ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2326/2024

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, secția I civilă și de contencios administrativ, la data de 9 decembrie 2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând obligarea acestuia la daune materiale în cuantum de 380.000 RON și daune morale în valoare de 120.000 RON, actualizate la data executării, cu dobânda legală și rata de inflație, cu cheltuieli de judecată. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul Neamț, secția I civilă și de contencios administrativ Prin sentința civilă nr. 879 din data de 10 octombrie 2023, Tribunalul Neamț, secția I civilă și de contencios administrativ a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare de către pârâtul B., și a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., ca neîntemeiată. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă Prin decizia civilă nr. 102 din data de 21 februarie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 879 din data de 10 octombrie 2023, pronunțate de Tribunalul Neamț, secția I civilă și de contencios administrativ, în contradictoriu cu intimatul-pârât B.. A anulat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Neamț, menținând dispoziția cu privire la soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune. II. Calea de atac exercitată în cauză II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă Împotriva deciziei civile nr. 102 din data de 21 februarie 2024, pronunțate în dosarul nr. x/2022 de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a declarat recurs pârâtul B.. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 20 mai 2024, sub nr. x/2022, fiind repartizată aleatoriu spre soluționare completului de judecată nr. 2. II.2. Motivele de recurs Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, rejudecându-se cauza, respingerea apelului ca nefondat. Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a apreciat în mod greșit că "nu există lucru judecat față de hotărârea definitivă pronunțată în dosarul de insolvență/faliment al asiguratorului atât timp cât pârâtul din prezenta cauză nu avea calitatea de parte în acel dosar, pentru că lucrul judecat presupune triplă identitate de părți (în primul rând), de obiect și de cauză". A arătat că, în viziunea instanței de apel, "dacă s-ar admite o asemenea soluție (adică dacă s-ar respinge cererea de chemare în judecată în temeiul puterii de lucru judecat a unei hotărâri anterioare s.n.) atunci o parte care a pierdut un litigiu față de o anumită parte ar urma automat să piardă și față de alte persoane, pe calea invocării așa-zisei puteri de lucru judecat, în fapt cu încălcarea evidentă a principiului de drept/regulii potrivit căreia hotărârea judecătorească este obligatorie și are efect numai între părțile litigante – art. 435 alin. (1) din C. proc. civ., la fel ca și în cazul actului juridic civil, care își poate produce efectele numai față de părțile (semnatare); dând același efect puterii de lucru judecat, instanța a ocolit în realitate condiția triplei identități pentru a ajunge la aceeași soluție, a respingerii cererii pe aceeași excepție a autorității de lucru judecat, pe care a considerat-o putere de lucru judecat însă numai pentru că nu exista identitatea de părți, acordând numai formal dreptul la judecarea cererii petentului pe fondul acesteia". Recurentul-pârât a susținut că, în realitate, așa cum s-a reținut și în doctrină, "oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă", posibilitate care decurge din efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, conform căruia "partea care a câștigat procesul (...) se poate prevala într-o nouă judecată de dreptul recunoscut printr-o hotărâre judecătorească". A subliniat că s-a arătat că, în acest caz, "pentru ca o hotărâre să poată fi opusă cu autoritate de lucru judecat, nu interesează existența triplei identități de părți, obiect și cauză între cele două litigii, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior, așa încât aceasta să nu mai poată fi contrazisă, indiferent dacă rezolvarea a fost dată prin dispozitiv sau numai prin considerente (...)" Totodată, a susținut și că Înalta Curte de Casație și Justiție, contrar opiniei instanței de apel, în practica sa, utilizează distincția operată de instanța de fond între excepția autorității de lucru judecat și puterea de lucru judecat. Astfel, a arătat că, în opinia instanței supreme, "condiția de aplicare a autoritătii de lucru judecat presupune identitatea de acțiuni (părți, obiect și cauză juridică) ce oprește repetarea judecății, iar puterea, prezumția de lucru judecat, impune consecvența în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat și statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre". A menționat că în cauza soluționată prin decizia nr. 1777 din data de 25 iunie 2015, Înalta Curte a reținut că, "în mod corect, instanța de apel a precizat că nu respinge acțiunea în baza autorității de lucru judecat, ci are obligația de a judeca în fond, însă soluția trebuie să țină cont de dezlegarea deja dată asupra problemei de drept deduse judecății, dând eficiență prezumției de lucru judecat, că a mai fost odată dezlegată chestiunea litigioasă". Ca atare, a solicitat să se aibă în vedere că, prin sentința civilă nr. 879 din data de 10 octombrie 2023 pronunțată de Tribunalul Neamț în cauza de față, s-a reținut puterea de lucru judecat a considerentelor sentinței civile nr. 6257 din data de 17 octombrie 2016, pronunțate de Tribunalul București, definitivă prin decizia civilă nr. 404 din data de 17 octombrie 2016 (în realitate 23 februarie 2017) a Curții de Apel București, cu privire la faptul că între reclamant și pârât a intervenit împăcarea ce înlătură însuși dreptul reclamantului de a formula o acțiune civilă pe cale separată. A apreciat că se impune a se observa și faptul că, în considerarea acelorași argumente, s-a respins acțiunea formulată de către reclamant în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, prin sentința civilă nr. 5053 din 19 decembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017 de Curtea de Apel București, iar, prin decizia civilă nr. 2495 din data de 15 aprilie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a respins, ca nefondat, recursul formulat împotriva sentinței civile nr. 5053 din data de 19 decembrie 2017. În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 132 din vechiul C. pen., referitoare la împăcarea părților. Astfel, a arătat că, prin rezoluția din 30 aprilie 2013 dată în dosarul penal nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Piatra Neamț, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de numitul B. sub aspectul săvârșirii unei infracțiuni de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2) și alin. (4) C. pen. de la 1969. Recurentul-pârât a precizat că, în considerentele rezoluției, s-a reținut că, în cauză, este incident cazul prevăzut de art. 10 lit. h) C. proc. pen. din 1969, întrucât între făptuitorul B. și persoana vătămată A. a intervenit împăcarea părților. A solicitat a se avea în vedere faptul că potrivit art. 132 alin. (1) C. pen. de la 1969 (în vigoare atât la data accidentului rutier soldat cu vătămarea corporală a numitului A., cât și la data emiterii rezoluției de neîncepere a urmăririi penale din data de 30 aprilie 2013): "împăcarea părților în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală și stinge și acțiunea civilă". De asemenea, a arătat că art. 184 alin. (6) C. pen. de la 1969 prevede că, pentru faptele prevăzute la art. 184 alin. (2) și (4) împăcarea părților înlătură răspunderea penală. Totodată, a afirmat că, potrivit doctrinei în materie, împăcarea părților constituie înțelegerea, intervenită între persoana vătămată și infractor, de a pune capăt conflictului născut din săvârșirea infracțiunii, înlăturând astfel consecințele sale penale și civile și de a împiedica, astfel, punerea în mișcare a acțiunii penale sau, dacă procesul penal a început, a-l face să înceteze; astfel că împăcarea părților produce efecte dacă este totală și necondiționată, acestea fiind două dintre condițiile pe care această înțelegere trebuie să le îndeplinească, condiții care reclamă faptul că împăcarea nu trebuie să fie parțială cu privire la aspectul penal sau civil al procesului, ci trebuie să aibă în vedere stingerea conflictului dintre părți, atât în aspectul să penal, cât și civil. A subliniat că verificarea întrunirii acestor condiții ale împăcării s-a făcut de către organul de urmărire penală la data emiterii rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, iar persoana vătămată, în situația în care ar fi fost nemulțumită de rezoluția procurorului de neîncepere a urmăririi penale avea posibilitatea formulării unei plângeri conform art. 278 și art. 278 1 C. proc. pen. din 1969. Recurentul-pârât a arătat și că, în speță, partea adversă nu a făcut dovada faptului că ar fi contestat rezoluția procurorului în ceea ce privește legalitatea soluției prin care s-a constatat intervenirea împăcării părților, astfel că, pe cale de consecință, soluția procurorului are caracter definitiv și nu poate fi verificată pe calea unei acțiuni în fața unei instanțe civile, opunându-se cu autoritate de lucru judecat. Prin urmare, a considerat că susținerile intimatului-reclamant, preluate de către instanța de apel, potrivit cu care împăcarea ar fi intervenit doar sub aspectul laturii penale, nu pot fi primite, această concluzie fiind rezultatul unei greșite interpretări a dreptului material, respectiv a efectelor pe care instituția împăcării părților, reglementată de art. 132 alin. (1) C. pen. de la 1969, le produce în planul răspunderii penale și al răspunderii civile derivate din fapta penală. În ceea ce privește aceste efecte juridice ale împăcării părților, a susținut că acestea sunt precis determinate prin lege și scot în evidență natura juridică a acestei instituții de drept, respectiv aceea de cauză care înlătură răspunderea penală a infractorului. Or, având în vedere caracterele statornicite la nivel doctrinar și jurisprudențial pentru această instituție de a fi totală și necondiționată, este evident că împăcarea părților înlătură și răspunderea civilă pentru prejudiciul cauzat prin infracțiune. Astfel, în opinia recurentului-pârât, contrar interpretării date de instanța de apel dispozițiilor legale de drept material privind natura juridică și efectele împăcării părților, această cauză de înlăturare a răspunderii penale, a cărei incidență a fost stabilită cu titlu definitiv prin rezoluția de neîncepere a urmăririi penale din 30 aprilie 2013, înlătură însuși dreptul intimatului-reclamant de a formula o acțiune civilă pe cale separată. II.3. Apărările formulate în cauză II.3.1. Întâmpinarea Intimatul-reclamant A. nu a depus întâmpinare. II.

Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 9 august 2024, Înalta Curte, în temeiul art. 471 1 C. proc. civ., a fixat termen de judecată la data de 29 octombrie 2024, când a reținut cauza în pronunțare asupra recursului. II.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Examinând decizia recurată, în raport cu criticile formulate, cu actele dosarului și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a încălcat puterea de lucru judecat a considerentelor sentinței definitive nr. 6257 din data de 17 octombrie 2016, pronunțate de Tribunalul București, apreciind în mod greșit că, în speță, "nu există lucru judecat față de hotărârea definitivă pronunțată în dosarul de insolvență/faliment al asiguratorului". În cauză, prima instanță a respins, ca neîntemeiată acțiunea formulată de intimatul-reclamant A., reținând, în esență, că prin sentința civilă nr. 6257 din data de 17 octombrie 2016, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2015, s-a reținut cu autoritate de lucru judecat că "între reclamant și pârât a intervenit împăcarea părților, iar împăcarea părților înlătură însuși dreptul reclamantului de a formula o acțiune civilă pe cale separată". În plus, a constatat că, în considerarea acelorași argumente s-a respins acțiunea formulată de intimatul-reclamant în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților, în dosarul nr. x/2017. Curtea de apel, soluționând calea de atac declarată de reclamant împotriva sentinței tribunalului, a reținut că în mod greșit prima instanță a apreciat că este incidentă puterea lucrului judecat a considerentelor hotărârii definitive pronunțate în dosarul de insolvență/faliment al asiguratorului, sub aspectul că împăcarea părților înlătură dreptul reclamantului de a formula o acțiune civilă pe cale separată. În esență, instanța de apel a apreciat că nu există lucru judecat față de hotărârea (definitivă) pronunțată în dosarul de insolvență/faliment al asigurătorului, atât timp cât pârâtul din prezenta cauză nu avea calitate de parte în acel dosar, pentru că lucrul judecat presupune tripla identitate, de părți (în primul rând), de obiect și de cauză, față de dosarul de faliment existând doar ultimele două condiții din cele trei, cumulativ prevăzute de art. 431 C. proc. civ., considerente pentru care nu putea fi admisă excepția puterii/autorității de lucru judecat. Analizând critica recurentului-reclamant formulată sub acest aspect, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, fiind legală concluzia la care a ajuns curtea de apel, în sensul că nu operează autoritatea de lucru judecat, însă cu precizarea că, în cauză, ceea ce s-a pus în discuție este efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, valorificat de tribunal în adoptarea soluției de respingere a acțiunii ca neîntemeiate, și nu efectul negativ al acesteia. Astfel, cel mai important efect al hotărârilor judecătorești este autoritatea de lucru judecat, odată rezolvat un litigiu, printr-o hotărâre rămasă definitivă, nemaifiind permisă redeschiderea conflictului, ceea ce s-a judecat trebuind, așadar, respectat și nu mai poate fi contestat de părți și de succesorii lor în drepturi. În ceea ce privește efectele autorității lucrului judecat, art. 431 C. proc. civ. reglementează deopotrivă efectul negativ și pe cel pozitiv, arătând că: "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă." Efectul negativ, ce presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză, se invocă pe calea excepției autorității de lucru judecat, care poate fi invocată de instanță sau de părți în orice stare a pricinii. Pe de altă parte, în ceea ce privește efectul pozitiv al autorității lucrului judecat, consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., acesta presupune la rândul său condiția identității de părți, referindu-se la aceleași părți care au participat în litigiul inițial. Ca atare, nu este permis să se opună unui terț față de primul proces, cu valoare de adevăr, o chestiune dezlegată într-un litigiu la care nu a participat și în care nu a avut posibilitatea să-și expună punctul de vedere și să formuleze apărări, în sens contrar aflându-ne chiar în situația în care s-ar putea reține o încălcare a dreptului de acces la o instanță cu privire la chestiuni pe care nu a avut niciodată ocazia să le conteste. Astfel, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența identității de părți, întocmai ca efectul negativ, disticția dintre cele două efecte ale autorității de lucru judecat fiind generată de celelalte cerințe ce trebuie întrunite, respectiv de împrejurarea că efectul pozitiv impune doar o identitate de chestiuni litigioase între primul și cel de-al doilea proces, în timp ce efectul negativ este condiționat și de o identitate de obiect și cauză. În plus, se cuvine a se menționa că obligativitatea efectelor hotărârii judecătorești presupune tot identitate de părți, iar, față de terți, hotărârea judecătorească este opozabilă ca un fapt juridic în sens restrâns, având valoarea de probă, potrivit art. 435 C. proc. civ. Or, în speță, sentința civilă nr. 6257 din data de 17 octombrie 2016 a fost pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă în dosarul nr. x/2015, având ca obiect "contestație împotriva tabelului preliminar al creanțelor formulată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 85/2014 de creditorul A. în contradictoriu cu C. S.A., C. S.A. prin lichidator judiciar D. și C. S.A. prin administrator judiciar E.. Prin urmare, litigiul în care a fost pronunțată hotărârea a cărei autoritate de lucru judecat pretinde recurentul-pârât că a fost nesocotită de către instanța de apel s-a purtat între intimatul-reclamant din prezenta pricină și asigurator, recurentul-pârât nefiind parte în respectiva cauză. Or, așa cum s-a arătat anterior, pentru a opera autoritatea de lucru judecat a hotărârii date în procesul anterior (indiferent că este vorba despre efectul negativ sau pozitiv al acesteia) este necesar să existe identitate între părțile celor două pricini, condiție care nu este îndeplinită în cauză. Ca atare, în acest context, în speță, nu putea fi valorificat efectul pozitiv al lucrului judecat, chiar și dacă s-ar fi ajuns la concluzia că aspectul litigios tranșat anterior ar fi fost același cu cel supus analizei în prezentul litigiu, lipsa identității părților făcând de prisos o atare verificare. Față de cele anterior arătate din perspectiva identității de părți cerute pentru a opera efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, nu prezintă relevanță împrejurarea, susținută de către recurentul-pârât (în acord cu argumentele primei instanțe), că acțiunea formulată de intimatul-reclamant în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (soluționată prin sentința civilă nr. 5053 din data de 19 decembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, definitivă prin decizia nr. 2495 din data de 15 aprilie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție) a fost respinsă în considerarea acelorași argumente reținute în prezentul litigiu de către prima instanță. În concluzie, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticii recurentului-pârât, prin care acesta a susținut nesocotirea de către instanța de apel a autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 6257 din data de 17 octombrie 2016, pronunțate de Tribunalul București în dosarul nr. x/2015. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, susținând incidenta ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a afirmat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 132 din vechiul C. pen. referitoare la împăcarea părților. Sub acest aspect, în considerentele deciziei recurate, instanța de apel, față de dispozițiile art. 132 alin. (1) C. pen., a reținut că "Împăcarea părților în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală și stinge și acțiunea civilă", lăsând loc ca acțiunea civilă stinsă, pentru faptul că era accesorie răspunderii penale, să fie soluționată de instanța civilă, fiind clar că folosirea în același alineat a noțiunii de înlăturare a răspunderii penale față de noțiunea de stingere a acțiunii civile a avut ca scop diferențierea celor două soluții după efectele lor, în cazul răspunderii penale operând înlăturarea (definitivă), în timp ce acțiunea civilă, care nu mai putea fi soluționată ca accesoriu de instanța penală, legea lăsa deschisă posibilitatea ca aceasta să poată fi soluționată, la cererea victimei, de către instanța civilă, fapt care înseamnă că cele două noțiuni nu se pot confunda. În plus, a arătat că, potrivit art. 1365 din C. civ., instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite, de unde rezultă că prima instanță putea fi ținută numai de legea civilă ori de hotărârea penală definitivă prin care s-a soluționat definitiv și latura/acțiunea civilă, iar dacă nu a fost soluționată în cadrul procesului penal, pretinsa faptă penală devine de fapt un delict civil care se judecă în întregime potrivit legii civile. A constatat că, în speță, prin succesiunea faptelor și soluțiilor date până în prezent intimatului-reclamant i-a fost negat dreptul la despăgubire și la un acces efectiv la instanță cu privire la acest drept, asigurarea civilă fiind una obligatorie și garantată de stat, deși în cererea sa de împăcare a arătat că renunță numai la latura penală, iar procurorul nu a arătat în dispozitivul ordonanței că a soluționat în vreun fel latura civilă a cauzei. Totodată, a apreciat că intimatului-reclamant nu-i poate fi imputată în vreun fel pasivitatea în ce privește urmărirea despăgubirilor pentru daunele aduse prin accident. Înalta Curte, constată că, potrivit situației de fapt stabilite de către instanțele devolutive, în speță, intimatul-reclamant a învestit instanța cu o acțiune în pretenții, prin care a solicitat despăgubiri (daunele materiale și morale) pentru prejudiciul suferit în urma accidentului din data de 12 decembrie 2012, provocat de recurentul-pârât. Prin rezoluția de neîncepere a urmăririi penale din data de 30 aprilie 2013, în dosarul nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Piatra Neamț, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de recurentul-pârât B. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzute de art. 184 alin. (2) și alin. (4) C. proc. pen., reținându-se că, potrivit art. 132 alin. (1) C. pen., împăcarea părților în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală și stinge și acțiunea civilă, iar conform art. 184 alin. (6) C. pen., pentru faptele prevăzute de art. 184 alin. (2) și (4) C. pen., împăcarea părților înlătură răspunderea penală. Înțelegerea intervenită între persoana vătămată și făptuitor, în urma căreia părțile se pun de acord să înceteze procesul penal, este reglementată de instituția juridică a împăcării părților, reglementată în vechiul C. pen. de art. 132, potrivit căruia: " (1) Împăcarea părților în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală și stinge și acțiunea civilă. (2) Împăcarea este personală și produce efecte numai dacă intervine până la rămânerea definitivă a hotărârii. (3) Pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu împăcarea se face numai de reprezentanții lor legali. Cei cu capacitate de exercițiu restrânsă se pot împăca cu încuviințarea persoanelor prevăzute de lege. Împăcarea produce efecte și în cazul în care acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu." Din dispozițiile legale anterior enunțate, rezultă că, deoarece acțiunea civilă este subsidiară în procesul penal, legiuitorul a prevăzut ca, prin împăcarea părților, fapt care duce la înlăturarea răspunderii penale, partea vătămată să renunțe și la eventualele despăgubiri cerute făptuitorului. Ca atare, împăcarea părților pune capăt conflictului născut între persoana vătămată și făptuitor în urma săvârșirii infracțiunii, înțelegere care, în anumite cazuri prevăzute de lege, înlătură răspunderea penală a infractorului. Pentru a-și produce efectele, împăcarea trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să intervină în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că împăcarea părților înlătură răspunderea penală; să se facă între partea vătămată și faptuitor; să fie personală; să fie totală, necondiționată și definitivă, adică trebuie să pună capăt în mod complet și definitiv conflictului dintre părți. Împăcarea este totală atunci când stinge conflictul în întregime, adică atât pe latură penală, cât și pe latura civilă a acestuia, este necondiționată atunci când stingerea litigiului nu este supusă unor condiții și este definitivă atunci când este hotărâtă pentru totdeauna, iar nu temporar și provizoriu. Altfel spus, ca efect al înlăturării răspunderii penale, cu consecința încetării procesului penal, nu va mai putea fi exercitată în continuare nici acțiunea civilă alăturată acțiunii penale deoarece, în procesul penal, acțiunea civilă este un accesoriu al acțiunii penale, conform art. 132 alin. (1) C. pen. Pentru a produce efecte, împăcarea trebuie să intervină cel mai târziu până la rămânerea definitivă a hotărârii cu privire la infracțiunea săvârșită potrivit art. 132 alin. (2) C. pen.. Ea poate interveni însă și în orice fază a procesului penal, adică atât în faza de urmăririi penale, cât și în faza judecății, în orice stadiu al acesteia. Or, în speță, așa cum s-a arătat anterior, prin rezoluția de neîncepere a urmăririi penale din data de 30 aprilie 2013, dată în dosarul nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Piatra Neamț, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de recurentul-pârât B. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzute de art. 184 alin. (2) și alin. (4) C. proc. pen., reținându-se că, potrivit art. 132 alin. (1) C. pen., împăcarea părților în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală și stinge și acțiunea civilă. Împrejurarea că între părți a intervenit împăcarea (potrivit declarației menționate în referatul Poliției Municipiului Piatra Neamț cu propunere de a nu se începe urmărirea penală, care a stat la baza emiterii rezoluției de neîncepere a urmăririi penale) nu a fost contestată, nefiind formulată plângere împotriva rezoluției procurorului. Ca atare, fiind o împăcare realizată în condițiile art. 132 C. pen., aceasta are efecte atât asupra laturii penale, cât și a laturii civile, prin stingerea acțiunii civile, care este un accesoriu al acțiunii penale și, din moment ce părțile s-au împăcat, nu se mai continuă acțiunea civilă, nefiind posibilă promovarea unei acțiuni în despăgubiri formulate la instanța civilă. Astfel, Înalta Curte constată caracterul fondat al criticii prin care recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 132 din vechiul C. pen. referitoare la împăcarea părților, împrejurare ce determină incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în contextul aplicării greșite a normei de drept material, ce a dus la soluția dată de curtea de apel. Prin urmare, în temeiul art. 496 alin. (1) și art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 102 din data de 21 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, urmând ca, în rejudecarea apelului, să fie avute în vedere dezlegările date prin prezenta decizie, atât în ceea ce privește autoritatea de lucru judecat, cât și efectele împăcării părților asupra acțiunii prin care se solicită repararea prejudiciului cauzat prin producerea accidentului rutier a cărui victimă a fost intimatul-reclamant.