ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 43/2020

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 43/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 26 iunie 2012 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2012, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.:

- să se constate încetat de drept contractul de închiriere încheiat la 15 august 2006 între părți, având ca obiect închirierea unui spațiu comercial în clădirea C., încetare care a avut loc în data de 26.06.2009, ca urmare a distrugerii bunului închiriat în urma incendiului ce a avut loc la clădirea C.;

- să fie obligată pârâta la plata sumei de 720.857,34 Euro, echivalentul în RON al sumei de 3.217.186,3 RON, reprezentând prejudiciul suferit de reclamantă, ca urmare a încetării contractului de închiriere din cauza neîndeplinirii culpabile a obligațiilor ce reveneau pârâtei în calitate de proprietar, prejudiciu format din: cheltuielile efectuate de reclamantă în legătură cu amenajarea spațiului închiriat din clădirea C.; beneficiul nerealizat de reclamantă începând cu data producerii incendiului până la mutarea efectivă în noul sediu din Calea x, sector 1 și reluarea activității; cheltuieli efectuate de reclamantă cu amenajarea noilor birouri din Calea x, curățarea, demontarea/montarea birourilor, refacerea panourilor de prezentare distruse ca urmare a incendiului, mutarea în noul spațiu etc.; plățile făcute de reclamantă în perioada imediat următoare incendiului pentru onorariile avocaților, pentru redactarea notificărilor, participarea la întâlniri și toate serviciile de consultanță prestate în relația cu pârâta, în vederea obținerii accesului în spațiul închiriat pentru ridicarea bunurilor ce le aparțineau, aceste plăți efectuate fiind în legătură directă cu atitudinea culpabilă a pârâtei, care nu i-a permis accesul în spațiu;

- obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta cauză.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 969, 1021, 1082 și 1084 din C. civ. de la 1864 și a solicitat atragerea răspunderii civile contractuale a pârâtei, care în calitate de locator, nu și-a respectat obligațiile de proprietar al clădirii C.: a acceptat montarea în condiții necorespunzătoare a panourilor publicitare pe fațada clădirii; nu a respectat reglementările speciale referitoare la calitatea în construcții (Legea nr. 10/1995), la recepția lucrărilor de construcții și instalații (H.G. nr. 273/1994), la siguranța la foc (Normativul P118-1999), la autorizațiile de construcție (Legea nr. 50/1991), ceea ce a dus la producerea incendiului, distrugerea clădirii și implicit, la nerespectarea obligației prevăzute la art. 5.4 lit. a) din contractul de închiriere, de a asigura chiriașului "folosința utilă și liniștită a spațiilor închiriate".

Prin cererea precizatoare depusă la termenul din 13 noiembrie 2012, reclamanta a arătat că încetarea contractului de închiriere, încheiat la data de 15 august 2006 între părți, a intervenit în temeiul prevederilor art. 7.1 (i) coroborat cu art. 7.1 (iv) din contract, răspunderea pârâtei fiind astfel o răspundere contractuală, pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract, respectiv aceea de a asigura reclamantei folosința liniștită și utilă a spațiilor închiriate (art. 5.4 lit. a), așa cum a menționat și în cererea de chemare în judecată.

A precizat că incendiul produs în noaptea de 26/27.06.2009, în urma unui scurtcircuit la reclama luminoasă D. nu constituie un caz fortuit/de forță majoră și s-a extins din cauza neintervenirii la timp pentru stingerea lui (din culpa exclusivă a proprietarului clădirii), cuprinzând fațada clădirii și conducând la imposibilitatea folosirii acesteia de către chiriași.

În concluzie, reclamanta a precizat că temeiul acțiunii sale este răspunderea contractuală a proprietarului pentru nerespectarea obligațiilor asumate față de chiriaș, iar nu răspunderea delictuală și nici răspunderea pentru viciile ascunse.

Pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat: i) respingerea primului capăt de cerere ca lipsit de interes; ii) respingerea capătului al doilea al cererii pentru lipsa procedurii prealabile (excepția inadmisibilității/prematurității); în subsidiar, iii) respingerea capătului al doilea al cererii ca nefondat ca urmare a existentei cazului de forța majora, iar în ipoteza in care se va respinge aceasta apărare, iv) respingerea capătului doi al cererii pe motiv ca a intervenit prescripția dreptului la acțiune, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielile de judecată.

La 18 septembrie 2012, E. (fostă F.) a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtei S.C. B. S.R.L., prin care a solicitat respingerea primului capăt al cererii reclamantei ca lipsit de interes și a celui de-al doilea ca inadmisibil/prematur, pentru lipsa procedurii prealabile, iar, în subsidiar, respingerea capătului al doilea de cerere, ca nefondat sau ca prescris.

Prin sentința civilă nr. 5017 din 17 octombrie 2014, pronunțată în dosarul nr. x/2012, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția lipsei de interes și excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiate; a admis, în parte, acțiunea și a constatat încetat de drept contractul de închiriere încheiat la 15 iunie 2006 între reclamantă și pârâtă, la data de 27 iunie 2009; a respins al doilea capăt de cerere privind obligarea pârâtei la plata de despăgubiri, ca neîntemeiat; a admis, în parte, cererea de intervenție accesorie în sprijinul pârâtei; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 19.496,08 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 155.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a compensat, parțial, cheltuielile de judecată acordate și a dispus ca, în final, reclamanta să plătească pârâtei suma de 135.503,92 RON cu acest titlu.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel reclamanta, solicitând modificarea, în parte, a sentinței apelate și, pe cale de consecință, admiterea capătului 2 din cererea principală și obligarea pârâtei B. la plata sumei de 720.857,34 Euro, echivalentul în RON al sumei de 3.217.186,3 RON și la plata cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul de fond, precum și a celor ce vor fi efectuate în dosarul de apel.

Intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care s-a solicitat respingerea apelului ca nefondat și obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de ședință din 1 iunie 2016, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a încuviințat proba cu înscrisuri pentru toate părțile, a respins cererea apelantei de obligare a intimatei-pârâte să depună la dosar, conform art. 175 C. proc. civ. de la 1865, înscrisurile din dosarul arbitral nr. x/2012 și documentele care vizează montarea reclamei luminoase, a respins probele cu expertiză tehnică contabilă și expertiză tehnică procese pirogene, precum și proba testimonială, ca nefiind utile cauzei.

Prin decizia civilă nr. 956 din 24 mai 2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul reclamantei S.C. A. S.R.L. ca nefondat și a obligat-o pe aceasta la plata sumei de 295.113,99 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata S.C. B. S.R.L.

Instanța de apel a reținut că apelul este limitat la capătul 2 al cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea intimatei-pârâte la repararea prejudiciului suferit de apelanta-reclamantă, ca urmare a încetării contractului de închiriere, din cauza neîndeplinirii culpabile a obligațiilor, care îi reveneau pârâtei în calitate de proprietar, soluția primei instanțe cu privire la constatarea încetării de drept a contractului de închiriere la data de 27 iunie 2009 intrând în puterea de lucru judecat.

Curtea de Apel București a verificat dacă se poate reține cazul de forță majoră invocat de intimata-pârâtă și care sunt consecințele intervenției acestuia, precum și dacă s-ar putea ajunge la antrenarea răspunderii contractuale a pârâtei, în limitele învestirii instanței, stabilite prin cererea de chemare în judecată.

S-a reținut că un aspect necontestat și intrat în puterea de lucru judecat este faptul că în noaptea de 26 spre 27 iunie 2009, clădirea C. a fost puternic afectată de un incendiu, spațiul devenind impropriu utilizării pentru care a fost construit, respectiv clădire cu spații de birouri.

Din ansamblul probator administrat în cauză, a rezultat că incendiul a pornit de la un scurtcircuit produs la o reclamă luminoasă amplasată în treimea superioară a clădirii.

Curtea a confirmat considerentele primei instanțe, reținându-se că trăsnetul reprezintă un caz de forță majoră, întrucât este vorba despre o descărcare electrică care restabilește echilibrul electric între straturile norului de furtună sau între nor și pământ, fiind un fenomen imprevizibil și incontrolabil de om.

În ceea ce privește criticile referitoare la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale, Curtea a apreciat că în cauză nu se poate antrena răspunderea contractuală a intimatei-pârâte B. pentru nerespectarea obligației de a pune la dispoziția apelantei spațiul închiriat.

Pornind de la prevederile art. 9 din contractul părților și cu observarea art. 1082 C. civ., instanța de apel a reținut că pentru a fi angajată răspunderea contractuală a intimatei-pârâtei se impune a se dovedi: săvârșirea de către acesta a unei fapte ilicite, prin care se încalcă o obligație contractuală, săvârșirea acestei fapte cu vinovăție, existența unui prejudiciu patrimonial cauzat apelantei-reclamantei și legătura de cauzalitate dintre fapta intimatei și prejudiciul cauzat apelantei.

Cu privire la fapta ilicită, s-a considerat că odată dovedită existența contractului de închiriere și neexecutarea obligației intimatei de a pune la dispoziția apelantei spațiul închiriat, în sarcina intimatei B. operează prezumția de culpă în condițiile art. 1082 C. civ.

Curtea, pe baza adresei nr. x/14.07.2009 și a raportului de constatare tehnică nr. x/29.06.2009, întocmite de I.S.U. Dealu Spirii, autoritate competentă în stabilirea cauzelor incendiului și care a efectuat constatările imediat după producerea incendiului, coroborate cu adresele x din care rezultă condițiile meteorologice nefavorabile în seara zilei de 26.06.2009, a constatat că, sub aspectul reținerii cazului de forță majoră, în faza procesuală a apelului nu se poate ajunge la o concluzie contrară celei la care s-a ajuns pe baza probatorului administrat în primă instanță.

Totodată, a apreciat că existența condițiilor meteorologice severe, imposibil de controlat de pârâtă, a condus la producerea scurtcircuitului la reclama D., ce a generat incendiul care a cuprins clădirea C..

Instanța de prim control judiciar a constatat că nu se poate reține vreo acțiune sau inacțiune a intimatei-pârâte în legătură directă cu producerea incendiului și prin raportare la care să se poată angaja răspunderea contractuală a acesteia, în limitele stabilite prin cererea de chemare în judecată.

Referitor la aspectele ce se circumscriu răspunderii pentru vicii, astfel cum au fost identificate și prin sentința civilă nr. 7241 din 18.12.2015, nedefinitivă, s-a reținut că nu pot fi analizate în prezentul litigiu, tribunalul nefiind învestit și cu o acțiune în răspundere pentru vicii.

Curtea a mai notat că prin sentința de primă instanță, tribunalul a indicat cu privire la prejudiciul în cuantum de 720.857,34 Euro, că acesta nu este, integral, o consecință directă a neexecutării obligației de a asigura folosința spațiului, precum și faptul că reclamanta și-a justificat această pagubă, mai curând, din perspectiva faptei pârâtei de a nu-i permite accesul în spațiul închiriat imediat după producerea incendiului, iar aceste aspecte nu au fost criticate prin memoriul de apel, intrând astfel în puterea de lucru judecat.

Împotriva deciziei instanței de apel și a încheierii premergătoare din 1 iunie 2016, în termen legal, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., solicitând:

- în principal, casarea, în tot, a încheierii și a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel;

- într-un prim subsidiar, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului și, pe cale de consecință, schimbarea sentinței apelate, în sensul admiterii, în tot, a cererii principale și obligării intimatei-pârâte B. la plata sumei de 720.857,34 Euro, echivalentul în RON al sumei de 3.217.186,3 RON;

- într-un al doilea subsidiar, modificarea, în parte, a deciziei recurate în ceea ce privește obligația de plată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 295.113,99 RON, care să fie reduse ca nejustificat de mari față de munca depusă și față de obiectul litigiului.

Examinând încheierea de ședință din 1 iunie 2016, Înalta Curte a constatat că, în ceea ce privește proba cu expertiză tehnică în specialitatea efecte pirogene, instanța de apel a motivat respingerea acestei probe ca nefiind utilă soluționării cauzei, față de obiectivul indicat de parte și față de motivele de apel formulate.

S-a reținut că această soluție este legală și conformă prevederilor art. 295 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865, întrucât se încadrează în marja de apreciere a instanței de fond cu privire la oportunitatea încuviințării unor probe suplimentare în apel, instanța considerând de această dată că proba solicitată nu este necesară pentru soluționarea cauzei.

S-a remarcat faptul că în proces au fost administrate ample probe cu înscrisuri, instanțele de fond putând avea în vedere și expertizele tehnice efectuate în dosarul de asigurare dovezi nr. 46718/3/2010 al Tribunalului București, secția a VI-a Comercială.

În aceste condiții, s-a statuat că respingerea probei nu este de natură să încalce dreptul la apărare al apelantei, întrucât instanța s-a considerat lămurită pe baza probatoriului amplu deja administrat.

Pe cale de consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din 1 iunie 2016 a fost respins, ca nefondat.

A fost găsită întemeiată critica formulată de recurentă în cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865, ce a vizat omisiunea instanței de apel de a motiva înlăturarea probei constând în statuările din hotărârea arbitrală pronunțată de Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. x/2012

Instanța supremă a constatat că la termenul de judecată din 5 octombrie 2016, apelanta a depus la dosar, în format anonimizat, sentința civilă nr. 17 din 17.03.2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014 și decizia nr. 3593 din 13 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin care a fost respinsă, în mod irevocabil, acțiunea în anulare a sentinței arbitrale nr. 188 din 05.12.2013, pronunțate de Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. x/2012.

Prin hotărârea arbitrală anterior menționată, pronunțată într-un litigiu similar între proprietarul B. S.R.L. și chiriașul Transelectrica S.A., s-a reținut că în noaptea incendiului din 26.06.2009 "nu s-a produs niciun trăsnet, apărând în schimb o problemă tehnică la reclama luminoasă".

La termenul din 5 octombrie 2016 instanța de apel a respins cererea formulată de intimata-pârâtă B. privind decăderea apelantei din proba cu înscrisuri și a încuviințat amânarea judecării cauzei pentru a se lua cunoștință de înscrisurile depuse.

Sub acest aspect, instanța supremă a reținut că în condițiile în care proba cu hotărârile pronunțate în litigiul arbitral a fost legal administrată, instanța de apel era obligată să analizeze valoarea probatorie a statuărilor din hotărârea arbitrală și să se pronunțe cu privire la opozabilitatea efectelor acesteia față de intimata-pârâtă B., care a fost parte în litigiul arbitral.

Totodată, s-a reținut că omisiunea instanței de apel de a examina, în mod efectiv, o probă esențială administrată de apelantă atrage nu numai incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865 ce vizează nemotivarea, dar și concluzia că situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită, astfel încât se impune casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, avându-se în vedere că Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii numai în cazul în care se pune problema aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.

Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că nu este întemeiat motivul de recurs referitor la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 din O.G. nr. 2/2000 și nici motivul de recurs constând în greșita aplicare a normelor de drept procesual privind puterea lucrului judecat.

S-a reținut că nu poate fi analizată și primită critica ce a vizat greșita aplicare a normelor de drept substanțial privind incidența cazului de forță majoră, întrucât incidența forței majore urmează a fi verificată ulterior stabilirii pe deplin a situației de fapt.

De asemenea, instanța supremă a reținut incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, deoarece instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 1422 din C. civ. de la 1864, în sensul că a considerat că disfuncționalitățile, enumerate în cuprinsul raportului nr. 223.903/29.06.2009 de constatare tehnică privind analiza cauzei incendiului din data de 26 iunie 2009, se încadrează în categoria viciilor lucrului închiriat.

Sub acest aspect, s-a statuat că instanțele de fond erau ținute să lămurească, cu respectarea principiului disponibilității, dacă se poate stabili o legătură de cauzalitate între deficiențele imputabile proprietarului clădirii și producerea prejudiciului în privința reclamantei, avându-se în vedere că reclamanta și-a precizat temeiul pretențiilor ca fiind răspunderea contractuală a proprietarului pentru nerespectarea obligațiilor asumate față de chiriaș, iar nu răspunderea pentru vicii.

S-a considerat că trebuia lămurit pe bază de probe dacă disfuncționalitățile constatate de pompieri privind prevenirea și stingerea incendiilor constituie condiții cu rol cauzal, ce intră în raportul de cauzalitate alături de "cauza necesară", propriu-zisă a incendiului (cablu electric defect ca urmare a supunerii la intemperii meteo-atmosferice sau descărcare electrică de origine atmosferică - trăsnet direct).

Din perspectiva acestei calificări în drept pe care instanțele de fond nu au avut-o în vedere, instanța de recurs a reținut că pricina nu a fost cercetată integral, ceea ce atrage casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (2) și (3) și art. 313 C. proc. civ. de la 1865, cu aplicarea art. 304 pct. 7 și pct. 9 din același cod, Înalta Curte a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 956 din 24 mai 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

S-a statuat, prin decizia de casare, că instanța de apel urmează să stabilească, cu ocazia rejudecării, pe baza examinării efective și integrale a probatoriului, care a fost cauza necesară, propriu-zisă a incendiului și să lămurească dacă disfuncționalitățile privind prevenirea și stingerea incendiilor constatate în cuprinsul Raportului de constatare întocmit de I.S.U. "Dealu Spirii" al Municipiului București pot constitui condiții cu valoare cauzală.

Cauza a fost înregistrată, sub nr. x/2012*, pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă la data de 4 aprilie 2019.

La termenul din 13 mai 2019 Curtea de Apel București a încuviințat cererea de amânare a judecării cauzei, formulată de apelanta-pârâtă și s-a pus în vedere reprezentantului intimatei-pârâte să depună, la dosarul cauzei, extras din registrul comerțului cu privire la radierea societății. Totodată, s-a prorogat discutarea intervenirii transmisiunii calității procesuale a intimatei-pârâte E. către G. S.A., după depunerea dovezii privind radierea E. și s-a dispus emiterea unei adrese către Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României pentru a se comunica o copie a sentinței arbitrale nr. 188 din 5 decembrie 2013, pronunțate în dosarul nr. x/2012.

Prin încheierea din 10 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2012, s-a menținut prorogată chestiunea intervenirii transmiterii calității procesuale pasive a intimatei-pârâte E. și s-a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă pentru soluționarea contestației în anulare, aflate pe rolul instanței supreme, având stabilit termen de judecată la data de 20 septembrie 2019; în temeiul art. 155 alin. (2) din C. proc. civ., s-a suspendat judecata apelului formulat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 5017 din 17.10.2014, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2012, în contradictoriu cu intimatele-pârâte S.C. B. S.R.L. și E. (fostă F.).

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a luat act de poziția procesuală exprimată de părți, prin reprezentanții lor convenționali, în sensul că acestea au fost de acord cu amânarea judecării cauzei, în condițiile în care la termenul de judecată anterior judecata a fost amânată, în temeiul învoielii părților.

Totodată, instanța a reținut că până la termenul de judecată din 10 iunie 2019, nu a fost lămurită chestiunea intervenirii transmiterii calității procesuale pasive a intimatei-pârâte E. și că la dosar s-a înregistrat o adresă, emisă de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin care se solicită înaintarea dosarului nr. x/2012 al instanței supreme în vederea soluționării contestației în anulare formulate împotriva deciziei nr. 1431 din 10 octombrie 2017.

Împotriva acestei încheierii a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 15 noiembrie 2019.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a solicitat admiterea cererii de recurs, cu consecința schimbării temeiului de drept în baza căruia instanța de apel a dispus suspendarea judecării cauzei.

A susținut că în fața instanței de apel, la termenul de judecată din 10 iunie 2019, societatea reclamantă a cerut suspendarea judecării cauzei, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., respectiv până la soluționarea contestației în anulare formulate împotriva hotărârii instanței de recurs, prin care s-a dispus casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București.

Prin urmare, recurenta a arătat că nu este incidentă situația prevăzută de art. 155 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv nu se poate reține împrejurarea că "părțile nu stăruiesc", întrucât societatea reclamantă a solicitat instanței suspendarea, în baza unui alt temei juridic, apreciind că soluția ce urma să fie pronunțată în dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curți de Casație și Justiție are o strânsă legătură cu soluționarea apelului.

Analizând încheierea recurată, Înalta Curte constată că recursul este fondat și urmează să îl admită pentru următoarele considerente:

Critica recurentei-reclamante se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., conform căruia o hotărâre este susceptibilă de casare atunci "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2)".

Potrivit art. 105 alin. (2) din același cod, "actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor".

În speță, se reține că instanța învestită cu rejudecarea apelului, a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 155 alin. (2) C. proc. civ., câtă vreme din înscrisurile aflate la dosarul nr. x/2012 al Curții de Apel București, secția a VI-a civilă rezultă că la termenul din 10 iunie 2019 s-a depus o adresă, prin care E. S.A. aduce la cunoștința instanței faptul că începând cu data de 29 noiembrie 2018 pârâta E., sucursală a E. a fost radiată și preluată prin absorbție de către E. S.A., cu sediul social în Luxemburg și s-a solicitat să se ia act de modificarea intervenită .

Totodată, Înalta Curte notează că din cele consemnate în cuprinsul încheierii recurate reiese că apărătorul apelantei S.C. A. S.R.L. a solicitat acordarea unui termen de judecată pentru a lua cunoștință de înscrisurile depuse în legătură cu transmiterea calității procesuale pasive, ce au fost comunicate în ședință publică, precum și pentru a se pronunța instanța supremă în dosarul având ca obiect contestația în anulare formulată împotriva deciziei de casare.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel nu trebuia să procedeze la suspendarea cauzei în condițiile în care nu s-a lămurit chestiunea intervenirii transmiterii calității procesuale pasive a intimatei-pârâte E. (fostă S.C. F.).

Cu alte cuvinte, instanța de apel avea obligația să stabilească cadrul procesual, iar în măsura în care aprecia că înscrisurile depuse la dosar cu privire la transmiterea calității procesuale pasive nu sunt suficiente, trebuia să solicite părții să depună alte înscrisuri în acest sens.

Pe de altă parte, se cuvine menționat faptul că în conformitate cu dispozițiile art. 155 alin. (3) din C. proc. civ. "Instanța este obligată să cerceteze dacă amânarea cerută de amândouă părțile pentru un motiv anumit nu tinde la o amânare prin învoiala părților; este socotită ca atare cererea de amânare la care cealaltă parte s-ar putea împotrivi".

Cum, în cauză, instanța nu a stabilit cine are calitate procesuală pasivă, iar apelanta-reclamantă a solicitat suspendarea judecării apelului până la soluționarea dosarului nr. x/2019 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, încheierea recurată apare ca nelegală.

Față de cele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (2) și (3) și art. 313 C. proc. civ. de la 1865, cu aplicarea art. 304 pct. 5 din același cod, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din 10 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2012, pe care o va casa și va trimite cauza aceleiași instanțe pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din 10 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2012, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe pentru continuarea judecății.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 ianuarie 2020.