâre împotriva uneia dintre părțile acelui litigiu, situație în care nu se mai poate aplica distincția dintre tipul prezumției incidente, fiind necesar a se examina izvorul dreptului fiecăreia dintre părți.

Simpla susținere că recurenta reclamantă nu a fost parte în dosarul nr. x/2011 nu înseamnă că hotărârea pronunțată în acea cauză nu îi este opozabilă însă ca fapt juridic, aceasta trebuind să facă proba contrară a celor statuate în această hotărâre.

Procedând în această manieră, în sensul că a dat eficiență doar efectelor hotărârii arbitrale, înlăturând total efectele hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2011, prin decizia pronunțată instanța de apel a nesocotit în esență hotărârea instanței de recurs, obligatorie pentru judecătorii fondului, potrivit art. 315 C. proc. civ., critică de nelegalitate ce se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Nesocotirea de către instanța de apel a prevederilor privind relativitatea și opozabilitatea hotărârilor pronunțate în cele două litigii determină și incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Față de cele mai sus reținute, Înalta Curte va admite ambele recursuri și va dispune casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel în vederea stabilirii pe deplin a situației de fapt.

Cu ocazia rejudecării instanța de apel va analiza cererea de apel în limitele stabilite de către reclamantă prin această cerere (cel de-al doilea capăt de cerere) și potrivit cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată la data de 13 noiembrie 2012 în fața instanței de fond (precizarea se referă la temeiul juridic al acțiunii - răspunderea civilă contractuală).

De asemenea, instanța de apel, pentru stabilirea prejudiciului pretins, față de existența celor două hotărâri cu efecte contrare, va trebui să examineze dreptul preexistent căruia fiecare hotărâre i-a dat recunoaștere și în funcție de aceasta să se stabilească preferabilitatea celor două drepturi aflate în conflict, ținând evident seama și de celelalte probe administrate în cauză.

Celelalte motive de recurs invocate în cererile de recurs nu vor mai fi analizate având în vedere faptul că s-a dispus casarea pentru stabilirea situației de fapt, criticile vizând în principal probatoriul administrat care urmează a fi reapreciat de către instanța de apel în rejudecare.

În temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecarea apelului în aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. și de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1105A din 21 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 martie 2021.