ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1043/2021

Ședința publică din data de 20 aprilie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Cadrul procesual și soluția primei instanțe

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 25 octombrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., a solicitat obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata sumei de 415.771,03 RON, cu titlu de preț al masei lemnoase livrate și al serviciilor de debitare, a dobânzii legale calculate conform O.G. nr. 13/2011 de la data introducerii cererii, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 344/2019 din 24 aprilie 2019, Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. împotriva pârâtei C. S.R.L.

II. Soluția instanței de apel

Împotriva sentinței primei instanțe, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. a declarat apel, solicitând schimbarea în totalitate a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și obligării pârâtei la plata sumei de 396.567,22 RON.

Prin Decizia nr. 793/2019 din 13 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a admis apelul formulat de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. și a schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a admis acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 415.771,03 RON cu titlu de preț, reprezentând contravaloare masă lemnoasă și prestări servicii debitare, la care se adaugă dobânda legală de la data cererii de chemare în judecată, până la data plății efective.

Instanța de apel a reținut, în esență, că obligația de plată a sumelor de bani pretinse de reclamantă în cauză nu a fost stinsă prin compensare, înlăturând astfel apărarea pârâtei.

III. Judecata în recurs

Împotriva deciziei instanței de apel, pârâta C. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, care urmează a reanaliza situația de fapt raportat la considerentele din recurs invocate, precum și la actele noi depuse la dosar, care atestă achitarea facturilor ce fac obiectul dosarului dedus judecații.

Criticile aduse deciziei recurate au fost întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind evidențiate și dezvoltate, după cum urmează:

O primă critică adusă deciziei recurate vizează faptul că instanța de apel a modificat cadrul procesual al litigiului și obiectul cererii de chemare în judecată, aducând, astfel, atingere principiului disponibilității, obligând recurenta-pârâtă la un cuantum mai mare decât cel solicitat prin apel.

Se arată că, în exercitarea rolului activ, judecătorul poate califica corect cererile deduse judecații, însă nu are posibilitatea de a se pronunța asupra lucrurilor pe care nicio parte nu le-a cerut în proces, cu încălcarea prevederilor art. 9 alin. (1) din C. proc. civ.

Recurenta a arătat că instanța de apel a obligat-o la plata sumei de 415.771,03 RON, deși apelanta-reclamantă și-a precizat cererea și câtimea pretențiilor, conform raportului de expertiză efectuat în cauză, solicitând suma de 396.567,22 RON.

A doua critică adusă deciziei recurate vizează faptul că instanța de apel a modificat cadrul procesual al litigiului și obiectul cererii de chemare în judecată, aducând, astfel, atingere principiului disponibilității, prin aceea că a constatat, în considerente, nulitatea absolută a ordinelor de compensare semnate între părți, raportat la pretinsa încălcare a prevederilor H.G. nr. 685/1999, contrar prevederilor art. 9 alin. (1) din C. proc. civ. raportate la prevederile art. 1247 C. civ.

Se arată că instanța de apel a constatat nulitatea absolută a operațiunilor de compensare efectuate între părți cu încălcarea principiului contradictorialității, toate acestea, în condițiile în care apelanta-reclamantă nu a formulat prin cererea de chemare în judecată un petit în acest sens și nu a invocat o astfel de excepție, iar instanța de apel nu a pus în discuția părților nulitatea absolută a acestor operațiuni, pentru ca recurenta să poată formula apărări sub acest aspect.

Recurenta arată că, încă de la prima instanță de fond, și-a formulat apărarea, arătând că pretențiile ce fac obiectul prezentei cereri sunt parte a unor obligații financiare apărute în derularea activității dintre mai multe societăți, ordinele de compensare semnate între părți evidențiind stingerea unor părți din aceste obligații financiare, nefiind contestate sub aspectul nulității absolute, așa cum apare direct în considerentele deciziei recurate.

Următoarele trei critici aduse deciziei recurate, care pot fi grupate, se referă la același act normativ (H.G. nr. 685/1999).

Astfel, recurenta susține că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor H.G. nr. 685/1999, respectiv a dispozițiilor art. 1 coroborat cu art. 3 din același act normativ.

Făcând trimitere și redând pasaje din decizia recurată (paragraful 12 și următoarele de la fila x a deciziei recurate și până la paragraful 4 fila x a aceleiași decizii recurate), autoarea recursului afirmă că instanța de apel și-a motivat considerentele privind constatarea nulității absolute a instrumentelor de compensare realizate între societăți, pornind de la premisa că nu au fost respectate prevederile H.G. nr. 685/1999.

Având în vedere că instanța de apel a reținut faptul că operațiunea de compensare poate avea loc numai între creanțe exigibile, recurenta susține că instanța de apel a procedat la aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor H.G. nr. 685/1999, în condițiile în care prevederile art. 3 din acest act normativ se aplică exclusiv facturilor cu valori mai mari de 100 milioane RON (10 mii RON noi) ca și datorii neplătite la termenele scadente.

Pe situația de fapt, recurenta mai precizează că, pentru facturile în discuție, ce fac obiectul pretențiilor deduse judecății, datoria a fost stinsă și prin plățile efectuate prin transfer bancar de către recurentă în contul Ocolului Silvic Tazlău, pentru marfa ridicată de A. S.R.L. de la ocolul silvic, plăți dovedite prin înscrisurile noi atașate cererii de recurs.

Se mai arată că, potrivit H.G. nr. 685/1999, sunt identificate două situații, respectiv, cazul standard, reprezentând compensări, indiferent de sumă, pentru creanțe și datorii încă neajunse la scadență sau a căror scadență nu a depășit 30 de zile și cazul special, în care compensarea se face pentru sume mai mari de 10.000 RON și a căror scadență a fost depășită cu mai mult de 30 de zile.

Recurenta solicită a se avea în vedere că instanța de apel invocă nerespectarea condițiilor impuse de H.G. nr. 685/1999 cu toate că, pe situația de fapt a datoriilor dintre cele trei entități - nescadente la data compensării, unitățile semnatare nu aveau decât obligația folosirii formularelor instituite prin H.G. nr. 685/1999, contribuabilii putând să își compenseze reciproc, pe formularele prevăzute, orice creanță, indiferent de valoare, dacă acestea nu au depășit 30 zile de la scadență, fără să intre pe procedura compensării speciale prevăzută de art. 6 alin. (3) din H.G. nr. 685/1999 (cazul facturii x/30.09.2014 în valoare de 199.685 RON, raportat la ordinul de compensare seria x/30.09.2014).

In opinia recurentei, instanța de apel a aplicat procedura specială aplicabilă facturilor de peste 10.000 RON având peste 30 zile de la data scadenței, în condițiile în care datoriile compensate nu erau exigibile.

Cu privire la creanțele mai mari de 10.000 RON și a căror scadență a fost depășită cu mai mult de 30 zile, față de care se aplică reglementările speciale prevăzute de H.G. nr. 685/1999, recurenta susține că, raportat la situația facturilor stinse prin cele două ordine de compensare, aceste reglementări nu îi sunt aplicabile. Mai mult, se arată că facturile indicate pe verso-ul celor două ordine de compensare încheiate de C. cu A. și cele două ordine de compensare încheiate de C. cu D. s-au stins prin plata efectivă - cec și bilet la ordin, ordinele de compensare fiind întocmite prin raportare la cele trei părți implicate în stingerea datoriilor și partenerul comun D. - debitorul lui C. și creditorul societății A..

Recurenta a mai susținut că instanța de apel a pronunțat decizia cu aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 685/1999, coroborat cu prevederile art. 5 din O.U.G. nr. 77/1999, extinzând nelegal la nivel de nulitate absolută sancțiunea pentru necomunicarea către Institutul de Management și Informatică a creanțelor ce au făcut obiectul compensării, deși sancțiunea în acest caz ar fi una de natură contravențională, nicidecum nulitatea.

Recurenta a mai susținut că instanța de apel a pronunțat decizia cu aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 3 alin. (2) teza a III-a din H.G. nr. 685/1999, considerând, în mod nelegal, că între cele trei societăți analizate nu existau datorii ce puteau fi stinse prin compensare conform H.G. nr. 685/1999.

În privința existenței reciprocității datoriilor, recurenta solicită a se avea în vedere creanțele invocate prin raportare la partenerul comercial comun părților, respectiv D. S.R.L., menționând că, între A. S.R.L., C. S.R.L. și D. S.R.L., au existat relații comerciale de-a lungul timpului, care au generat creanțe reciproce.

Se arată că toate cele trei părți implicate în relații contractuale își datorau sume de bani: A. datora către D., D. către C. și C. către A., iar, în urma stingerii datoriilor dintre cele trei părți implicate, a rămas ca D. să recupereze de la S.C. A. suma de 77.309,68, cu această sumă fiind înscrisă la masa credală, în procedura insolvenței.

În fine, ultima critică adusă deciziei recurate constă în aceea că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 1474 C. civ., raportat la prevederile art. 1477 C. civ., coroborate cu prevederile art. 1495 C. civ.

Se arată că, raportat la facturile invocate de reclamantă (2176/31.12.2014, 3007/06.03.2015, 2177/31.03.2015, 2178/01.04.2015), instanța a considerat în mod greșit că nu pot fi avute în vedere plățile efectuate de D. S.R.L. pentru recurentă în contul reclamantei A..

Recurenta susține că instanța de apel nu a privit relația de ansamblu a derulării activității societății reclamante și cu celelalte societăți implicate în stingerea obligațiilor financiare și nu a luat în considerare, în stingerea tuturor obligațiilor de plată dintre A. - în calitate de creditor - și C. S.R.L. - în calitate de debitor - nici plățile efectuate de D. S.R.L. pentru societatea C. S.R.L. și nici plățile efectuate de C. S.R.L. în contul obligațiilor de plată ale reclamantei A. către Ocolul Silvic Tazlău, cu atât mai mult cu cât aceste din urmă plăți reprezintă chiar stingerea facturilor ce fac obiectul prezentului litigiu.

Examinând, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

2.1. Primul motiv de recurs, referitor la încălcarea principiului disponibilității, se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât este în discuție încălcarea unor norme de procedură sancționată cu nulitatea.

Astfel, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, iar potrivit art. 22 alin. (6) din același cod, judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

De asemenea, referitor la limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat, art. 477 alin. (1) C. proc. civ. prevede că instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant.

În speță, deși prin cererea introductivă, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 415.771,03 RON cu titlu de preț, ulterior efectuării expertizei contabile la prima instanță, prin concluziile scrise depuse la tribunal, cât și apoi, prin cererea de apel, reclamanta și-a micșorat cuantumul obiectului cererii la suma de 396.567,22 RON .

Ignorând aceste precizări ale reclamantei, instanța de apel a obligat pârâta la plata sumei pretinse inițial, prin cererea de chemare în judecată, acordând mai mult decât s-a cerut (plus petita), cu încălcarea principiului disponibilității.

2.2. Referitor la al doilea motiv de recurs, nu poate fi reținută încălcarea principiilor disponibilității și contradictorialității.

La prima instanță, analiza respectării procedurii prevăzute de H.G. nr. 685/1999 la întocmirea ordinelor de compensare seria x nr. x/30.09.2014 și seria x nr. x/01.07.2015 a constituit obiectivul nr. 1.4 al expertizei contabile.

În considerentele sentinței de primă instanță, se reține că ordinele de compensare menționate nu au fost supuse formalităților prevăzute de H.G. nr. 685/1999 și O.U.G. nr. 77/1999.

Apoi, prin cererea de apel, reclamanta a invocat în mod expres nerespectarea procedurii prevăzute de H.G. nr. 685/1999 și a susținut că ordinele de compensare nu puteau produce efecte în sensul stingerii creanțelor și datoriilor reciproce.

Prin întâmpinarea formulată în apel, pârâta a susținut că, deși ordinele de compensare sunt "afectate de omisiunea efectuării unor formalități", acest aspect nu determină anularea compensărilor.

În acest context, instanța de apel a apreciat asupra consecințelor nerespectării formalităților și procedurii prevăzute de H.G. nr. 685/1999, precum și a sancțiunii aplicabile, fără a fi necesar ca, în prealabil, reclamanta să formuleze un petit sau o excepție de nulitate și fără ca instanța să fie obligată să pună în discuția părților natura sancțiunii.

2.3. Prealabil examinării celorlalte motive de recurs întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază necesară clarificarea naturii juridice a ordinelor de compensare reglementate de H.G. nr. 685/1999.

Astfel, potrivit art. 11 alin. (2) din Regulamentul de compensare a datoriilor nerambursate la scadență ale contribuabililor, persoane juridice (Anexa 2 la H.G. nr. 685/1999), ordinul de compensare emis de Serviciul de compensare reprezintă document justificativ de înregistrare în contabilitate a stingerii creanțelor și a datoriilor care au făcut obiectul compensării.

Așadar, similar facturii fiscale, ordinul de compensare are doar calitatea de document justificativ care stă la baza înregistrărilor în contabilitate și reprezintă un mijloc de probă cu privire la operațiunea efectuată.

Ordinul de compensare nu poate fi considerat un act juridic supus cerințelor de validitate prevăzute de art. 1179 C. civ., a căror neîndeplinire să atragă sancțiunea nulității.

Prin urmare, eventualele nereguli sau lipsuri din cuprinsul ordinului de compensare pot fi invocate doar ca apărări vizând forța probantă a acestuia.

Din această perspectivă, apar ca nelegale referirile instanței de apel la sancțiunea nulității absolute a operațiunilor de compensare, inclusiv ca "negotium iuris", pe motivul nerespectării procedurii și formalităților prevăzute de H.G. nr. 685/1999.

Prima instanță nu a valorificat sub aspect probator ordinele de compensare întocmite cu nerespectarea formalităților prevăzute de lege, apreciind că "speța trebuie analizată din perspectiva raporturilor juridice derulate atât între reclamantă și pârâtă, cât și între acestea și terțul D. S.R.L."

Instanța de apel nu s-a limitat la argumentul nulității absolute a ordinelor de compensare, ci a analizat realitatea operațiunilor de compensare, pe baza probelor administrate în cauză, ajungând la concluzia că nu există raporturi care să justifice compensația în trei.

În aceste condiții, criticile recurentei referitoare la aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor H.G. nr. 685/1999 sunt lipsite de relevanță și nu pot constitui motive de casare, cât timp apărarea pârâtei constând în stingerea creanțelor deduse judecății prin compensația în trei a fost analizată de instanțele de fond, pe baza valorificării întregului probatoriu administrat în cauză, inclusiv expertiza contabilă.

În plus, atât în privința criticilor anterior menționate, cât și a celor referitoare la aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 1474, 1477 și 1495 C. civ., trebuie menționat că nu intră sub incidența cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. criticile prin care recurenta tinde la schimbarea situației de fapt și la reaprecierea probatoriului administrat, întrucât art. 483 alin. (3) C. proc. civ. prevede că recursul urmărește să supună Înaltei Curți examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

2.4. Pentru considerentele anterior expuse, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, art. 496 alin. (2), art. 497 și art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă, va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 793/2019 din 13 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 aprilie 2021.