ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2001/2020

Ședința publică din data de 20 octombrie 2020

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 16 decembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la:

- plata sumei de 171.669,82 RON cu titlu de sume încasate necuvenit având în vedere neexecutarea obligațiilor contractuale;

- plata sumei de 515.562,61 RON, cu titlu de cheltuieli efectuate de reclamantă pentru remedierea și finalizarea lucrărilor neexecutate de pârâtă;

- plata sumei de 454.708 RON, reprezentând penalități de 0,1% din valoarea contractului pentru fiecare zi de întârziere în neexecutarea obligațiilor contractuale referitoare atât la termenul de execuție, cât și la calitatea lucrărilor, calculate în raport de termenele stabilite pentru executarea lucrărilor și lipsa remedierii acestora (penalități de întârziere datorate conform prevederilor art. 6.2. din contract și penalități privind nerespectarea condițiilor de calitate datorate conform prevederilor art. 6.1. din contract), până la plata integrală a acestora, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1550, art. 1533, art. 1549 și următoarele din C. civ.

La data de 15 martie 2017, reclamanta a formulat o cerere precizatoare prin care a dezvoltat o parte din motivele invocate în cuprinsul acțiunii și a răspunsului la întâmpinare.

Prin sentința civilă nr. 623/C din 06 iunie 2018, Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, acțiunea precizată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. și a obligat pârâta să plătească reclamantei sumele de 171.669,82 RON cu titlu de preț încasat necuvenit, 79.479,58 RON reprezentând cheltuieli efectuate pentru remedierea și finalizarea lucrărilor, precum și penalități de întârziere de 0,1% din valoarea contractului încheiat între părți, pentru fiecare zi, calculate începând cu data de 31 august 2016, până la data achitării efective.

Împotriva sentinței primei instanțe, B. S.R.L. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac, modificarea în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii în pretenții formulată de reclamanta A. S.R.L.

Prin decizia nr. 270/2019 din 14 martie 2019, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a admis apelul declarat pârâta B. S.R.L. împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins în tot acțiunea ca nefondată.

Împotriva deciziei instanței de apel, societatea A. S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei nr. 270/2019 din 14 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă în dosarul nr. x/2016.

În motivarea recursului, recurenta-reclamanta a relatat istoricul litigiului, după care a susținut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., autoarea recursului a arătat că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, precum și raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Se mai arată că aceste cerințe sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept, făcând referire la faptul că, în practica judiciară, s-a statuat că judecătorii sunt datori să arate în cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format convingerea, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Astfel, se susține că, fără arătarea motivelor și a probelor, nu se poate exercita controlul judiciar.

Prin urmare, recurenta solicită instanței de recurs să observe că motivarea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, în sensul că, pe de o parte, instanța de apel reține că a fost subcontractată o parte din lucrare, iar, pe de altă parte, se menționează că lucrarea a fost cesionată în totalitate.

Totodată, recurenta menționează că instanța de apel nu face trimitere la niciun înscris din care să rezulte așa-zisa cesionare totală a contractului care ar fi încadrat petentul în situațiile de excepție prevăzute de art. 45 și 204

1

din O.U.G. nr. 34/2006, fiind invocate doar aceste articole în motivare.

În acest sens, autoarea recursului arată că a re-subcontractat doar o parte din lucrări către societatea B. S.R.L., conform contractului de prestări servicii nr. x din 01 septembrie 2014, partea atribuită către societatea pârâtă B. S.R.L. fiind reprezentată de lucrări de terasamente, betoane și împrejmuiri în valoare de 950.000 RON la care se adaugă T.V.A., urmând ca lucrările de geocompozite și foraje să fie executate de societatea C. S.R.L.

Mai mult, aceasta susține că respectivul contract de sub-subcontractare încheiat între recurentă și intimata-pârâtă este un contract care se supune normelor de drept privat, recurenta făcând trimitere la notele din 15 ianuarie 2019 depuse în dosar.

Ca un argument suplimentar, recurenta menționează că acesta este și punctul de vedere exprimat de către A.N.A.P. (Agenția Națională pentru Achiziții Publice) pe site-ul propriu.

În continuare, autoarea recursului menționează că era permisă inclusiv subcontractarea unei părți dintr-un contract de achiziție publică în timpul derulării acestuia cu condiția ca acest lucru să nu conducă la modificarea propunerii tehnice și/sau a propunerii financiare inițiale a contractantului în baza cărora acesta a câștigat atribuirea contractului în discuție, în urma derulării procedurii de atribuire aferente.

În acest sens, recurenta precizează că legislația achizițiilor publice prevedea în privința subcontractării că acesta (contractul încheiat cu subcontractorul) trebuie să fie în concordanță cu oferta depusă de viitorul contractant, însă, în condițiile în care subcontractantul nu este parte a contractului de achiziție publică, acesta nu răspunde în fața autorității contractante pentru partea din contract pe care o execută, ci răspunderea lui este doar față de contractant (antreprenorul general) cu care se află în relații contractuale.

În susținerea afirmațiilor sale, recurenta face trimitere și la o secțiune aflată pe site-ul A.N.A.P. (Agenția Națională pentru Achiziții Publice) intitulată "biblioteca de spețe", din analiza căreia reiese că nu intră sub incidența legislației în domeniul achizițiilor publice contractul încheiat între contractant și subcontractanții săi în condițiile art. 45 din O.U.G. nr. 34/2006, ci sub incidența dreptului comun.

De altfel, conform art. 45 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, răspunderea contractantului nu este înlăturată pentru lucrările executate de subcontractanți.

Se mai arată că O.U.G. nr. 34/2006, prin articolul mai sus menționat, nu face altceva decât să prevadă această posibilitate de subcontractare a lucrărilor, cu obligația clar stabilită în sarcina ofertantului de a respecta propunerea tehnică. Așadar, în opinia recurentei, acest articol nu stabilește nici interdicția pentru subcontractant de a încheia un contract de prestări servicii și nici obligativitatea raportării acestora către beneficiarul final, el având o relație strict contractuală cu executantul.

Prin urmare, recurenta susține că ceea ce a încheiat cu intimata-pârâtă este un contract subsecvent celui încheiat de recurentă cu executantul, un contract de drept privat căruia nu îi sunt aplicabile prevederile articolelor (din legislația privind achizițiilor publice) a căror aplicabilitate instanța de apel a înțeles să o invoce.

În altă ordine de idei, autoarea recursului susține că instanța de apel nu a expus punctul de vedere față de fiecare argument relevant analizat și nici nu a examinat apărările formulate de societatea recurentă în apel.

Reiterând ceea ce a susținut și prin notele depuse în ședința de judecată, recurenta consideră că nu sunt îndeplinite condițiile pentru invocarea nulității absolute, nefiind în prezența unei eventuale cauze de nulitate absolută a contractului de sub-subcontractare.

Se arată, așadar, că instanța de apel nu a analizat și nici nu a examinat apărările din apel prin care s-a susținut că acest contract de re-subcontractare nu se supune dispozițiilor O.U.G. nr. 34/2006, neputându-se invoca nulitatea absolută, ci, cel mult, nulitatea relativă pe care ar fi putut-o invoca una din părțile actului juridic civil sau o parte interesată, în speță, Municipiul Odorheiu Secuiesc, în calitate de beneficiar al lucrărilor.

Conform motivării reproduse de recurentă, instanța de apel face vorbire de principiul de drept al retroactivității nulității actului juridic care asigură restabilirea legalității prin înlăturarea oricărei consecințe sau efect produs de actul anulat.

Se mai susține că, prin acceptarea lucrărilor de către beneficiarul final, și nu doar de către antreprenor, recurenta a făcut dovada îndeplinirii obligațiilor în sensul dorit de instanța de apel.

Totodată, recurenta menționează că nu există niciun interes general încălcat prin perfectarea contractului de re-subcontractare, astfel încât nu se poate pune problema retroactivității nulității actului juridic care asigură restabilirea legalității prin înlăturarea oricărei consecințe sau efect produs de actul anulat.

Se mai arată că nu există nicio dovadă a unui interes lezat prin încheierea contractului, iar, prin anularea acestuia nu se asigură restabilirea legalității prin înlăturarea oricăror consecințe sau efect produs de actul anulat.

Mai mult decât atât, lucrarea fiind realizată, finalizată și predată beneficiarului final de societatea recurentă, nu se poate pune problema desființării acesteia, cu consecința repunerii părților în situația anterioară.

Așadar, în condițiile în care, prin perfectarea acestui contract nu este încălcată nicio normă legală care ar ocroti un interes general, iar, în cuprinsul încheierii de ședință din 23 ianuarie 2019, instanța de apel nu a arătat ce normă a fost încălcată la momentul încheierii contractului de sub-subcontractare, autoarea recursului precizează că nu se poate pune problema posibilității invocării nulității absolute a sub-subcontractului încheiat cu intimata-pârâtă.

Reiterând cele arătate în notele depuse, recurenta susține că nu se poate pune problema posibilității invocării nulității absolute, ci, cel mult, a nulității relative care s-ar fi putut invoca doar de partea care are interes conform art. 1248 alin. (2) C. civ.

Astfel, se arată că nulitatea relativă putea fi invocată de antreprenor, respectiv de societatea D. S.R.L. și de Municipiul Odorheiu Secuiesc în termenul de prescripție de 3 ani.

Mai mult, contractul a fost confirmat prin acceptarea lucrărilor de către antreprenor și beneficiarul final, precum și prin depoziția susținută de către unul dintre responsabilii de contract în administrarea probatoriului.

În acest context, recurenta solicită instanței de recurs să aibă în vedere faptul că persoanele desemnate în documentația de licitație ca responsabile pentru atribuire au avut și calitatea de martor pentru intimata-pârâtă, indicând în acest sens un anume director tehnic care, prin depoziție, a afirmat că intimata-pârâtă a executat lucrări în cadrul obiectivului, ceea ce înseamnă că reprezentanții beneficiarului știau de această sub-subcontractare, iar, pe de altă parte, aceasta reprezintă, totodată, și confirmarea (validarea) sub-subcontractului încheiat de către recurentă.

Se mai arată că instanța de apel nu a analizat și nu a examinat nici susținerile din apel referitoare la prevederile exprese din O.U.G. nr. 34/2006 privind nulitatea contractului de achiziție publică, fiind reprodus art. 287

10

alin. (1) lit. a)-d) din O.U.G. nr. 34/2006.

În continuare, se menționează că articolele 205 alin. (1), art. 206 alin. (3) (din O.U.G. nr. 34/2006) se referă la respectarea termenelor de așteptare de către autoritatea contractantă, art. 256

3

alin. (3) (din același act normativ) se referă la încheierea contractului înainte de soluționarea contestației, art. 150 (din același act normativ) la procedura de atribuire, iar art. 158-160 (tot din același act normativ) la publicitatea procedurilor.

În altă ordine de idei, recurenta solicită instanței de recurs să observe că instanța de apel a interpretat greșit normele materiale în vigoare, nefiind aplicabilă nicio situație prevăzută de legislația privind achizițiile publice în vigoare la momentul semnării contractului.

Totodată, se reiterează solicitarea de a se constata că sub-subcontractul încheiat între părți și-a produs efectele, fiind confirmat (validat) atât de către executant, cât și de beneficiar.

Aceleași dispoziții ale O.U.G. nr. 34/2006 prevăd că instanța care constată anumite neregularități poate cel mult sancționa autoritatea contractantă, O.U.G. nr. 34/2006 făcând o distincție clară între nulitatea absolută și nulitatea relativă a contractelor și măsura în care aceasta poate fi invocată, nulitatea absolută fiind prevăzută de art. 279 alin. (3) din același act normativ mai sus amintit. Această distincție este reluată inclusiv în articolul 286 (din O.U.G. nr. 34/2006) privind soluționarea litigiilor.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 27 iunie 2019.

La 23 iulie 2019, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, cu respectarea termenului legal, prin care a invocat excepția tardivității recursului declarat, solicitând respingerea recursului ca tardiv formulat, iar pe fond, respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante în data de 30 iulie 2019, față de care aceasta a ales să nu formuleze răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 24 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod, raportul fiind comunicat părților la 27 martie 2020, respectiv, la 30 martie 2020, conform dovezilor aflate la dosarul de recurs.

Față de raportul comunicat, niciuna din părți nu a ales să își exprime poziția procesuală prin formularea unui punct de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea completului de filtru din 19 mai 2020, a fost respinsă excepția tardivității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare și a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 270/2019 din 14 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, fiind stabilit termen de judecată la 22 septembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

În cadrul primului motiv de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut existența unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei atacate cu recurs, decurgând din faptul că deși, pe de o parte, instanța de apel reține că a fost subcontractată o parte din lucrare, pe de altă parte, aceeași instanță menționează că lucrarea a fost cesionată în totalitate.

Totodată, autoarea recursului a susținut că instanța de apel nu a expus punctul de vedere față de fiecare argument relevant analizat și nici nu a examinat apărările formulate de societatea recurentă în apel, arătând că aceasta nu a analizat și nici nu a examinat apărările din apel prin care s-a susținut că acest contract de re-subcontractare nu se supune dispozițiilor O.U.G. nr. 34/2006, dar și faptul că aceeași instanță nu a examinat nici susținerile din apel referitoare la prevederile exprese din O.U.G. nr. 34/2006 privind nulitatea contractului de achiziție publică.

Înalta Curte relevă că, pentru a răspunde exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., contradicția la care se referă textul de lege trebuie să poarte fie între considerente și dispozitiv, fie să se manifeste în cadrul considerentelor, însă de o asemenea manieră încât hotărârea să poată fi apreciată ca fiind, practic, nemotivată.

Cu toate acestea, având în vedere faptul că instanța de apel nu și-a fundamentat soluția adoptată nici măcar pe criticile formulate în apelul cu care a fost învestită, ci, pe un motiv invocat din oficiu, constând în nulitatea contractului încheiat între reclamantă și pârâtă, ca urmare a încălcării, în accepțiunea sa, a art. 45 și art. 204

1

din O.U.G. nr. 34/2006, Înalta Curte reține că instanța de apel nu a expus un raționament contradictoriu în fundamentarea deciziei pronunțate.

Cu toate acestea, luând în considerare faptul că instanța de apel s-a pronunțat pe temeiuri de drept invocate din oficiu, instanța supremă va analiza decizia recurată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv, în ce măsură instanța de apel trebuia să se raporteze la legislația privind achizițiile publice în litigiul pendinte.

Așadar, de reținut este că, la momentul încheierii contractului a cărui nulitate a fost constatată de instanța de apel, O.U.G. nr. 34/2006 reglementa procedurile de atribuire a contractului de achiziție publică, a contractului de concesiune de lucrări publice, a contractului de concesiune de servicii, precum și modalitățile de soluționare a contestațiilor formulate împotriva actelor emise în legătură cu aceste proceduri, nu și contractele ulterioare, subsecvente contractului principal atribuit în baza procedurilor de achiziție publică, contract care permitea subcontractarea.

Potrivit art. 3 lit. f) din O.U.G. nr. 34/2006, contractul de achiziție publică este "contractul, asimilat, potrivit legii, actului administrativ, care include și categoria contractului sectorial, astfel cum este definit la art. 229 alin. (2), cu titlu oneros, încheiat în scris între una ori mai multe autorități contractante, pe de o parte, și unul sau mai mulți operatori economici, pe de altă parte, având ca obiect execuția de lucrări, furnizarea de produse ori prestarea de servicii".

Având în vedere definiția mai sus reprodusă, instanța supremă reține că, din punct de vedere al naturii juridice, contractul de prestări servicii încheiat între părțile din prezenta cauză, subsecvent contractului de subcontractare încheiat între executant și subcontractor, are caracter comercial, astfel încât, acestui contract, încheiat între persoane juridice de drept privat, nu îi pot fi aplicate aceleași rigori speciale, cuprinse în O.U.G. nr. 34/2006, deoarece contractul nu a fost încheiat cu o Autoritate Contractantă. Ca atare, împrejurarea că acest contract are natura unui subcontract în raport cu contractul principal, încheiat în urma unei proceduri de achiziție publică, nu îl transformă și pe acesta în contract de achiziție publică.

În urma derulării unei proceduri de achiziție publică organizată de Municipiul Odorheiu Secuiesc, în calitate de achizitor, în vederea atribuirii contractului de lucrări având ca obiect "Închidere depozit de deșeuri menajere din Municipiul Odorheiu Secuiesc", s-a încheiat contractul de achiziție publică între Municipiul Odorheiul Secuiesc în calitate de achizitor și societatea D. S.R.L., în calitate de ofertant.

Ulterior, prin acordul de subcontractare nr. x din 19.05.2014, ofertantul declarat câștigător a subcontractat parte din executarea lucrărilor aferente contractului de achiziție publică încheiat cu Municipiul Odorheiu Secuiesc, constând în servicii de consultanță și management privind "Închiderea depozitului de deșeuri menajere din municipiul Odorheiu Secuiesc" către recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. care, la rândul său, a încheiat un contract cu intimata-pârâtă, prin care aceasta din urmă se angaja să execute o parte din lucrările ce făceau obiectul contractului de achiziție publică subcontractat de recurenta-reclamantă.

Având în vedere că instanța de apel și-a fundamentat soluția de admitere a apelului pârâtei pe considerente privind încălcarea unor dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes general, instanța supremă va analiza în cele ce urmează incidența dispozițiilor legale pretins a fi fost încălcate de autoarea recursului cu ocazia încheierii contractului de prestări servicii nr. x/01.09.2014, respectiv art. 45 și art. 204

1

din O.U.G. nr. 34/2006.

Dispozițiilor art. 45 din O.U.G. nr. 34/2006, stabilesc următoarele:

(1) Fără a i se diminua răspunderea în ceea ce privește modul de îndeplinire a viitorului contract de achiziție publică, ofertantul are dreptul de a include în propunerea tehnică posibilitatea de a subcontracta o parte din contractul respectiv.

(2) În cazul în care autoritatea contractantă solicită, ofertantul are obligația de a preciza partea/părțile din contract pe care urmează să le subcontracteze și datele de recunoaștere ale subcontractanților propuși.

Instanța supremă reține că dispozițiile acestui articol reglementează un aspect din regulile de participare la o procedură de atribuire aplicabile ofertantului, în sensul că se conferă ofertantului posibilitatea de a subcontracta parte/părți din contractul de achiziție publică, fără, însă, ca acest beneficiu să îi limiteze răspunderea în ceea ce privește modul de îndeplinire a viitorului contract de achiziție publică.

Având în vedere că ofertantul declarat câștigător, respectiv, societatea D. S.R.L. a menționat-o pe recurenta-reclamantă printre potențialii subcontractanți, valabilitatea contractului încheiat ulterior, la 01.09.2014, între societatea recurentă, subcontractor, și intimata-pârâtă nu poate fi analizată/cenzurată prin filtrul acestei dispoziții legale, care reglementează o situație distinctă față de cea din litigiul pendinte.

Mai mult decât atât, se cuvine a se menționa faptul că prin art. 45 din O.U.G. nr. 34/2006 nu este reglementată conduita subcontractorilor, sub aspectul vreunei interdicții exprese, așa încât, sancțiunea nulității contractului încheiat la 1 septembrie 2014 între recurenta-reclamantă și intimate-pârâtă nu poate opera în baza acestor prevederi legale.

Procedând la analiza celuilalt temei de drept invocat din oficiu de instanța de apel, respectiv, art. 204

1

din O.U.G. nr. 34/2006, instanța supremă reține că, potrivit acestui text legal, legiuitorul a statuat că, "Într-un contract de achiziție publică este permisă doar cesiunea creanțelor născute din acel contract, obligațiile născute rămânând în sarcina părților contractante, astfel cum au fost stipulate și asumate inițial".

Se remarcă faptul că nici această prevedere legală nu vizează alt contract, decât cel de achiziție publică, astfel cum acesta este definit de art. 3 lit. f) din O.U.G. nr. 34/2006, și nicidecum contractul care face obiectul litigiului pendinte, căruia nu i se pot aplica, prin analogie, regulile și sancțiunile unui contract de achiziție publică.

Cu toate că instanța de apel a invocat încălcarea art. 204

1

din O.U.G. nr. 34/2006, care se referă la menținerea obligațiilor părților contractante ale unui contract de achiziție publică chiar și în situația unei cesiuni de creanțe născute din respectivul contract de achiziție publică, aceasta extinde, în mod nelegal, sfera de aplicare a acestei norme inclusiv contractului care face obiectul litigiului de față.

Constatând, așadar, aplicarea nelegală a dispozițiilor art. 45 și art. 204

1

din O.U.G. nr. 34/2006 față de contractul încheiat la 01.09.2014, în temeiul art. 496 alin. (1) teza I și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va casa decizia recurată nr. 270/2019 din 14 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, urmând a trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 270/2019 din 14 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Casează în tot decizia civilă nr. 270/2019 din 14 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 octombrie 2020.