ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 792/2024

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 25 octombrie 2017 pe rolul Tribunalului Neamț – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/103/2017, reclamanta A S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B, a solicitat obligarea pârâtei C S.R.L. la plata sumei de 415.771,03 lei, cu titlu de preț al masei lemnoase livrate și al serviciilor de debitare, precum și la plata dobânzii legale calculate conform O.G. nr. 13/2011.

În drept, a invocat prevederile art. 1516 și următoarele C. civ., O.G. nr. 13/2011.

Deși prin cererea introductivă, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 415.771,03 lei cu titlu de preț, ulterior efectuării expertizei contabile la prima instanță, prin concluziile scrise depuse la tribunal, cât și apoi, prin cererea de apel, reclamanta și-a micșorat cuantumul obiectului cererii la suma de 396.567,22 lei (fila 95 vol. 2 dosar tribunal și fila 3 dosar apel).

Prin sentința civilă nr. 344/C din 24 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul Neamț – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/103/2017, s-a respins ca nefondată acțiunea civilă formulată de reclamanta A S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B, în contradictoriu cu pârâta C S.R.L.

Prin decizia nr. 793/2019 din 13 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău – Secția I civilă, în dosarul nr. x/103/2017, s-a admis apelul formulat de reclamanta A S.R.L. prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B, împotriva sentinței civile nr. 344/C din 24 aprilie 2019 a Tribunalului Neamț, în contradictoriu cu intimata C S.R.L.; s-a schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că s-a admis acțiunea; pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 415.771,03 RON, cu titlu de preț, reprezentând contravaloare masă lemnoasă și prestări servicii debitare, la care se adaugă dobânda legală de la data cererii de chemare în judecată, până la momentul plății efective.

Împotriva acestei soluții, pârâta C S.R.L. a declarat recurs, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă, sub nr. x/103/2017, la data de 27 ianuarie 2020.

Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă, prin decizia nr. 1043 din 20 aprilie 2021, a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă C S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 793/2019 din 13 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Bacău – Secția I civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel.

Examinând, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte a reținut că primul motiv de recurs, referitor la încălcarea principiului disponibilității, se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât este în discuție încălcarea unor norme de procedură sancționată cu nulitatea.

În speță, deși prin cererea introductivă, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 415.771,03 lei, cu titlu de preț, ulterior efectuării expertizei contabile la prima instanță, prin concluziile scrise depuse la tribunal, cât și apoi, prin cererea de apel, reclamanta și-a micșorat cuantumul obiectului cererii la suma de 396.567,22 lei [fila (...) vol. 2 dosar tribunal și fila (...) dosar apel].

Ignorând aceste precizări ale reclamantei, instanța de apel a obligat pârâta la plata sumei pretinse inițial, prin cererea de chemare în judecată, acordând mai mult decât s-a cerut (plus petita), cu încălcarea principiului disponibilității.

Referitor la al doilea motiv de recurs, Înalta Curte a arătat că nu poate fi reținută încălcarea principiilor disponibilității și contradictorialității.

La prima instanță, analiza respectării procedurii prevăzute de H.G. nr. 685/1999 la întocmirea ordinelor de compensare seria B nr. (...)/30.09.2014 și seria C nr. (...)/01.07.2015 a constituit obiectivul nr. 1.4 al expertizei contabile.

În considerentele sentinței de primă instanță, s-a reținut că ordinele de compensare menționate nu au fost supuse formalităților prevăzute de H.G. nr. 685/1999 și O.U.G. nr. 77/1999.

Apoi, prin cererea de apel, reclamanta a invocat în mod expres nerespectarea procedurii prevăzute de H.G. nr. 685/1999 și a susținut faptul că ordinele de compensare nu puteau produce efecte în sensul stingerii creanțelor și datoriilor reciproce.

Prin întâmpinarea formulată în apel, pârâta a susținut faptul că, deși ordinele de compensare sunt „afectate de omisiunea efectuării unor formalități”, acest aspect nu determină anularea compensărilor.

În acest context, instanța de apel a apreciat asupra consecințelor nerespectării formalităților și procedurii prevăzute de H.G. nr. 685/1999, precum și a sancțiunii aplicabile, fără a fi necesar ca, în prealabil, reclamanta să formuleze un petit sau o excepție de nulitate și fără ca instanța să fie obligată să pună în discuția părților natura sancțiunii.

Prealabil examinării celorlalte motive de recurs întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte a apreciat că este necesară clarificarea naturii juridice a ordinelor de compensare reglementate de H.G. nr. 685/1999.

Astfel, potrivit art. 11 alin. (2) din Regulamentul de compensare a datoriilor nerambursate la scadență ale contribuabililor, persoane juridice (Anexa 2 la H.G. nr. 685/1999), ordinul de compensare emis de Serviciul de compensare reprezintă document justificativ de înregistrare în contabilitate a stingerii creanțelor și a datoriilor care au făcut obiectul compensării.

Așadar, similar facturii fiscale, ordinul de compensare are doar calitatea de document justificativ care stă la baza înregistrărilor în contabilitate și reprezintă un mijloc de probă cu privire la operațiunea efectuată.

Ordinul de compensare nu poate fi considerat un act juridic supus cerințelor de validitate prevăzute de art. 1179 C. civ., a căror neîndeplinire să atragă sancțiunea nulității.

Prin urmare, eventualele nereguli sau lipsuri din cuprinsul ordinului de compensare pot fi invocate doar ca apărări vizând forța probantă a acestuia.

Din această perspectivă, apar ca nelegale referirile instanței de apel la sancțiunea nulității absolute a operațiunilor de compensare, inclusiv ca „negotium iuris”, pe motivul nerespectării procedurii și formalităților prevăzute de H.G. nr. 685/1999.

Prima instanță nu a valorificat, sub aspect probator, ordinele de compensare întocmite cu nerespectarea formalităților prevăzute de lege, apreciind că „speța trebuie analizată din perspectiva raporturilor juridice derulate atât între reclamantă și pârâtă, cât și între acestea și terțul D S.R.L.”

Instanța de apel nu s-a limitat la argumentul nulității absolute a ordinelor de compensare, ci a analizat realitatea operațiunilor de compensare, pe baza probelor administrate în cauză, ajungând la concluzia că nu există raporturi care să justifice compensația în trei.

În aceste condiții, Înalta Curte a reținut că sunt lipsite de relevanță criticile recurentei referitoare la aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor H.G. nr. 685/1999. De asemenea, a reținut că respectivele critici nu pot constitui motive de casare, cât timp apărarea pârâtei constând în stingerea creanțelor deduse judecății prin compensația în trei a fost analizată de instanțele de fond, pe baza valorificării întregului probatoriu administrat în cauză, inclusiv expertiza contabilă.

În plus, atât în privința criticilor anterior menționate, cât și a celor referitoare la aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 1474, art. 1477 și art. 1495 C. civ., trebuie menționat că nu intră sub incidența cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. criticile prin care recurenta tinde la schimbarea situației de fapt și la reaprecierea probatoriului administrat.

Pentru considerentele anterior expuse, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, art. 496 alin. (2), art. 497 și art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel.

Prin decizia nr. 1112/2022 din 7 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Bacău – Secția I civilă, în dosarul nr. x/103/2017*, s-a admis apelul promovat de apelanta-reclamantă A S.R.L. prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B și prin lichidator judiciar E S.P.R.L. împotriva sentinței civile nr. 344/24.04.2019 a Tribunalului Neamț – Secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata C S.R.L.; s-a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că s-a admis acțiunea astfel cum a fost precizată; pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 396.567,22 lei, cu titlu de preț, reprezentând contravaloare masă lemnoasă, prestări servicii debitare, la care se adaugă dobânda legală de la data cererii de chemare în judecată, până la data plății efective; intimata a fost obligată să plătească apelantei suma de 3.100 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat și cheltuieli de deplasare.

Împotriva acestei decizii, recurenta-pârâtă C S.R.L. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă, sub nr. x/103/2017*, la data de 2 mai 2023.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bacău, raportat la prevederile art. 497 C. proc. civ., coroborat cu cele statuate prin Decizia nr. 79/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, urmând ca instanța de apel să reanalizeze situația de fapt pe baza tuturor probelor administrate.

A susținut faptul că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 500 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „hotărârea casată nu are nicio putere”, raportat la efectele casării deciziei nr. 793/13.11.2019, considerând, în mod nelegal, că: „Conform art. 480 alin. (3) C. proc. civ. ,,dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel (...) sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”. Aceste dispoziții nu sunt potrivnice procedurii de judecată a recursului. Or, prin decizia pronunțată de instanța de recurs s-au admis doar criticile care se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (5) C. proc. civ., celelalte critici încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 8 fiind respinse ca nefondate, respectiv nu au fost analizate întrucât tindeau la schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel. În consecință, în rejudecare Curtea va analiza cererea de apel prin raportare la situația de fapt reținută de instanța de apel în primul ciclu procesual prin decizia nr. 793/13.11.2019”.

În opinia recurentei-pârâte, Curtea de Apel Bacău a reținut puterea de lucru a deciziei nr. 793/13.11.2019, prin raportare la situația de fapt reținută de instanța de apel în primul ciclu procesual, încălcând astfel prevederile legale anterior evocate, care stabilesc că o hotărâre casată în recurs nu are nicio putere.

În loc să analizeze motivele de apel și elementele noi depuse în recurs, cu privire la situația de fapt, raportat la efectul devolutiv al căii de atac a apelului, Curtea de Apel Bacău s-a rezumat la a examina apelul prin raportare la situația de fapt reținută de apel în primul ciclu procesual ca putere de lucru judecat a deciziei nr. 793 din 13.11.2019, deși această decizie a fost casată de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Față de prevederile art. 500 alin. (1) C. proc. civ., casarea integrală a hotărârii judecătorești atrage obligația de rejudecare a litigiului, sub toate aspectele lui, întrucât hotărârea care a făcut obiectul recursului nu a dobândit autoritate de lucru judecat în niciuna dintre chestiunile litigioase dezlegate.

O altă critică se referă la faptul că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora „în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte”, coroborat cu aplicarea și interpretarea greșită a principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, în condițiile în care instanța supremă a casat expres decizia nr. 793/13.11.2019, raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ceea ce înseamnă că au fost interpretate și aplicate greșit inclusiv prevederile art. 480 alin. (3) din același cod.

Atâta timp cât instanța supremă a dispus casarea hotărârii atacate, raportat la motivul de nulitate expres stipulat prin decizie, fără să facă vreo referire cu privire la casarea în parte, așa cum se menționează în cuprinsul deciziei recurate în acest stadiu procesual, instanța de apel pornind de la premisa că decizia nr. 793 din 13 noiembrie 2019 este definitivă și obligatorie, astfel încât nu a mai analizat situația de fapt din perspectiva criticilor invocate în apel și în recurs.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1474, raportat la art. 1477, coroborate cu art. 1495 C. civ.

Raportat la facturile invocate de reclamantă (în speță, 2176/31.12.2014, 3007/06.03.2015, 2177/31.03.2015, 2178/01.04.2015), instanța a interpretat și aplicat greșit prevederile legale anterior menționate, considerând că nu pot fi avute în vedere plățile efectuate de D S.R.L. pentru pârâtă în contul reclamantei A S.R.L. cu privire la aceste facturi.

Astfel, a reținut, în mod nelegal, prin decizia recurată, faptul că: „apărările pârâtei limitându-se la invocarea stingerii creanței reclamantei prin compensare, Curtea, constatând că între părți s-au derulat raporturi juridice contractuale în virtutea cărora reclamanta A S.R.L. a livrat pârâtei C S.R.L. masă lemnoasă, potrivit facturilor nr. AMT 2176/31.12.2014, AMT 2177/31.03.2015 și AMT 2178/01.04.2015 (filele (...) vol. I), și că pârâta nu și-a îndeplinit obligația de plată a prețului vânzării și al prestării serviciului de debitare evidențiat în cuprinsul acestor facturi, va admite apelul și va schimba în tot sentința apelată, în sensul că , în temeiul art. 1270 alin. (1), 1516 și următoarele și art. 1719 lit. b) C. civ., va admite acțiunea, astfel cum a fost precizată ulterior efectuării expertizei contabile la prima instanță, prin concluziile scrise depuse la tribunal, pârâta fiind obligată să plătească reclamantei suma de 396.567,22 de lei cu titlu de preț reprezentând c/val. masă lemnoasă și prestări servicii debitare, la care se adaugă dobânda legală de la data formulării cererii de chemare în judecată, până la data plății efective”.

Instanța de apel nu a luat în considerare, în stingerea tuturor obligațiilor de plată dintre A (în calitate de creditoare) și C S.R.L. (în calitate de debitoare) nici plățile efectuate de D S.R.L. pentru pârâtă și nici plățile efective dovedite ca efectuate de pârâtă în contul obligațiilor de plată ale reclamantei A către Ocolul Silvic F, cu atât mai mult cu cât aceste plăți efectuate către Ocolul Silvic F reprezintă chiar stingerea facturilor ce fac obiectul prezentului litigiu.

Prin urmare, instanța de apel nu a privit relația de ansamblu a derulării activității reclamantei în legătură cu celelalte societăți implicate în stingerea obligațiilor financiare, aplicând greșit prevederile legale indicate în cuprinsul cererii de recurs.

În concluzie, recurenta a arătat că raționamentul instanței de apel este vădit nelegal, întrucât are la bază aplicarea greșită inclusiv a prevederilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ. cu privire la dezlegarea dată problemelor de drept de către prima instanță de apel, prin decizia casată nr. 793 din 13 noiembrie 2019.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă A S.R.L. prin lichidator judiciar E S.P.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității cererii de recurs, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6.778,24 lei, în temeiul ar. 453 C. proc. civ., conform înscrisurilor justificative depuse la termenul din 11 aprilie 2024.

Intimatul Cabinet Individual de Insolvență B, în calitate de fost lichidator judiciar al debitoarei A S.R.L. nu a formulat întâmpinare în cauză.

La data de 21 august 2023 s-a dispus comunicarea întâmpinării formulate de intimata-reclamantă A S.R.L. prin lichidator judiciar E S.P.R.L. către recurenta-pârâtă C S.R.L., cu mențiunea de a depune la dosar, în termen de cel mult 10 zile de la comunicare, răspuns la întâmpinare.

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Doar intimata-reclamantă a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 8 februarie 2024 s-a respins excepția nulității recursului, invocată de către intimata-reclamantă A S.R.L. prin lichidator judiciar E S.P.R.L., s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-pârâtă C S.R.L., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data de 11 aprilie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Criticile prezentate de recurentă în sprijinul ipotezei reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care pun în discuție încălcarea art. 500 alin. (1) C. proc. civ. („hotărârea casată nu are nicio putere”) privind efectele casării, dar și aplicarea greșită a prevederilor art. 496 alin. (2) din același cod („în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte”), se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și vor fi analizate din această perspectivă.

Potrivit recurentei-pârâte, Curtea de Apel Bacău a reținut puterea de lucru a deciziei nr. 793/13.11.2019, prin raportare la situația de fapt reținută de instanța de apel în primul ciclu procesual, încălcând astfel prevederile legale anterior evocate, care stabilesc că o hotărâre casată în recurs nu are nicio putere.

Înalta Curte constată că această susținere nu poate fi primită.

Textul art. 500 C. proc. civ. determină, în mod expres, doar efectele hotărârii desființate ca urmare a admiterii recursului. În acest sens, primul alineat al acestui text precizează într-o formulă categorică că hotărârea casată „nu are nicio putere”. Într-adevăr, o interpretare literală și strictă a textului poate conduce la concluzia că întotdeauna casarea hotărârii lipsește hotărârea atacată de orice putere, adică de orice efect juridic. O atare abordare nu poate fi primită, întrucât chiar art. 496 alin. (2) C. proc. civ. distinge între casarea totală și cea parțială. Pe de altă parte, principiile procedurii judiciare, îndeosebi acela al relativității lucrului judecat și al disponibilității conduc la aceeași concluzie. În cazul în care s-a dispus casarea totală a hotărârii, părțile sunt repuse în situația anterioară, hotărârea nedobândind autoritate de lucru judecat în privința problemelor dezlegate prin hotărârea atacată.

Dacă, însă, casarea are un caracter parțial, hotărârea atacată își va menține toate efectele sale în privința chestiunilor litigioase ce au fost soluționate de instanța de fond, dar care n-au format obiectul recursului. Soluția este aceeași și în privința chestiunilor litigioase ce au format obiectul recursului și cu privire la care motivele de recurs au fost respinse.

Casarea totală trebuie înțeleasă doar din perspectiva desființării hotărârii atacate, iar nu și a tuturor actelor de procedură ori a probelor administrate. Acestea rămân, în principiu, valabile, cu excepția cazului în care instanța de recurs a constatat iregularitatea lor. Soluția este evocată implicit și de dispozițiile celui de-al doilea alineat al textului legal analizat, care declară desființate de drept numai actele de executare făcute în temeiul unei hotărâri casate.

În speță, prin decizia nr. 1043 din 20 aprilie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă s-au admis doar criticile subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., celelalte critici încadrate în cazul de nelegalitate reglementat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind respinse ca nefondate. Mai exact, susținerile respective nu au fost analizate, întrucât tindeau la schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel. Instanța de recurs a dispus casarea hotărârii pronunțate de Curtea de Apel Bacău în primul ciclu procesual, reținând că, deși prin cererea introductivă, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 415.771,03 lei cu titlu de preț, ulterior efectuării expertizei contabile la prima instanță, prin concluziile scrise depuse la tribunal, cât și apoi, prin cererea de apel, reclamanta și-a micșorat cuantumul obiectului cererii la suma de 396.567,22 lei (fila 95 vol. 2 dosar tribunal și fila 3 dosar apel). Ignorând aceste precizări ale reclamantei, instanța de apel a obligat pârâta la plata sumei pretinse inițial, prin cererea de chemare în judecată, acordând mai mult decât s-a cerut (plus petita), cu încălcarea principiului disponibilității.

Potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul. (2) Când hotărârea a fost casată pentru încălcarea regulilor de procedură, judecata va reîncepe de la actul anulat”.

Raportat la acest text de lege, instanța de rejudecare trebuie să procedeze numai în sensul și în limitele stabilite prin hotărârea instanței de control judiciar, nefiind admisibil ca, după ce instanța de recurs a decis asupra unor probleme de drept, acestea să fie readuse în discuție.

Regula de drept stabilită de art. 501 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la obligativitatea problemelor de drept dezlegate, decurge atât din natura controlului judiciar, cât și din principiul ierarhiei instanțelor judecătorești.

Instanța de apel a ajuns la concluzia potrivit căreia nu poate fi reținută existența unor compensări voluntare, așa cum a susținut pârâta, deoarece din probatoriul administrat în cauză rezultă că nu au existat raporturi juridice care să justifice compensarea. Astfel, s-a constatat existența unei neconcordanțe între suma totală ce rezultă din cele patru facturi ce fac obiectul litigiului propriu-zis (seria AMT 2176/31.12.2014, seria AMT 2177/31.03.2015, seria AMT 2178/1.04.2015 și facturii nr. 3007/6.03.2015) și suma pretins compensată după data emiterii acestor facturi, numai factura nr. 3007/6.03.2015 în valoare de 69.490 lei fiind regăsită atât în cererea introductivă, cât și în borderoul de compensare la data de 1 iulie 2015, celelalte două facturi pretins compensate fiind cea cu nr. 3004/31.10.2014 în valoare de 90.024 lei și cea cu nr. 3005/10.12.2014, în valoare de 40.920 lei, aceste valori din ultimele două facturi nepotrivindu-se cu niciuna dintre sumele aferente facturilor cu seriile AMT 2176/31.12.2014, ATM 2177/31.03.2015 și AMT 2178/1.04.2015, ceea ce dovedește netemeinicia hotărârii pronunțate de prima instanță. Compensarea poate avea loc numai între creanțe exigibile. Or, pretinsa compensare din data de 30 septembrie 2009 nu putea avea în vedere datorii născute din emiterea facturilor emise începând cu luna decembrie 2014, toate facturile din cererea introductivă fiind emise ulterior compensării din 30 septembrie 2014. Contractul reclamantei cu terțul D S.R.L. încetând la data de 31 decembrie 2014, compensarea tripartită invocată în cauză nu mai putea opera la data de 1 iulie 2015, nemaiexistând premisa legăturii indirecte dintre reclamantă și pârâtă, respectiv legăturile economice ale fiecărei părți din litigiul de față cu terțul D S.R.L.

Premisa compensării în trei prin emiterea acestei file CEC (...) (existența unei datorii a pârâtei către D S.R.L.) este contrazisă de însuși conținutul filei CEC și girurile succesive menționate pe această filă. Acest circuit a fost confirmat și de concluziile expertizei ordonate de prima instanță (fila (...), vol. 1 dosar fond).

Nu au fost primite nici susținerile pârâtei și ale expertului parte, potrivit cărora instrumentele de plată ar reprezenta o operațiune de scripte, care echivalează cu plata, pentru motivul că în această situație pe instrumentul de plată ar fi trebuit să fie scrise mențiunile „plătibil în cont”, „numai prin virament” sau o altă formulă echivalentă, la care fac referire expresă prevederile art. 40 din Legea nr. 59/1934, numai în acest caz această operațiune putând valora operațiune de scripte echivalentă cu plata. Însă fila CEC (...) era plătibilă la ordin, neexistând nicio mențiune „plătibil în cont” sau „numai pentru virament” ori altă expresiune echivalentă.

Apărările pârâtei s-au limitat la invocarea stingerii creanței reclamantei prin compensare, Curtea de Apel Bacău, constatând că între părți s-au derulat raporturi juridice contractuale în virtutea cărora reclamanta A S.R.L. a livrat pârâtei C S.R.L. masă lemnoasă, potrivit facturilor nr. AMT 2176/31.12.2014, AMT 2177/31.03.2015 și AMT 2178/01.04.2015 (filele (...) vol. I), dar și că pârâta nu și-a îndeplinit obligația de plată a prețului vânzării și al prestării serviciului de debitare evidențiat în cuprinsul acestor facturi, a admis apelul și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea, astfel cum a fost precizată ulterior efectuării expertizei contabile la prima instanță, prin concluziile scrise depuse la tribunal.

Înalta Curte reamintește că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, ce poate fi exercitat pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, iar potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin soluționarea recursului se examinează conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile. Așa fiind, recursul nu este o cale devolutivă de atac, astfel încât nu operează, în recurs, o rejudecare a fondului cauzei, în limitele criticilor formulate de către recurentă.

În privința problemelor de fapt instanța de rejudecare are o deplină putere de apreciere, putere izvorâtă din regula că stabilirea situației de fapt este atributul exclusiv al instanțelor de fond, iar în cazul rejudecării ea poate să ajungă la o altă soluție decât cea pronunțată anterior sau, dimpotrivă, poate menține constatările de fapt anterioare.

În consecință, rezultă că, din perspectiva cerințelor impuse de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., respectiv încălcarea formelor de procedură, argumentele recurentei-pârâte nu relevă niciun viciu de legalitate a deciziei recurate, care să atragă casarea acesteia.

Înalta Curte va înlătura susținerea recurentei-pârâte ce vizează aplicarea greșită a prevederilor art. 1474, raportat la art. 1477, coroborate cu art. 1495 C. civ., în condițiile în care aceste critici au fost analizate și respinse, în mod definitiv, prin decizia nr. 1043 din 20 aprilie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă.

Sub acest aspect, Înalta Curte a reținut că instanța de apel nu s-a limitat la argumentul nulității absolute a ordinelor de compensare, ci a analizat realitatea operațiunilor de compensare, pe baza probelor administrate în cauză, ajungând la concluzia că nu există raporturi care să justifice compensația în trei.

În aceste condiții, instanța supremă a statuat că sunt lipsite de relevanță și nu pot constitui motive de casare criticile recurentei referitoare la aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor H.G. nr. 685/1999, cât timp apărarea pârâtei constând în stingerea creanțelor deduse judecății prin compensația în trei a fost analizată de instanțele de fond, pe baza valorificării întregului probatoriu administrat în cauză, inclusiv expertiza contabilă.

În plus, atât în privința criticilor anterior menționate, cât și a celor referitoare la aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 1474, art. 1477 și 1495 C. civ., Înalta Curte a reținut că nu intră sub incidența cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. criticile prin care recurenta tinde la schimbarea situației de fapt și la reaprecierea probatoriului administrat, întrucât art. 483 alin. (3) C. proc. civ. prevede că recursul urmărește să supună Înaltei Curți examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a invocat formal motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât sunt prezentate doar argumente ce vizează situația de fapt a cauzei prin raportare la interpretarea probatoriului administrat, ceea ce relevă nemulțumirea recurentei-pârâte față de soluția pronunțată.

Pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C S.R.L. împotriva deciziei nr. 1112/2022 din 7 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Bacău – Secția I civilă.

În ceea ce privește cererea intimatei-reclamante de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la filele 119-120, filele 124-125 și fila 134 din dosarul de recurs atestă efectuarea de către aceasta a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 6.778,24 lei.

Față de soluția de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din același cod, Înalta Curte o va obliga pe recurenta-pârâtă C S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.778,24 lei către intimata-reclamantă A S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C S.R.L. împotriva deciziei nr. 1112/2022 din 7 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Bacău – Secția I civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă C S.R.L. la plata sumei de 6.778,24 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 aprilie 2024.