ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2228/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la data de 13 noiembrie 2018 pe rolul Tribunalului Neamț, secția I civilă și de contencios administrativ, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. și Q. - succesori ai autorului R., S., T., au chemat în judecată societatea pârâtă U. S.A., solicitând acordarea despăgubirilor pentru folosirea fara drept a invenției nr. x ai căror autori sunt reclamanții, după cum urmează: 437.911 RON pentru anul 2011 și 663.759 RON pentru anul 2012, împreună cu dobânzile, legale aferente acestor sume. Pârâta, prin întâmpinare, a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, arătând că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2539 alin. (2) C. civ. invocate de reclamanți, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, întrucât în intervalul de timp vizat instalația nu a fost utilizată în procesul de producție, instalația actuală fiind diferită constructiv de cea din brevet, aspect confirmat de o comisie tehnică din cadrul pârâtei, precum și de expertiza specialitatea proprietate industrială administrată în dosarul nr. x/2012.

Sentința pronunțată de Tribunalul Neamț, secția I civilă și de contencios administrativ Prin sentința civilă nr. 117/C din data de 28 februarie 2019, Tribunalul Neamț, secția I civilă și de contencios administrativ a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea în pretenții formulată de reclamanți ca prescrisă, respingând totodată ca neîntemeiată cererea pârâtei de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 770 din data de 6 noiembrie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. și Q. -succesori ai autorului R., S., T. împotriva sentinței civile nr. 117/C din data de 28 februarie 2019 pronunțate în dosarul nr. x/2018 de Tribunalul Neamț, secția I civilă și de contencios administrativ, în contradictoriu cu mtimata-pârâtă U. S.A. și a dispus anularea sentinței civile apelate trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 1667 din data de 21 septembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de pârâta U. S.A., împotriva deciziei civile nr. 770 din data de 6 noiembrie 2019 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă, a casat decizie recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, în al doilea ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 390 din data de 5 mai 2022, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. și Q. (succesori ai autorului R.), S., T. împotriva sentinței civile nr. 117/C din data de 28 februarie 2019 pronunțate în dosarul nr. x/2018 de Tribunalul Neamț, secția I civilă și de contencios administrativ, în contradictoriu cu intimata-pârâtă U. S.A., fiind schimbată în parte sentința apelată, după cum urmează: A fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește pretențiile formulate pentru anul 2011, acestea fiind respinse ca prescrise. A fost admisă acțiunea în ceea ce privește pretențiile formulate pentru anul 2012 și a fost obligată pârâta să plătească reclamanților suma de 663.753 RON despăgubiri civile, precum și dobânda legală aferentă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 390 din data de 5 mai 2022 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă a declarat recurs pârâta U. S.A., care a formulat următoarele critici: Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în esență, recurenta-pârâtă a susținut următoarele: Încălcarea art. 480 alin. (3) C. proc. civ. care impunea trimiterea cauzei Tribunalului Neamț, ca efect al cererii formulate în acest sens de către societatea pârâtă: - Tribunalul Neamț a soluționat cauza în fond admițând excepția prescripției dreptului material la acțiune, una din formele neevocării fondului; - soluțiile care pot fi adoptate de instanța de apel în ipoteza în care prima instanță nu a evocat fondul sunt prevăzute de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., regula fiind în sensul rejudecării cauzei în fond de către de instanța de apel, ca efect al admiterii căii de atac; - Textul legal însă stabilește și o excepție, menită să asigure dublul grad de jurisdicție pentru verificarea situației de fapt și administrarea unui probatoriu complet, respectiv instanța de apel va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe atunci când una dintre părți solicită în mod expres luarea acestei măsuri, fie prin cererea de apel, fie prin întâmpinare; - norma legală are un caracter imperativ, astfel că de îndată ce se constată îndeplinită cerința prevăzută de lege, instanța de apel este ținută să trimită cauza spre rejudecare; - în cauză, erau întrunite condițiile pentru ca instanța de apel să dispună trimiterea cauzei Tribunalului Neamț – prima instanță nu a evocat fondul, iar societatea pârâtă a solicitat prin întâmpinarea din apel trimiterea dosarului spre rejudecare, în măsura admiterii apelului, cerere ce a fost reiterată ulterior de două ori, respectiv prin concluziile orale formulate și prin note scrise; - în mod nelegal instanța de apel nu a respectat obligația legală de a trimite cauza spre rejudecare primei instanțe; - ca efect al netrimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe și prin obligarea pârâtei să achite reclamanților o sumă de bani fără administrarea niciunui probatoriu în legătură cu clarificarea celor două apărări invocate, i-au fost grav afectate dreptul la apărare (reglementat de art. 13 C. proc. civ.), dreptul la un proces echitabil (recunoscut de art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale), precum și accesul la justiție (conform art. 21 di Constituție). - din art. 9 lit. c) din contractul de cesiune se desprind două condiții de îndeplinit pentru a putea fi solicitate sume de bani, respectiv societatea să utilizeze brevetul, iar utilizarea brevetului să determine o eficiență economică; - în cauză au fost formulate de către pârâtă două apărări esențiale: instalația brevetată nu a fost utilizată în procesul de producție în anul 2012, în dovedirea căreia a solicitat proba cu expertiza, care nu a fost administrată în cauză, deși era singura probă de natură a stabili situația de fapt și a putea valida sau invalida apărarea societății; lipsa eficienței economice, sens în care a fost solicitată administrarea probei cu expertiza contabilă, care nu a fost administrată în cauză; - deși erau probe esențiale, fără de care litigiul nu putea fi soluționat, instanța de apel, refuzând să trimită cauza spre rejudecare Tribunalului Neamț, a privat-o de dreptul de administrare a acestor probe, ceea ce a condus la înlăturarea apărărilor formulate; - a înțeles să se prevaleze de dispozițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., solicitând trimiterea cauzei primei instanțe în ipoteza admiterii apelului; - prin decizia recurată a fost încălcat principiul dublului grad de jurisdicție, ce transpare din art. 476 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, prin aceasta nu a intervenit o nouă judecată asupra fondului, ci o primă judecată a acestuia, în care cele două apărări invocate nu puteau fi demonstrate în lipsa probelor care nu au fost administrate; societatea a fost privată și de exercitarea unei căi de atac devolutive împotriva soluției prin care au fost admise pe fond pretențiile aferente anului 2012; - în doctrină s-a exprimat opinia potrivit căreia, în cazul neevocării fondului, trimiterea spre rejudecare primei instanțe se impune și pentru asigurarea principiului dublului grad de jurisdicție în materie civilă; de asemenea, practica judiciară este în acest sens; - prin decizia recurată a fost încălcată obligația prevăzută de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., de aflare a adevărului, având în vedere că nu au fost administrate cele două expertize (specialitatea brevete de invenție – proprietate industrială și specialitatea contabilitate), pe care le-a solicitat prin întâmpinare și care ar fi putut confirma ori informa apărările formulate; - au fost nesocotite dispozițiile art. 249 C. proc. civ., conform căruia sarcina probei revine celui care face o susținere în cursul procesului, iar intimații-reclamanți nu au depus nicio modalitate de determinare a sumei solicitate aferente anului 2012 și nici nu au probat această pretenție în vreun fel; s-a ajuns, astfel, ca prin decizia recurată să fie validată de instanța de judecată o pretenție neprobată. Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în esență, recurenta-pârâtă a susținut că decizia recurată este nemotivată și a arătat următoarele: - în cauză, au fost încălcare dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților; - instanța avea totodată obligația de a motiva hotărârea și prin raportare la argumentele invocate de părți, or instanța de apel a ignorat chestiunea esențială ce trebuia dezlegată, respectiv folosirea sau nu a brevetului în perioada 2012, aceasta concentrându-se asupra unor aspecte fără legătură cu speța; - prin raportare la apărările formulate, având în vedere dispozițiile contractuale ce au la bază pretențiile intimaților-reclamanți, problema centrală gravita în jurul ideii de (ne)utilizare de către societate, în perioada 2012, a instalației brevetate; doar utilizarea acesteia ar fi îndreptățit intimații-reclamanți să beneficieze de anumite sume, calculate conform unei metode prevăzute de contractul de cesiune, adică 10% din eficiența economică postcalculată – art. 9 lit. c); încetarea utilizării instalației brevetate determină inexistența unei obligații de a plăti sume de bani în temeiul respectivului contract de cesiune; - este nerelevant că s-a emis sau nu un nou brevet pentru instalația folosită în 2012; - instanța de apel a confundat efectele erga omnes ale unui brevet de invenție cu efectele contractului de cesiune încheiat între intimații-reclamanți și societate; - societatea a susținut că intimații-reclamanți nu ar avea dreptul la despăgubiri întrucât instalația folosită este diferită de cea brevetată, astfel că apărările societății nu aveau vreo legătură cu chestiunea schițelor la care se referă decizia recurată; - a invocat să instalația folosită de societate în 2012 este diferită de cea brevetată, iar contractul de cesiune prevede că se acordă 10% din eficiența economică postcalculată urmare a folosirii invenției, în forma brevetată; or, atât timp cât există diferențe esențiale între cele două instalații, în mod automat dispare temeiul pretențiilor intimaților-reclamanți; ca atare, este nerelevant că există sau nu un nou brevet de invenție; - referirile instanței de apel la aspecte străine de pricină încalcă cerințele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. - cum în mod constant se reține în jurisprudența instanței supreme, lipsa de motivare a hotărârii nu numai că nesocotește dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ci constituie și o încălcare a art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Recursul a fost comunicat intimaților-reclamanți la data de 27 iulie 2022 și respectiv la data de 28 iulie 2022, iar aceștia nu au formulat întâmpinare. 7. Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 04 aprilie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. U. S.A. împotriva deciziei nr. 390/2022 din 05 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă. A fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, în limitele și pentru considerentele ce urmează să fie expuse. O primă categorie de motive se referă la soluția instanței de apel, care a judecat apelul pe fond, în loc să trimită cauza spre rejudecare, și a încălcat, astfel, în opinia recurentei, prevederile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., precum și dreptul la parcurgerea efectivă a două grade de jurisdicție în fond. Aceste critici vor fi înlăturate de instanța de recurs. Potrivit art. 480 alin. (3) C. proc. civ., în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, în cazul în care părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel, precum și necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. După cum rezultă din succesiunea hotărârilor pronunțate în cauză, prima instanță a omis să judece fondul cauzei, fiind admisă excepția prescripției extinctive. Pe calea apelului declarat împotriva acestei sentințe, reclamanții nu au cerut trimiterea cauzei spre rejudecare. Prin întâmpinare, intimata-pârâtă (recurenta de față) a solicitat respingerea apelului ca nefondat. În subsidiar, în ipoteza admiterii apelului, au fost redate prevederile art. 480 alin. (3), fiind evidențiată grafic (îngroșat) ipoteza normativă a trimiterii spre rejudecare la cererea expresă a părților. În primul ciclu procesual, Curtea de Apel Bacău a admis apelul, fiind trimisă cauza spre rejudecare primei instanțe, reținându-se că nu a operat prescripția extinctivă. Pe calea recursului declarat în primul ciclu procesual, pârâta U. S.A. a solicitat admiterea recursului, cu consecința casării hotărârii recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel . Potrivit art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite, o singură dată în cursul procesului, cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată. Atunci când interesele bunei administrări a justiției o cer, cauza va putea fi trimisă oricărei alte instanțe de același grad, cu excepția cazului casării pentru lipsă de competență, când cauza va fi trimisă instanței competente sau altui organ cu activitate jurisdicțională competent potrivit legii. În cazul în care casarea s-a făcut pentru că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești sau când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, cererea se respinge ca inadmisibilă. Prin urmare, atunci când instanța supremă admite recursul, va evalua ea însăși în ce măsură se impune trimiterea cauzei spre rejudecare și, în caz afirmativ, cărei instanțe îi va fi trimisă cauza. În această privință, C. proc. civ. prevede o regulă și două excepții, regula fiind reprezentată de trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel a cărei hotărâre a fost casată, în speța de față, Curtea de Apel Bacău. Cu titlu de excepție (ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată), Înalta Curte de Casație și Justiție va trimite cauza spre rejudecare (în mod direct) primei instanțe, în măsura în care sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: Prima instanță a omis în mod greșit să judece fondul cauzei; cauza nu a mai fost anterior trimisă spre rejudecare în cursul procesului; cel puțin una dintre părți a cerut expres trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, fie prin cererea de apel, fie prin întâmpinare la apelului declarat. O altă excepție care nu interesează prezenta cauză este reprezentată de posibilitatea trimiterii spre rejudecare altei instanțe egale în grad cu cea a cărei hotărâri a fost casată, această posibilitate fiind lăsată în esență la aprecierea instanței de recurs, apreciere subsumată cerinței bunei administrări a justiției. În ceea ce privește ipoteza aplicării art. 480 alin. (3) C. proc. civ., rezultă fără putință de tăgadă din prevederile art. 497 C. proc. civ. că doar instanța de recurs este abilitată ca, în condițiile deja enunțate, să trimită cauza spre rejudecare direct primei instanțe, iar nu instanței de apel. Decizia instanței de recurs fiind definitivă și obligatorie în ceea ce privește desemnarea instanței de trimitere care urmează să treacă la rejudecarea cauzei, nu este în niciun caz posibil ca instanța de apel căreia cauza i se trimite spre rejudecare să procedeze, mai departe, potrivit art. 480 alin. (3) C. proc. civ., anulând sentința cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe. În speță, prin decizia nr. 1667/21.09.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I civilă a admis recursul, a casat decizia pronunțată de Curtea de Apel Bacău în primul ciclu procesual și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel, cum de altfel recurenta-pârâtă a și solicitat prin cererea de recurs. În motivare, s-a arătat în mod explicit că față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul și, în baza art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată și va trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului, urmând ca, în rejudecare, să se țină cont de dezlegările din prezenta decizie. Or, dezlegările date prin decizia instanței de recurs priveau doar chestiunea de drept a prescripției extinctive, nefiindu-i impusă instanței de apel o nouă analiză a apelului din perspectiva dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ. Dimpotrivă, făcând aplicarea art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte a stabilit în mod direct, explicit și neechivoc că rejudecarea urmează a se face de instanța de apel, excluzând astfel în mod logic și necesar ipoteza trimiterii subsecvente spre rejudecare către prima instanță, Tribunalul Neamț. Acest aspect al trimiterii cauzei spre rejudecare Curții de Apel, iar nu Tribunalului a intrat prin urmare în autoritatea lucrului judecat, decizia Înaltei Curți fiind definitivă. În raport de prevederile art. 497 și ale art. 501 alin. (1) C. proc. civ., nu era posibil ca instanța de apel să încalce dispozițiile deciziei de casare și să evalueze ea însăși dacă se impune trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. O astfel de dispoziție, dacă era cazul a fi luată, ar fi fost luată de însăși instanța de recurs, în mod nemijlocit. Așa fiind, chiar și dacă instanța de recurs ar fi omis în mod eronat trimită cauza spre rejudecare primei instanțe, o atare ipotetică eroare nu mai putea fi cenzurată de instanța de trimitere, de vreme ce decizia instanței de recurs este definitivă și obligatorie inclusiv în ceea ce privește desemnarea instanței devolutive care va proceda la rejudecare. Cu titlu subsidiar, Curtea observă că simpla reproducere în cuprinsul întâmpinării la apel a textului art. 480 alin. (3) C. proc. civ. și evidențierea îngroșată a ipotezei normative referitoare la trimiterea cauzei spre rejudecare nu poate fi echivalată nici în cea mai benevolentă lectură cu o cerere expresă de trimitere a cauzei spre rejudecare. Pârâta a fost asistată de avocat, ca și în prezent, semnificația sintagmei în cazul în care părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare fiind aceea că partea trebuie să arate în mod precis, prin folosirea cuvintelor adecvate, faptul că solicită trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe; copierea textului de lege care conține ambele ipoteze normative – evocarea fondului și trimiterea spre rejudecare – însoțită, doar, de o îngroșare a celei din urmă nu satisface exigențele legii. Altfel spus, cererea de trimitere a cauzei spre rejudecare nu poate fi dedusă din elemente grafice, ci trebuie să fie formulată explicit, în scris, folosind sintagma adecvată textului de lege invocat. Cu toate că o atare optică ar putea părea formalistă, Înalta Curte reține că formalismul procedural instituit de lege în această materie are funcția benefică a înlăturării oricărui posibil echivoc. În fine, în ceea ce privește trimiterea recurentei la concluziile scrise, acestea sunt ulterioare termenului în care, sub sancțiunea decăderii, trebuia depusă întâmpinarea față de apelul reclamanților, iar art. 480 alin. (3) C. proc. civ. prescrie ca cererea de trimitere spre rejudecare să fie formulată prin motivele de apel ori, după caz, prin întâmpinare. Regula enunțată de art. 480 alin. (3) C. proc. civ. fiind cea a evocării fondului de către instanța de apel, ca instanță devolutivă, aptă a judeca fondul cauzei sub toate aspectele criticate, numai o cerere adecvat și neechivoc formulată poate înlătura de la aplicare regula enunțată și să facă operantă ipoteza trimiterii spre rejudecare. În cauză, o astfel de cerere nu a existat; mai mult, aceeași parte a solicitat în recurs trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar nu primei instanțe. Se mai reține că decizia de casare este obligatorie în toate elementele sale și nu mai putea fi cenzurată indirect cu ocazia rejudecării apelului și, a fortiori, nici în cadrul prezentului recurs. Ca atare, Curtea de Apel Bacău era obligată să rejudece apelul, evocând fondul, ceea ce a și făcut. Sunt așadar nefondate toate criticile apelantei-pârâte subsumate încălcării art. 480 alin. (3) C. proc. civ. În strânsă legătură cu cele ce preced, sunt vădit nefondate criticile care invocă pretinsa încălcare a dublului grad de jurisdicție în fond și pretinsa vătămare rezultată din imposibilitatea de a propune probe și de a formula apărări. Sub un prim aspect, principiul dublului grad de jurisdicție nu este de ordin constituțional. Nici Constituția (art. 21) și nici Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art. 6) nu pretind existența a două grade de jurisdicție în fond succesive, suprimarea apelului fiind o măsură lăsată la aprecierea legiuitorului. A fortiori, într-o materie în care este deschisă calea apelului, legiuitorul este liber să adopte soluția evocării fondului în instanța de apel, chiar când prima instanță a omis în mod greșit să cerceteze fondul cauzei, instanța de apel fiind, în această situație, prima și ultima instanță care judecă efectiv fondul cauzei. Această soluție rezultă explicit din prevederile art. 480 alin. (3) C. proc. civ. și este la adăpostul oricărui reproș din perspectiva regulilor de drept constituțional, respectiv a celor cu putere supralegislativă. Jurisprudența relevantă a Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului este în acest sens lipsită de echivoc, iar recurenta-pârâtă nu a indicat nicio hotărâre în sens contrar. În al doilea rând, este vădit nefondată aserțiunea încălcării dreptului la apărare și al dreptului de a propune probe în condițiile trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar nu primei instanțe. Instanța de apel este o instanță de fond, respectiv o instanță care judecă întreaga pricină sub toate aspectele de fapt și de drept. Această chestiune rezultă în primul rând din prevederile art. 476 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept. Este real că textul se referă la o nouă judecată asupra fondului, cum învederează și recurenta; această formulare are în vedere situația uzuală, în care prima instanță a judecat în fond. Este însă posibil ca instanța de apel să procedeze pentru prima oară la judecarea fondului, astfel cum rezultă neechivoc din prevederile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., care reglementează ipoteza evocării fondului. Ca urmare, instanța de apel nu doar că nu a încălcat prevederile art. 476 C. proc. civ. în maniera criticată de recurenta-pârâtă, ci le-a dat eficiență, în acord cu prevederile deciziei de casare inițiale. Totodată, în ceea ce privește posibilitatea propunerii probelor, caracterul devolutiv al apelului se reflectă în prevederile art. 478 alin. (2), art. 479 alin. (2) C. proc. civ., care dau expres posibilitatea refacerii sau completării probatoriului administrat la prima instanță, ca și a administrării probelor noi necesare cauzei. O analiză plenară a tuturor chestiunilor litigioase este prin urmare posibilă în instanța de apel, fără a fi necesară trimiterea spre rejudecare. Sunt în schimb fondate criticile subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. După cum se arată în mod întemeiat în motivele de recurs, în fața primei instanțe, recurenta-pârâtă s-a apărat și pe fond împotriva pretențiilor formulate de intimații-reclamanți, arătând că instalația brevetată de aceștia și prin raportare la care s-au solicitat despăgubiri este una diferită de acea efectiv utilizată în procesul de producție de recurenta-pârâtă. Așa fiind, a arătat recurenta în fața primei instanțe, reclamanților nu li se cuvin remunerații pentru sporirea eficienței economice rezultate din folosirea soluției tehnice brevetate, o atare utilizare a invenției neexistând în speță. În sprijinul acestei apărări, pârâta a făcut trimitere și la raportul de expertiză tehnică realizat în dosarul nr. x/2012, prin care s-a reținut că instalația de încălzire a țevilor care face obiectul brevetului nu a fost folosită în perioada 2011 – 2012 și nu este folosită nici în prezent la societatea pârâtă. Aceste apărări au fost de altfel reiterate cu titlu subsidiar prin întâmpinarea la apel, făcând astfel obiectul apelului în condițiile art. 476 și ale art. 478 alin. (2) C. proc. civ. Curtea de Apel a reformat sentința apelată și, în rejudecarea apelului după prima casare, a evocat fondul în ceea ce privește pretențiile cu privire la care nu a operat prescripția extinctivă, dar fără a analiza susținerile și apărările părților cu privire la fondul cauzei. Din analiza dosarului de apel subsecvent primei casări rezultă că, în mod eronat, ambele părți au solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului, ignorând semnificația deciziei de casare cu privire la acest aspect. Or, în condițiile în care Curtea de Apel preconiza o soluție de judecare a fondului cauzei, ar fi trebuit să supună dezbaterii părților acest aspect, în condițiile rezultate din art. 14 alin. (4) – 6 C. proc. civ., care obligă judecătorii să supună dezbaterii părților orice chestiuni de fapt ori de drept (material ori procesual), pentru a preveni orice surprindere și pentru ca părțile, în cunoștință de cauză, să fie în măsură să formuleze cererile utile soluționării cauzei; în măsura în care instanța de apel ar fi învederat fie și sub forma unei ipoteze preliminare că ia în considerare evocarea fondului, s-ar fi ridicat cu necesitate problema analizei apărărilor și pretențiilor formulate, ceea ce la rândul său făcea necesară încuviințarea și administrarea de probe. Prin decizia recurată, instanța de apel nu a răspuns într-o manieră adecvată apărărilor formulate de pârâtă, potrivit cu care aceasta nu a folosit instalația brevetată, ci o soluție tehnică diferită. Mai mult, Curtea de Apel a statuat în mod eronat că această apărare nu poate fi primită, de vreme ce cu privire la instalația folosită de pârâtă nu a fost emis un nou brevet de invenție. Acest considerent este însă străin de natura pricinii și relevă o greșită interpretare și aplicare a legii de drept material, întrucât hotărâtoare în cauză este împrejurarea de a ști dacă recurenta-pârâtă a folosit soluția tehnică ce face obiectul brevetului de invenție nr. x . Astfel, potrivit art. 32 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție, republicată, (1) Brevetul de invenție conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare a invenției pe întreaga sa durată. (2) Este interzisă efectuarea fără consimțământul titularului a următoarelor acte: a) fabricarea, folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în vederea folosirii, oferirii spre vânzare ori vânzării, în cazul în care obiectul brevetului este un produs; b) utilizarea procedeului, precum și folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în aceste scopuri al produsului obținut direct prin procedeul brevetat, în cazul în care obiectul brevetului este un procedeu. Prevederile art. 9 lit. c) din contractul de cesiune încheiat între părți la data de 23.05.2001, potrivit cu care cedenții (inventatori) au dreptul la 10 % din eficiența economică anuală postcalculată, sunt aplicabile în condițiile în care recurenta-pârâtă folosește efectiv soluția tehnică ce face obiectul brevetului, ceea ce intimații-reclamanți au susținut prin cererea de chemare în judecată. În condițiile în care recurenta-pârâtă ar folosi o instalație de încălzire a țevilor care nu pune în aplicare soluția tehnică brevetată, aceasta nu ar datora remunerație, ceea ce constituie esența apărărilor sale în fond. Această chestiune decisivă în cauză nu depinde de chestiunea de a ști dacă soluția tehnică, ipotetic diferită de cea brevetată, folosită de recurenta-pârâtă, face sau nu obiectul unui brevet de invenție de sine stătător, cum eronat a statuat instanța de apel. Ceea ce trebuie stabilit în cauză este dacă pârâta efectuează acte de utilizare a brevetului care ar intra în sfera protecției dreptului exclusiv conferit de acesta, în sensul dispozițiilor art. 32 din Legea nr. 64/1991. În măsura în care pârâta nu utilizează soluția brevetată, nu datorează remunerații în condițiile art. 9 lit. c) din contractul de cesiune încheiată între părți, și aceasta independent de chestiunea existenței unui nou brevet. Or, această chestiune nu a făcut obiectul analizei instanței de apel, a cărei decizie conține în această privință doar considerente străine de natura pricinii, fiind prin urmare incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Aceste prevederi se aplică și în instanța de apel (art. 482 C. proc. civ.). Art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. consacră obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești, motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. enunțând viciile pe care le poate conține o hotărâre judecătorească sub aspectul motivării, ce constituie tot atâtea aspecte de nelegalitate. Din perspectivă convențională, art. 6 par. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului instituie, ca o garanție a procesului echitabil, motivarea hotărârilor judecătorești. În acest sens, exi­gența motivării hotărârilor judecătorești, care contribuie la garantarea respectării princi­­piului bunei administrări a justiției, impune oricărei instanțe obligația de a proceda la un examen efectiv al motivelor, argumentelor și propunerilor de probe prezentate de părți și de a indica suficient de clar motivele pe care s-a sprijinit pentru a tranșa litigiul. Astfel, deși această exi­gență nu poate fi întotdeauna înțeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat pentru fiecare argument al părților, dacă o parte litigantă invocă într-o cauză un argu­ment suficient de clar și de precis, susținut de probe și de natură să aibă o incidență asupra soluției ce urmează să fie pronunțată în respectivul litigiu, este necesar ca instanța să analizeze acest argument și să formuleze un răspuns explicit și specific. În cauză, Curtea de Apel nu a analizat și nu a înlăturat printr-o analiză pertinentă din punct de vedere juridic susținerile și apărările părților, cauzând acestora o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei recurate, care încalcă regulile specifice efectului devolutiv al apelului. Este prin urmare incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În condițiile în care prin decizia recurată, fondul cauzei a fost pentru prima oară evocat în cauză, Curtea de Apel era datoare să analizeze în profunzime toate pretențiile și apărările părților, analizând cu precădere problema litigioasă centrală, aceea de a ști dacă pârâta a folosit sau nu soluția tehnică brevetată. În acest context, pentru a evalua dacă intimații-reclamanți sunt îndreptățiți la a obține remunerații pentru exploatarea invenției lor, trebuie stabilită întinderea protecției conferite de brevetul de invenție. Relevante în această privință sunt prevederile art. 32 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, potrivit cu care întinderea protecției conferite de brevet este determinată de conținutul revendicărilor. Totodată, descrierea și desenele invenției servesc la interpretarea revendicărilor. De asemenea, în condițiile art. 32 alin. (6), pentru determinarea întinderii protecției conferite de brevet se va ține seama de orice element echivalent unui element specificat în revendicări. Dacă obiectul brevetului este un procedeu, protecția conferită de brevet se extinde la produsul obținut în mod direct prin procedeul brevetat. Această chestiune nu poate fi însă dezlegată fără administrarea unui probatoriu adecvat, a cărui necesitate în cauză rezultă cu evidență din prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cu care judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc. Totodată, în condițiile art. 479 C. proc. civ., instanța de apel trebuie să analizeze toate aspectele de fapt și de drept ale pricinii, în contextul evocării fondului după înlăturarea soluției referitoare la prescripție în ceea ce privește pretențiile aferente anului 2012, scop în care este necesar să pună în discuția părților și, la nevoie, să ordone chiar și din oficiu probele necesare. În această privință, chiar dacă părțile nu au cerut probe în etapa scrisă a apelului, considerând că se va dispune trimiterea spre rejudecare primei instanțe, în etapa rejudecării apelului, subsecvent deciziei de față, premisa analizei constă în aceea că instanța de apel va aborda ea însăși fondul pricinii, în ceea ce privește temeinicia pretențiilor referitoare la anul 2012. Cu această ocazie, părțile vor fi în drept să ceară administrarea probelor pe care le consideră admisibile și concludente – cu atât mai mult cu cât proba cu expertiză a fost solicitată în fața primei instanțe –, Înalta Curte oferind în această privință unele îndrumări pe care instanța superioară de fond le va avea în vedere în etapa rejudecării. Astfel, stabilirea incidenței art. 32 din Legea nr. 64/1991 impune administrarea unei expertize tehnice în specialitățile metalurgie (ori alt domeniu industrial conex și relevant, chestiune asupra căreia părțile vor fi ascultate) și proprietate industrială, pentru a se stabili cu certitudine dacă soluția tehnică a fost folosită în tot sau în parte și în ce perioade dintre cele care fac obiectul judecății (cu excepția anului 2011, cu privire la care s-a admis excepția prescripției, chestiune de altfel nerecurată). În acest scop, instanța de apel urmează să determine în ce măsură există experți cu dublă specializare (în domeniul industrial relevant, respectiv în proprietate industrială) ori, la nevoie, să constituie o comisie de experți ori, în lipsă, de specialiști, în condițiile arătate de C. proc. civ.. De asemenea, expertiza va determina, dacă este posibil, în ce măsură ipotetica folosire a soluției tehnice brevetate, dacă aceasta va fi constatată, a îmbunătățit eficiența economică și va calcula beneficiile obținute. În mod complementar, pot fi valorificate și probele administrate în dosarul perimat, dacă este cazul, astfel cum rezultă din cuprinsul art. 422 alin. (2) C. proc. civ., acestea urmând a fi însă coroborate cu probele administrate în dosarul de față. Subsecvent administrării acestei expertize, instanța de apel va analiza și va supune dezbaterii părților eventuala necesitate a unei expertize contabile pentru calcularea exactă a beneficiilor de natură economică rezultate din folosirea invenției, în acord cu contractul încheiat între părți. Totodată, Curtea observă că în plan probatoriu, prerogativele instanței de apel permit luarea unor măsuri energice pentru stabilirea faptelor, inclusiv administrarea din oficiu a probatoriului necesar (art. 254 alin. (5) C. proc. civ.). Aceasta nu exclude, ci implică sarcina părților de a-și proba pretențiile și apărările (art. 10, art. 249, art. 254 alin. (1) C. proc. civ.), contribuind astfel într-o manieră loială și diligentă din punct de vedere procesual la administrarea probelor, prin furnizarea datelor necesare, accesul în spațiile tehnice relevante și, în condițiile legii, prin suportarea costurilor aferente administrării probelor. În ceea ce privește soluția instanței de recurs, sunt aplicabile prevederile art. 497 C. proc. civ., în forma anterioară Legii nr. 310/2018. Ca urmare, subsecvent casării, cauza va fi trimisă spre rejudecare aceleiași curți de apel, care va avea în vedere delegările date cu caracter obligatoriu prin prezenta decizie, potrivit art. 501 C. proc. civ., precum și prevederile art. 41 din același cod. Înalta Curte subliniază îndeosebi că, prin efectul celor două decizii de casare, este fixată definitiv îndreptățirea și obligația instanței de apel de a evoca fondul în apel, în ceea ce privește pretențiile cu privire la care nu a operat prescripția, fără a mai fi posibilă luarea în discuție a unei trimiteri spre rejudecare primei instanțe. În ceea ce privește soluția de respingere ca prescrise a pretențiilor aferente anului 2011, aceasta nu a făcut obiectul recursului și a intrat în autoritatea lucrului judecat, rejudecarea apelului referindu-se la pretențiile ulterioare anului menționat.