ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2580/2020

Ședința publică din data de 15 decembrie 2020

Asupra recursului de față:

Prin cererea înregistrată la 22 septembrie 2016 pe rolul Tribunalului Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., a solicitat obligarea pârâtei C. S.A. la plata sumei totale de 24.000.000 RON, reprezentând daune-interese compensatorii pentru neexecutarea culpabilă a contractului de prestări servicii, exploatare și transport masă lemnoasă nr. 633 din 10 septembrie 2012, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 148-151, art. 192, art. 194-195, art. 453 C. proc. civ., art. 1270 alin. (1), art. 1530, 1531 alin. (1), art. 1547-1548 C. civ.

Pârâta C. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active, arătând că acțiunea a fost promovată de lichidatorul judiciar al reclamantei în nume propriu, și excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 10 septembrie 2012 - 22 septembrie 2013, raportat la momentul introducerii acțiunii și la prevederile art. 2524 alin. (1) C. civ.

Prin sentința civilă nr. 728/C din 14 iunie 2017, Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune, invocată de pârâtă și tot ca neîntemeiată a respins și cererea introductivă. Totodată, tribunalul a obligat reclamanta în favoarea pârâtei la plata sumei de 20.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta B. S.P.R.L., în calitate de lichidator al A. S.R.L., iar pârâta C. S.A. a declarat apel incident.

Prin apelul principal, reclamanta a criticat nelegalitatea și netemeinicia acesteia, invocând, în esență, greșita apreciere a probatorului administrat în cauză, în contextul în care, s-a făcut dovada neexecutării de către pârâtă a contractului de exploatare și transport masă lemnoasă intervenit între ele.

A mai susținut că instanța de fond a apreciat corect conduita contractuală culpabilă a intimatei-pârâte, dar că în mod netemeinic a reținut că locul executării contractului îl constituia doar perimetrul județului Neamț.

De asemenea, reclamanta a criticat aprecierea greșită a tribunalului asupra prejudiciului produs în cauza pendinte. În acest sens a criticat concluzia primei instanțe că în speță prejudiciul nu ar avea caracter de certitudine raportat la art. 1532 C. civ., în contextul în care chiar tribunalul putea să procedeze la cuantificarea prejudiciului, conform art. 1532 alin. (3) C. civ., în baza probatoriului administrat.

Pe calea apelului incident, pârâta a solicitat schimbarea sentinței atacate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesual active a lichidatorului B. S.P.R.L., admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune cu privire la plata unor eventuale despăgubiri aferente perioadei contractuale 10.09.20212 -22.09.2013. De asemenea, a solicitat înlăturarea considerentelor prin care tribunalul a reținut că art. 12 din contractul dedus judecății nu reprezintă o obligație esențială în sarcina reclamantei, aptă să susțină incidența excepției de neexecutare. Pârâta a criticat și considerentele primei instanțe prin care i-au fost înlăturare apărările referitoare la nulitatea absolută a contractului pentru lipsa unui preț determinabil, conform art. 1226 alin. (2) C. civ.

Prin decizia civilă nr. 486/2018 din 14 mai 2018, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a respins ambele apeluri ca nefondate.

Recursul principal

Împotriva deciziei evocate, reclamanta B. S.P.R.L., în calitate de lichidator judiciar al A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia în parte, respectiv cu privire la respingerea apelului principal, și menținerea restului dispozițiilor hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În memoriul depus la dosar, recurenta-reclamantă a invocat cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Autoarea recursului pendinte a arătat, în esență, că instanța de apel a aplicat greșit prevederile legale ce reglementează răspunderea contractuală, respectiv dispozițiile art. 1270 alin. (1), art. 1350 alin. (1) și (2), art. 1531 alin. (1), art. 1532 și art. 1548 C. civ.

O primă critică adusă deciziei atacate se referă la faptul că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material referitoare la răspunderea contractuală, cu privire la capacitatea recurentei de a-și desfășura activitatea pe o anumita arie geografică, raportat la prezumția eronată a instanței conform căreia recurenta era limitată în desfășurarea activității doar pe raza județului Neamț. În acest sens, se arată că în tot intervalul cuprins între anii 2011 - 2017 inclusiv, societatea A. S.R.L. a deținut în mod neîntrerupt Certificate de atestare prin care se atesta capacitatea societății de a exploata anual un volum brut cuprins intre 65.000 și 70.000 mc lemn pe picior, acestea atestând capacitatea și dreptul societății de a exploata orice tip de masă lemnoasă, indiferent de esența arborilor, dreptul acesta fiind conferit pe întreaga suprafață a țării.

Consideră recurenta, făcând trimitere la Raportul Administratorului Special publicat în BPI nr. 7603 din 25.04.2013, că prezumțiile instanței de apel și raportarea acestora în mod eronat la situația de fapt dedusă judecații au determinat inclusiv o aplicare greșită a normelor de drept material privind răspunderea contractuală, conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se arată că relocarea societății recurente în căutarea de noi contracte a determinat cheltuieli neprevăzute în sarcina S.C. A. S.R.L., precum: taxe și impozite aferente spatiilor și utilajelor deținute în proprietate plătite către autoritățile statului, fără ca acestea să producă venituri pentru societate.

A doua critică vizează faptul că instanța de apel a făcut o aplicare greșită aplicare a normelor de drept material privind răspunderea contractuală, cu privire la condiția prejudiciului produs în patrimoniul reclamantei, atunci când a considerat că nu este îndeplinit caracterul cert al prejudiciului, raportat la art. 1532 C. civ., în contextul în care instanța de control judiciar, cu încălcarea art. 255 alin (1) și a art. 258 alin. (1) C. proc. civ., a respins proba cu expertiza contabilă, cel mai important mijloc probator în determinarea pe criterii științifice a valorii prejudiciului produs în urma neexecutării contractului de către intimata-pârâtă.

Apreciază recurenta că, în contextul în care prețul a fost considerat de instanță determinabil potrivit art. 1532 alin. (3) C. civ., raportat la probele de la dosar, nu și prejudiciul, acesta se determină de instanța de judecată, inclusiv prin dispunerea unei expertize contabile. Astfel, arată recurenta, în condițiile invocate chiar de către instanță, aceasta ar fi trebuit să determine valoarea prejudiciului, sens în care ar fi trebuit să administreze toate probele ce se impun, inclusiv, expertiza în specialitatea contabilitate, astfel cum s-a solicitat.

Consideră recurenta că o orice alta interpretare golește de obiect juridic însăși instituția răspunderii contractuale, orice contractant putând alege să refuze unilateral executarea contractului, fără sa existe vreo răspundere în sarcina sa.

Precizează recurenta că sumele minime anuale prevăzute în contractul încheiat cu intimata-pârâtă au fost avute în vedere ca încasări, în cadrul Planului de reorganizare al societății recurente, corelativ cu posibilitatea de redresare a acesteia, baza acestora fiind, în principal, Contractul de prestări servicii exploatare și transport masa lemnoasă nr. 633 din .10.09.2012, astfel cum rezultă în mod expres din rapoartele lichidatorului judiciar publicate.

Făcând referire la art. 7 din contract, recurenta precizează că în convenția părților nu se prevede și posibilitatea de diminuare a volumului obligatoriu de masă lemnoasă, ci doar de majorare a sa, ceea ce determină în cadrul contractului stabilirea unei limite clare a volumului de masa lemnoasă și, implicit, stabilirea unui preț minim anual aferent acestei cantități minime.

Recurenta apreciază că referirile instanței la dispozițiile art. 8 din contract, privind reținerea unui procent de 10% din valoarea facturilor emise în baza contractului părților nu reprezintă o cauză de diminuare a sumei reprezentând prejudiciul provocat recurentei, câtă vreme art. 10 stabilește termenul de restituire a procentului de 10% către prestator, respectiv în 10 zile de la data prezentării procesului-verbal de reprimire a exploatărilor aferente contractului, reprimire făcută tot de către pârâtă. Consideră că, și cu privire la acest aspect, instanța ar fi fost pe deplin lămurită, în condițiile în care ar fi admis proba cu expertiza contabilă, solicitată prin apelul principal.

În cadrul ultimei critici, recurenta invocă faptul că, în mod eronat, instanța de apel a făcut referire la inexistenta unei clauze penale în contract, care să angajeze răspunderea intimatei-pârâte și punctează asupra faptului că prejudiciul suferit nu se bazează pe o clauza penală cuprinsă în contract, ci pe dreptul legal la repararea integrală a prejudiciului, în raport cu art. 1350, 1530-1531 C. civ.

Recursul incident

Împotriva aceleiași decizii a declarat recurs incident pârâta C. S.A., solicitând modificarea acesteia, admiterea apelului incident împotriva sentinței civile nr. 728/2017 din 14 iunie 2017, pronunțată de către Tribunalul Neamț, în sensul: a) înlăturării considerentelor prin care prima instanță a constatat că art. 12 din contract nu constituie în sarcina reclamantei o obligație esențială, aptă să justifice incidența excepției de neexecutare, pe care a invocat-o și b) înlăturării considerentelor prin care prima instanță a respins/reținut ca fiind neîntemeiate, apărările sale referitore la nulitatea absolută a contractului conform art. 1226 alin. (2) C. civ., pentru lipsa prețului determinabil.

Recurenta-pârâtă și-a subsumat criticile motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

O primă critică adusă deciziei recurate vizează interpretarea greșită dată de instanța de apel prevederilor art. 1226 alin. (2) C. civ. cu referire la nulitatea absolută a contractului pentru lipsa unui preț determinabil (apărare invocată pe cale de excepție). În susținerea acestei critici recurenta-pârâtă aduce următoarea argumentație:

Instanța de apel a dat curs interpretării primei instanțe, care a considerat că părțile au stabilit suficiente repere în vederea identificării concrete a prețului contractului, deși tot aceasta punctează că elementele de identificare ale acestuia sunt orientative, că actul juridic încheiat de părți este doar un contract cadru, care urma a fi completat cu anexe aferente, pe măsura exploatării continue de masă lemnoasă.

Curtea de Apel Bacău concluzionează că "în speță, părțile nu au convenit cu privire la prețul concret pentru fiecare mc de material lemnos, pentru ca obiectul să poată fi determinabil la momentul încheierii contractului, determinat la momentul executării, raportat la cantitatea efectiv prelucrată și exploatată, ci au convenit că prețul urmează să fie stabilit ulterior, prin negociere de către părțile contractante, ca și anexă la partizile care urmau să arate cantitatea de material lemnos ce urma să fie prelucrată". Din perspectiva reținerilor Curții de Apel Bacău se impune concluzia că prețul contractului nu este unul determinabil.

Obiectul obligațiilor părților nu a fost nici determinat și nici determinabil, neputând fi stabilit în baza unor criterii obiective, cuantificabile și care să poată fi identificate de părți sau de instanța de judecată. Obiectul contractului este reprezentat de exploatarea anuală de către Prestator a unui volum minim de 50.000 mc masă lemnoasă pe picior, volum ce putea fi majorat în funcție de posibilitățile partenerilor de contract cum ar fi deținătorii de păduri, precum și transportul acestui material lemnos în locațiile stabilite de Beneficiar.

Obiectul obligației reclamantei consta în exploatarea unei mase lemnoase care urma a fi livrată de către pârâta. Deși prin contract s-a stabilit cu titlu aproximativ că pârâta va livra o cantitate de circa 50000 de mc de material lemnos, această cantitate nu constituie un obiect determinabil al prestației reclamantei de a prelucra respectiva masă lemnoasă, ci această prevedere a avut doar rolul de a dovedi față de Autoritatea publică ce organiza licitațiile pentru achiziționarea de masă lemnoasă faptul că pârâta dispune de forță de muncă specializată pentru prelucrarea unei asemenea cantități, în măsura în care aceasta ar fi fost adjudecată.

În aceste condiții, voința părților trebuie să fie înțeleasă și interpretată în sensul art. 1268 alin. (1) C. civ., în funcție de natura contractului. Acest contract este un contract de prestare servicii constând în prelucrarea unei mase lemnoase fără a se arăta însă care este cantitatea exactă și certă ce urmează a fi prelucrată.

O asemenea determinare este imposibilă prin raportare la modalitatea în care masa lemnoasă este dobândită de agenții economici. Conform contractului, stabilirea cantității de material lemnos ce urma a fi prelucrată s-ar fi putut stabili în raport de cantitatea de material lemnos adjudecată de către pârâta la licitație publică.

Conform art. 1 alin. (1) din Regulamentul din 29 ianuarie 2004 de vânzare a masei lemnoase de către deținătorii de fond forestier proprietate publică, către agenții economici "masa lemnoasă pe picior sau fasonată, care se valorifică anual, potrivit legii, din fondul forestier proprietate publică, se vinde agenților economici în condiții specifice economiei de piață, prin licitație".

Modalitatea în care o licitație publică se desfășoară precum și rezultatul acesteia în sensul obținerii adjudecării de către un agent economic sau altul, reprezintă un eveniment care este incert și nesigur; prin urmare, nu se poate reține că obiectul obligației reclamantei ar fi fost determinabil la momentul încheierii contractului, atât timp cât nu se putea face o estimare a masei lemnoase ce urmează a fi adjudecată de către pârâta la o licitație publică.

Caracterul determinabil al obiectul trebuie să existe la momentul încheierii contractului, însă la momentul încheierii contractului, din punct de vedere legal, ambele părți aveau incertitudinea masei de material lemnos ce ar fi putut fi adjudecată de către pârâta în condițiile unei licitații publice și în condițiile în care la o astfel de licitație publică masa lemnoasă ar fi putut fi adjudecată anual de un alt agent economic, pe baza criteriilor reținute de comisia de licitație.

Prevederea din contract prin care se arată că se va livra o cantitate de 50000 de mc de masă lemnoasă are doar valoarea probării de către pârâtă, în cazul participării la o licitație publică, a faptului că dispune de forță de muncă specializată pentru o cantitate de 50000 de mc, însă acest lucru nu garantează succesul licitației în sensul adjudecării unei cantități de 50000 de mc, fapt care conduce la ideea că obiectul obligației reclamantei, în ceea ce privește cantitatea de material lemnos ce urma a fi prelucrată, nu este nici determinat și nici determinabil.

În același sens nu este determinabil nici obiectul obligației pârâtei de a plăti o anumită sumă de bani pentru prelucrarea unei anumite cantități de material lemnos. Stabilirea prețului este dependentă și direct proporțională cu obiectul obligației reclamantei, or având în vedere că prestația reclamantei nu este determinabilă, în mod simetric nici prestația pârâtei nu este determinabilă. Potrivit art. 6 din Contract, "prețul prestației pe fiecare partidă se va stabili prin anexă, în funcție de partizile ce se vor adjudeca la licitație". în cazul de față părțile au agreat că prețul urmează a fi "stabilit", adică agreat ulterior prin negociere de către părți, ca și anexă la partizile care urmau să arate cantitatea de material lemnos ce urma a fi prelucrată.

Așadar, în lipsa agreării la momentul contractului a unui preț aferent fiecărui metru cub de material lemnos care să permită ulterior determinarea prețului global, pe baza unei formule prestabilite, prețul contractului nu este determinabil.

Față de considerentele prezentate, recurenta-pârâtă consideră că se impune respingerea apelului formulat de reclamantă ca urmare a nulității absolute a contractului în lipsa unui obiect determinabil al prestațiilor esențiale ale părților.

Cea de-a doua critică, subsumată aceluiași motiv de casare, vizează interpretarea greșită dată de instanța de apel art. 1555 alin. (2) și art. 1556 alin. (1) C. civ., cu neobservarea faptului că obligația reclamantei stabilită la art. 12 din contract este una esențială, aptă a atrage excepția neexecutării contractului. În susținerea acestei critici recurenta aduce următoarea argumentație:

Instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe care a considerat că obligația Prestatorului stipulată la art. 12 din contract ca nefiind una principală, invocând faptul că "Ulterior încheierii contractului invocat în speță, pârâta a încheiat contracte similare, cu alte societăți, având obiect identic, în cuprinsul cărora a stipulat aceeași obligație de a pune la dispoziția prestatorului lista partizilor agreate de acesta pentru exploatare; în cuprinsul acestor contracte nu s-a mai prevăzut, însă, obligația pentru prestator de a recomanda suprafețele ce urmau a fi adjudecate; cu toate acestea pârâta și-a îndeplinit obligațiile inserate în convențiile respective (potrivit contractelor încheiate cu RNP Romsilva - Direcția Silvică Suceava), rezultând, așadar caracterul neesențial al obligației denunțate de aceasta, asumate de reclamanta"

O astfel de concluzie nu poate fi primită în mod rezonabil, având în vedere faptul că fiecare contract are specificul său, fiind încheiat în considerarea persoanei cocontractante către care pârâta urmează să ofere masă lemnoasă spre transport și exploatare ("intuitu personae)". Or, la încheierea contractului supus analizei, s-a avut în vedere pentru cocontractantul A., ca primă obligație pentru acesta, să "recomande partizile ce vor fi adjudecate la licitație de către beneficiar".

Capitolul V din Contract intitulat "Obligațiile prestatorului" stipulează în mod expres ca Prestatorul are ca primă obligație "să recomande partizile ce vor fi adjudecate la licitație de către beneficiar". Ori, prestatorul nu a făcut niciodată o astfel de recomandare ce reprezenta obligația contractuală esențială pe care Prestatorul urma să o îndeplinească în derularea Contractului pentru ca pârâta, la rândul său, să fie în măsură să participe la licitație cu scopul oferirii de material lemnos spre exploatare către co-contractantul A..

Recurenta - pârâtă relevă relevă dispozițiile art. 1555 alin. (2) C. civ. care se referă cauze justificate de neexecutare a obligațiilor, respectiv ordinea executării obligațiilor și concluzionează în sensul că, pentru a putea să-și execute obligația stabilită la art. 23 din Contract - să pună la dispoziția Prestatorului lista partizilor agreate cu acesta - era necesar ca Prestatorul să procedeze mai întâi la recomandarea partizilor ce vor fi adjudecate la licitație de către Beneficiar, obligație neîndeplinită de către A..

Recurenta precizează că înțelege să se prevaleze și de dispozițiile art. 1556 alin. (1) C. civ. care reglementează excepția de neexecutare a contractului. Arată că reclamanta nu și-a respectat obligația sa esențială prevăzută la art. 12 din Contract, de recomandare a partizilor ce urmau a fi adjudecate la licitație de către pârâtă; fără această propunere din partea reclamantei, pârâta nu putea asigura față de A. o participare efectivă la licitație cu scopul încredințării partizilor de material lemnos.

Consideră recurenta-pârâtă că, în acest context, A. nu este în drept să invoce despăgubiri care au la bază propria sa neexecutare ori o atitudine culpabilă întrucât s-ar putea vorbi în acest caz de invocarea propriei culpe sub protecția legii insolvenței, lucru care nu poate fi acceptat de ordinea juridică.

Recurenta precizează că neexecutarea propriei obligații din partea A. în aceste circumstanțe nu poate fi trecută cu vederea, doar pentru că debitoarea se afla sub imperiul Legii nr. 85/2006, astfel încât excepția de neexecutare poate fi invocată cu succes de către pârâtă, ca mijloc de apărare în acest proces.

Se arată, totodată, că obligația reclamantei astfel neexecutată conduce și la reținerea faptului că un eventual prejudiciu suferit trebuie să îi fie imputat, conform art. 1534 alin. (1) C. civ.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 16 iunie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 20 octombrie 2020, a respins excepția nulității recursului principal, invocată prin întâmpinare de recurenta - pârâtă și a admis în principiu ambele recursuri.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată următoarele:

Recursul principal este nefondat.

Cu titlu prealabil, este de precizat faptul că cea de-a doua critică, vizând aplicarea greșită de către instanța de apel a normelor de drept material cuprinse în art. 1532 C. civ. privind răspunderea contractuală, în contextul în care a încălcat art. 255 alin. (1) și a art. 258 alin. (1) C. proc. civ., prin respingerea probei cu expertiza contabilă, va fi examinată prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. întrucât are în vedere încălcarea de către instanță a unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Această critică este nefondată întrucât, pe de-o parte, la termenul 31 mai 2017, conform celor consemnate în încheierea de ședință pronunțată de Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal însăși reclamanta a renunțat la administrarea probei cu expertiza contabilă:

"Cu privire la administrarea în cauză a probei cu expertiza tehnică contabilă, (reclamanta) apreciază că nu se mai impune efectuarea unei expertize contabile și renunță la această probă."

Pe de altă parte, respingerea cererii de admitere a probei cu expertiza contabilă solicitată de reclamantă în apel a fost motivată de instanță prin prisma lipsei de pertinență a acesteia în soluționarea cauzei. Or, instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora. Evaluările instanței de apel care privesc concluzia degajată asupra utilității probei cu expertiza contabilă țin de resortul instanței care are o marjă de apreciere privind cercetarea în fapt a cauzei.

Pentru aceste considerente motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondat.

În ceea ce privește motivul de recurs prin care s-a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material referitoare la răspunderea contractuală este de remarcat că recurenta nu prezintă argumente de natură să expliciteze în concret norma legală încălcată și modul în care instanța de apel a denaturat sensul acesteia.

Argumentația prezentată se referă la aspecte care țin de împrejurări de fapt legate de capacitatea recurentei de a desfășura activitatea pe o anumită arie geografică, de dovezi care atestă posibilitatea societății de a exploata un anumit volum și orice tip de masă lemnoasă pentru întreaga suprafață a țării.

Această critică este susținută în proporție covârșitoare de argumente de ordin factual ce se referă la dreptul recurentei de a desfășura activități pe întreg teritoriul țării, de necesitatea relocării activității în Tulcea, cu trimitere la înscrisul reprezentat de Raportul administratorului special - argumente ce nu pot forma obiectul controlului de legalitate din perspectiva art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu dispozițiile de drept aplicabile.

Cu referire la aserțiunile recurentei-reclamante asupra caracterului cert al prejudiciului se reține că, instanța de apel, menținând hotărârea instanței de fond, a statuat în mod corect cu privire la lipsa certitudinii prejudiciului chiar în condițiile în care a reținut că intimata-pârâtă se afla în culpă contractuală dedusă din neîndeplinirea obligației de a pune la dispoziția prestatorului lista partizilor agreate de acesta pentru exploatare.

Aceasta întrucât existența prejudiciului a fost analizată prin prisma clauzelor ce stabilesc drepturile și obligațiile corelative ale părților și care conferă specificitate contractului supus analizei.

Potrivit art. 1350 C. civ. orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat, iar atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii. Dacă prin lege nu se prevede astfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.

Conform art. 1530 C. civ., creditorul are dreptul la daune-interese pentru recuperarea prejudiciului pe care debitorul i 1-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației. Potrivit art. 1531 C. civ., creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care 1-a suferit din faptul neexecutării, prejudiciul cuprinzând pierderea efectivă suferită de creditor și beneficiul de care a fost lipsit, la stabilirea limitelor prejudiciului ținându-se seama și de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă pentru emiterea sau limitarea prejudiciului.

Dispozițiile art. 1532 și art. 1533 C. civ. fac trimitere la caracterul cert al prejudiciului, cât și la previzibilitatea acestuia, art. 1537 C. civ. menționând faptul că neexecutarea obligației nu îl scutește pe creditor de proba prejudiciului, cu excepția cazului în care, prin lege sau prin convenția părților se stabilește altfel.

Din coroborarea acestor texte de lege rezultă că, pentru a fi atrasă răspunderea contractuală, trebuie îndeplinite o serie de condiții: existența unei fapte ilicite, certitudinea și previzibilitatea prejudiciului. Condiția caracterul cert al prejudiciului este aplicabilă atât în privința existenței, cât și în privința întinderii sale.

Din perspectiva art. 1226 alin. (1) C. civ. instanța de apel s-a raportat în mod corect, în calificarea obiectului obligației la natura prestației la care s-au obligat părțile contractante, în dubla calitate a acestora de creditori și debitori, drepturile și obligațiile acestora fiind redate în art. V și VI din contract. În acest fel, caracterul determinabil al obiectului obligației, condiție propusă de textul articolului amintit, a fost verificată cu luarea în considerare a specificului contractului încheiat.

Obiectul Contractului este reprezentat de exploatarea anuală de către pârâta prestator a unui volum minim de 50.000 mc masă lemnoasă pe picior, volum ce putea fi majorat în funcție de posibilitățile partenerilor de contract cum ar fi deținătorii de păduri, precum și transportul acestui material lemnos în locațiile stabilite de reclamanta beneficiar.

Valoarea de 50.000 mc a fost prevăzută în obiectul contractului numai pentru a atesta capacitatea A. (dispunerea de utilaje și forță de muncă) pentru exploatarea unei cantități de 50.000 mc masă lemnoasă pe picior, nestabilind nicio obligație în sarcina C. de a furniza anual o cantitate minimă de masă lemnoasă pentru exploatare.

Această soluție rezultă din prevederile art. 3 alin. (1) din Regulamentul din 29 ianuarie 2004 de vânzare a masei lemnoase de către deținătorii de fond forestier proprietate publică, către agenții economici potrivit cărora "au dreptul să participe la licitație sau la negociere directă pentru masa lemnoasă pe picior numai operatorii economici atestați pentru activitatea de exploatări forestiere, care fac dovada că dispun de mijloacele materiale și financiare necesare, precum și de forță de muncă specializată".

Astfel, obiectul obligației reclamantei consta în exploatarea unei mase lemnoase care urma a fi livrată de către pârâtă. Deși prin contract s-a stabilit cu titlu aproximativ că pârâta va livra o cantitate de circa 50000 de mc de material lemnos, această cantitate nu constituie un obiect determinabil al prestației reclamantei de a prelucra respectiva masă lemnoasă, ci această prevedere a avut doar rolul de a dovedi față de Autoritatea publică ce organiza licitațiile pentru achiziționarea de masă lemnoasă faptul că recurenta dispune de forță de muncă specializată pentru prelucrarea unei asemenea cantități, în măsura în care aceasta ar fi fost adjudecată.

Economia contractului relevă faptul că posibilitatea recurentei-reclamante de a obține prețul prestațiilor sale este condiționată de o serie de variabile și anume: câștigarea licitațiilor de către pârâtă, și nu doar de obligația participării acesteia, exploatarea corespunzătoare a masei lemnoase din partea reclamantei (sub acest aspect, dispozițiile art. 8 din contract prevăzând că beneficiarul va reține o sumă de 10% din contravaloarea facturilor ce urmau a fi emise), prestarea efectivă a activității din partea reclamantei și de emiterea facturilor de către pârâtă.

În aceste condiții se poate reține doar că părțile au convenit prin contract numai asupra unor premise în baza cărora reclamanta poate obține un preț al prestațiilor sale. Din atare perspectivă, convenția încheiată de părți are caracterele unui contract cadru și nu poate avea valențele unui reper în determinarea caracterului cert al prejudiciului, astfel cum susține recurenta-reclamantă. Așadar, determinările contractuale trasate de părți în cuprinsul actului juridic dedus judecății suprimă certitudinea sumei de 24.000.000 RON, pretinsă de reclamantă ca prejudiciu pentru neexecutarea din partea pârâtei.

Din perspectiva incertitudinii prejudiciului invocat, instanța de apel a avut în vedere și pertinența afirmațiilor intimatei-pârâte, potrivit cărora recurenta - reclamantă nu a prestat niciun serviciu pentru obținerea sumei invocate, iar prețul de 6.000.000 RON pe an, stabilit oricum, doar în mod orientativ, nu poate fi echivalat cu prejudiciul efectiv suferit, în condițiile în care acest preț nu ar fi fost egal cu profitul obținut, reclamanta fiind obligată la suportarea cheltuielilor directe (materiale, manoperă, utilaje, transport) și indirecte (plata angajaților, cheltuieli de amortizare a mijloacelor fixe, cu protecția muncii), care nu pot fi stabilite întrucât activitatea concretă nu a fost prestată.

În concluzie, Înalta Curte reține că instanța de apel a statuat în mod corect asupra caracterului incert al prejudiciului, printr-o judicioasă interpretare și aplicarea a dispozițiilor de drept material anterior referite.

Ultima critică, cea vizând faptul că instanța de apel a făcut referire în mod eronat la inexistența unei clauze penale care să angajeze răspunderea intimatei, este de asemenea, nefondată întrucât acest considerent se înscrie într-un argument suplimentar care ar fi putut justifica pretenția reclamantei la despăgubiri, instanța făcând însă precizarea că această situație nu este incidentă în speță.

Recursul incident este nefondat.

În raport cu susținerea recurentei-pârâte, referitoare la condiționarea examinării pe fond a recursului incident de soluția ce se va da recursului principal sunt necesare scurte precizări.

Conform art. 491 C. proc. civ. recursul incident se poate exercita în cazurile prevăzute de art. 472 C. proc. civ., dispozițiile art. 488 C. proc. civ. rămânând aplicabile.

Potrivit alin. (1) al art. 472 C. proc. civ., "Intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe."iar conform alin. (2) al aceluiași text de lege, "Dacă apelantul principal își retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect."

Întrucât recursul principal a fost soluționat pe fond, nefiind incidentă niciuna dintre ipotezele prevăzute la alin. (2) al art. 472 C. proc. civ., recursul incident urmează, la rândul său a fi analizat pe fond.

Prima critică subsumată de recurenta-pârâtă motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și care vizează interpretarea greșită de către instanța de apel a art. 1226 alin. (2) C. civ. privind nulitatea absolută a contractului pentru lipsa unui preț determinabil, este nefondată.

Argumentația adusă în susținerea acestei critici se bazează, în principal, pe caracterul nedeterminat și nedeterminabil al obligațiilor părților la momentul încheierii contractului (aspecte analizate în cadrul recursului recurentei-reclamante), pe aceste aserțiuni grefându-se raționamentul recurentei pârâte în susținerea caracterului nedeterminat și nedeterminabil al prețului.

Coordonatele de stabilire a prețului sunt prevăzute atât în contractul cadru cât și în anexa la acesta.

Astfel, în capitolul II din contract se prevede la art. 1 că obiectul contractului este constituit de exploatarea anuală de către prestator a unui volum minim de 50 000 mc masă lemnoasă pe picior; în capitolul IV art. 6 din contract se prevede că prețul prestației pe fiecare partidă se va stabili prin anexă, în funcție de partizile ce se vor adjudeca la licitație. Plata contravalorii prestației se va efectua în săptămâna următoare efectuării acesteia; potrivit art. 7 din același capitol contractual, valoarea contractului a fost stabilită la 6.000.000 RON pe an plus TVA.

Deși au caracter enumerativ, aceste criterii contractuale de determinare a prețului sunt eficiente, dat fiind și faptul că evocatele clauze urmau a fi completate cu dispozițiile din anexele la contract, încheiate la momentul executării acestuia.

Caracterul nedeterminat sau nedeterminabil al prețului nu atrage nulitatea contractului, remediul juridic în această situație fiind oferit de art. 1233 C. civ., potrivit căruia, dacă un contract încheiat între profesioniști nu stabilește prețul și nici nu indică o modalitate pentru a-l determina, se presupune că părțile au avut în vedere prețul practicat în mod obișnuit în domeniul respectiv pentru aceleași prestații realizate în condiții comparabile sau, în lipsa unui asemenea preț, un preț rezonabil.

Rezumând, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestei critici.

Cea de - a doua critică, referitoare la interpretarea greșită dată de instanța de apel art. 1555 alin. (2) și art. 1556 alin. (1) C. civ., dedusă din calificarea obligației prevăzute la art. 12 este, de asemenea, nefondată.

Potrivit dispozițiilor art. 12 din contract, recurentei-pârâte, în calitate de prestator, îi incumba obligația de a recomanda partizile ce urmau a fi adjudecate la licitație de către beneficiar.

Conform art. 23 din contract, beneficiarul (recurenta-reclamantă) s-a obligat să pună la dispoziția prestatorului lista partizilor agreate de acesta pentru exploatare.

Prin această critică se urmărește o reinterpretare a acestor clauze contractuale, dar prin raportare la reaprecierea probatoriului în vederea schimbării situației de fapt stabilită de instanțele devolutive.

Reținând că argumentele expuse în susținerea acestei critici sunt de netemeinicie, nu de nelegalitate, ele nu pot fi analizate întrucât scapă controlului de nelegalitate specific recursului.

Referitor la cererea ambelor recurente referitoare la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Față de soluția de respingere a ambelor recursuri, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite cerințele art. 452 C. proc. civ., împrejurare față de care va respinge ambele cereri.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondate atât recursul principal cât și recursul incident și va respinge cererile privind acordarea cheltuielilor de judecată formulate de ambele recurente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., împotriva deciziei civile nr. 486/2018 din 14 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 486/2018 din 14 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Respinge cererile privind acordarea cheltuielilor de judecată formulate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. S.P.R.L. și de recurenta-pârâtă C. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 decembrie 2020.