ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1643/2021

Ședința publică din data de 16 septembrie 2021

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, secția I civilă la 3 octombrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., recunoașterea hotărârii judecătorești nr. 122 din 12 iunie 2018, pronunțate de Tribunalul Civil și Penal din Verona, secția I civilă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 213 din 10 iunie 2020, Tribunalul Neamț, secția I civilă a admis cererea de chemare în judecată, dispunând recunoașterea în România a hotărârii judecătorești nr. 122 din 12 iunie 2018 a Tribunalului Civil și Penal din Verona, secția I civilă, Italia. L-a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 520 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 79 din 11 februarie 2021, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței nr. 2013 din 10 iunie 2020 a Tribunalului Neamț, secția I civilă. A schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei nr. 79 din 11 februarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a declarat recurs reclamanta A. în termenul legal.

Invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a susținut că, în mod greșit a reținut instanța de apel faptul că intimatul nu a fost legal citat în procesul finalizat prin hotărârea a cărei recunoaștere se solicită.

A arătat că a depus la dosarul cauzei traducerea hotărârii pronunțate de instanța italiană, în care s-a reținut că intimatul a fost legal citat la reședința sa din Italia. A menționat că, potrivit art. 39 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, această hotărâre are caracter executoriu.

Cât privește certificatul prevăzut de art. 37 alin. (2) din Regulament, recurenta a precizat că i-a fost imposibil să îl depună, întrucât autoritățile italiene nu emit un asemenea înscris.

A afirmat că, potrivit înscrisurilor depuse la dosar de intimat, acesta a formulat, la 4 aprilie 2017, o cerere de renunțare la furnizarea utilităților, solicitând ca factura de regularizare să îi fie emisă la adresa din Italia.

Astfel, a considerat că în mod corect a reținut tribunalul că intimatul a avut cunoștință de proces, instanța din Verona dispunând citarea acestuia la domiciliul fratelui său din această localitate, unde a locuit un timp, după cum a susținut prin întâmpinare.

Faptul că intimatul a revenit pentru o perioadă în România, unde a încheiat o poliță de asigurare și a achiziționat o serie de bunuri nu face dovada că acesta a locuit în țară pe tot parcursul procesului desfășurat în Italia.

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 12 mai 2021, fiind repartizată, aleatoriu, spre soluționare, Completului nr. 8.

Prin rezoluția completului din 18 mai 2021, s-a dispus comunicarea cererii de recurs intimatului, cu mențiunea că are obligația de a depune întâmpinare în termenul legal.

La 22 iunie 2021, intimatul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin rezoluția din 8 iulie 2021, s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului la 16 septembrie 2021.

Examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele argumente:

Prin cererea de recurs, recurenta a criticat decizia Curții de Apel Bacău din perspectiva modalității de interpretare a normelor referitoare la recunoașterea pe teritoriul României a hotărârii pronunțate în Italia, susținând că în procesul finalizat prin hotărârea judecătorească nr. 122 din 12 iunie 2018, pronunțată de Tribunalul Civil și Penal din Verona, secția I civilă, intimatul a fost legal citat, iar certificatul prevăzut de art. 37 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 este imposibil de procurat, întrucât autoritățile italiene nu emit un asemenea document.

Aceste critici, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate.

Cadrul legislativ prin care este reglementată recunoașterea și executarea pe teritoriul României a hotărârilor judecătorești pronunțate în Italia este reprezentat de Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești (denumit în continuare "Regulamentul"), act normativ ce cuprinde dispoziții uniforme pentru determinarea normelor de competență jurisdicțională între statele membre și care facilitează libera circulație în Uniunea Europeană a hotărârilor judecătorești, a actelor autentice și a acordurilor, stabilind prevederi cu privire la recunoașterea și încuviințarea executării (exequatur) într-un alt stat membru.

Verificând decizia recurată, prin prisma modalității de interpretare și aplicare a dispozițiilor Regulamentului, Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat în mod corect că există un motiv de refuz al recunoașterii în România a hotărârii judecătorești nr. 122 din 12 iunie 2018, pronunțate de Tribunalul Civil și Penal din Verona, secția I civilă, în raport de lipsa, din ansamblul probatoriu administrat în cauză, a dovezii notificării sau comunicării către intimat a actului de sesizare al instanței sau a oricărui alt document din care să rezulte că acesta să fi fost înștiințat cu privire la procesul derulat în Italia, finalizat prin hotărârea menționată.

Înalta Curte reține că dispozițiile art. 37 din Regulamentul (CE) nr. 2201 din 27 noiembrie 2003 reglementează cerințele formale pe care trebuie să le îndeplinească cererea de recunoaștere și de încuviințare a hotărârilor străine pe teritoriul unui stat membru, în sensul că reclamantul are obligația de a anexa la cererea sa o copie de pe hotărâre, care să întrunească toate condițiile necesare stabilirii autenticității sale, precum și certificatul menționat la art. 39, iar în cazul în care recunoașterea vizează o hotărâre pronunțată în lipsa intimatului, cum este cazul în speță, se impune atașarea originalului sau a unei copii certificate pentru conformitate a documentului, care stabilește că actul de sesizare al instanței sau un act echivalent a fost notificat sau comunicat părții care nu s-a prezentat sau orice document care arată că pârâtul a acceptat hotărârea în mod neechivoc.

Verificând modalitatea de interpretare și aplicare a acestor dispoziții legale în speță, Înalta Curte constată că în mod corect a stabilit instanța de apel că recurenta nu a depus dovezile enumerate în articolul menționat pentru a se putea da o dezlegare favorabilă cererii sale, în sensul recunoașterii în România a hotărârii pronunțate în Italia.

Potrivit mențiunilor cuprinse în hotărârea nr. 122 din 12 iunie 2018, pronunțată de Tribunalul Civil și Penal din Verona, secția I civilă, în procesul derulat în Italia, intimatul a fost citat la locuința fratelui său din Sona, Verona, precum și la Primăria din Castelnuovo del Garda, Verona, de unde însă nu a ridicat documentele transmise de recurentă.

Conform anexei 1 la certificatul menționat la art. 39 privind hotărârile în materie matrimonială eliberat de Tribunalul din Verona la 14 mai 2019, în baza Regulamentului (CE) nr. 2201/2003, intimatul figura, la această dată, cu domiciliul în Verona.

Curtea de Apel Bacău, examinând materialul probatoriu în raport și de susținerile intimatului din întâmpinare, în legătură cu care a constatat că recurenta nu a formulat obiecțiuni, a reținut că, în intervalul ianuarie- iulie 2018, când s-a desfășurat procesul în Italia, acesta a locuit în apartamentul aflat în proprietatea sa, din Roman, jud. Neamț, în perioada menționată efectuând plăți în vederea achiziționării unor bunuri pentru întreținerea și renovarea acestuia și conectarea la serviciile de telefonie, televiziune și internet ale C. S.A., încheind, totodată, și o poliță de asigurare de răspundere civilă auto la D. S.A. pentru autoutilitara E. pe care o deținea în România.

Coroborând aceste aspecte de fapt reținute de instanța de apel cu dispozițiile art. 37 și art. 39 din Regulamentul (CE) nr. 2201 din 27 noiembrie 2003, aplicabile cauzei, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de acest act normativ pentru recunoașterea pe teritoriul României a hotărârii nr. 122 din 12 iunie 2018, pronunțate de Tribunalul Civil și Penal din Verona, secția I civilă.

În sprijinul acestei concluzii este și faptul că recurenta nu a făcut dovada refuzului autorităților italiene privind eliberarea înscrisurilor prevăzute de art. 37 alin. (2) din Regulament, iar scriptele depuse în recurs, ce vizează comunicarea, de către apărătorul său ales, prin serviciul poștal, a înștiințărilor referitoare la proces, nu conțin și confirmarea primirii lor de către intimat.

Pe de altă parte, susținerea recurentei în sensul că autoritățile italiene nu emit înscrisurile prevăzute de art. 37 alin. (2) din Regulament nu corespunde realității, de vreme ce în anexa 1 la certificatul menționat la art. 39 privind hotărârile în materie matrimonială eliberat la 14 mai 2019, Tribunalul din Verona a menționat că "Trebuie anexate documentele de la articolul 37, paragraful 2".

Pentru aceste considerente, în baza argumentelor expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 79 din 11 februarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 79 din 11 februarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 septembrie 2021.