ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 498/2025

Ședința publică din data de 27 februarie 2025

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, secția I civilă și de contencios administrativ la data de 4 decembrie 2019 sub nr. x/2019, astfel cum a fost ulterior precizată, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata echivalentului în RON al sumei de 50.000 euro, cu titlu de daune morale, precum și a sumei de 23.623 RON, reprezentând daune materiale, dar și a cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Prin sentința nr. 572 din 28 septembrie 2020, Tribunalul Neamț, secția I civilă și de contencios administrativ a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., obligând pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata, cu titlu de daune morale, a echivalentului în RON, la data plății, al sumei de 50.000 euro, precum și la suma de 23.623 RON, reprezentând daune materiale. A obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 109 din 18 februarie 2021, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței nr. 572 din 28 septembrie 2020 pronunțate de Tribunalul Neamț, secția I civilă și de contencios administrativ, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.. A schimbat, în tot, sentința apelată, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului și, pe cale de consecință, a respins acțiunea civilă, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă.

Prin decizia nr. 2286 din 28 octombrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 109 din 18 februarie 2021. A casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Bacău, secția I civilă la 3 ianuarie 2022, sub nr. x/2019*.

Prin decizia nr. 430 din 12 mai 2022, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței nr. 572 din 28 septembrie 2020 pronunțate de Tribunalul Neamț, secția I civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.. A schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a respins, cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

Prin decizia nr. 901 din 18 mai 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii din camera de consiliu din 2 martie 2022, pronunțate Curtea de Apel Bacău, secția I civilă în dosarul nr. x/2019. A admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 430 din 12 mai 2022 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă. A casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Prin decizia nr. 350 din 4 iunie 2024, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței nr. 572 din 28 septembrie 2020 pronunțate de Tribunalul Neamț, secția I civilă în dosarul nr. x/2019 în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.. A schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea civilă, obligând pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 10.000 euro, cu titlu de daune morale și a sumei de 10.358,2 RON, reprezentând daune materiale. A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.000 RON, constând în cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 350 din 4 iunie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă au declarat recurs reclamanta A., precum și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț.

8.1 Recursul reclamantei A.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. a criticat pentru nelegalitate decizia nr. 350 din 4 iunie 2024 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă, din perspectiva soluției pronunțate asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, afirmând că reducerea onorariului de avocat este formal motivată.

Susținând încălcarea prevederilor art. 451 și art. 453 C. proc. civ., a invocat omisiunea instanței de a se pronunța asupra cheltuielilor de judecată solicitate în apel.

Recurenta a menționat că, la judecata în fond, a depus dovezile de plată ale onorariului de avocat, acesta însumând 3.000 RON. Totodată, a arătat că a depus la dosar chitanțele nr. x/10.02.2021, în valoare 4.000 RON, și nr. 0218/17.11.2023, pentru suma de 1.000 RON.

A arătat că instanța de apel a cenzurat cheltuielile de judecată, acordând doar suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, stabilite proporțional cu admiterea în parte a acțiunii, raportându-se doar la suma de 3.000 RON solicitată la judecata în fond și omițând să ia în considerare și suma pretinsă în apel, în cuantum de 4.000 RON.

Raportat la suma totală de 7.000 RON (dovedită conform documentelor fiscale menționate), reprezentând cheltuieli de judecată aferente fondului și apelului, a apreciat că reducerea acestora la suma de 1.000 RON este nemotivată și nelegală.

În opinia sa, acordarea unei sume infime a spezelor de judecată (de 1.000 RON față de valoarea solicitată, 7.000 RON), chiar și în condițiile admiterii în parte a pretențiilor, este disproporționată față de gradul de complexitate al cauzei și a muncii efective prestate de avocat pe parcursul judecății (care a depus întâmpinări, răspunsuri la întâmpinări, precizări, concluzii scrise etc.) și aruncă în derizoriu aprecierea activității profesionale a acestuia.

Prin criticile circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a afirmat că soluția de admitere în parte a acțiunii sale și a acordării parțiale a daunelor morale și materiale este rezultatul unei eronate interpretări a dispozițiilor art. 20 și art. 52 alin. (3) din Constituția României, ale art. 6 paragr. 1 și 2, art. 8 paragr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, dar și ale art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, precum și ale art. 451 alin. (1) C. proc. civ., respectiv ale art. 1385 C. civ.

A considerat că este nelegală neincluderea în daunele materiale acordate a cheltuielilor suportate pentru asigurarea hranei pe durata deplasărilor la organele de cercetare penală și la instanțele judecătorești, a celor necesare întreținerii și reparării autoturismului, proprietatea sa, cu care s-a deplasat pe parcursul celor trei ani cât a durat procesul, deși spezele efectuate în acest sens au fost dovedite cu înscrisuri. În același registru, a afirmat că se încadrează și alte cheltuieli "diverse", estimate la suma de 5.800 RON (călătorii cu taxi, corespondență expediată prin poștă, convorbiri telefonice cu avocații etc.), dispozițiile art. 451 alin. (1) C. proc. civ. fiind greșit interpretate de instanța de apel, în sensul că nu se circumscriu noțiunii de "cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului".

A apreciat că instanța de apel nu a dat eficiență principiului reparării integrale a prejudiciului, prevăzut de art. 1385 C. civ. și nici a dispozițiilor legale care instituie, ca mijloace de probă, prezumțiile judiciare, conform art. 329 C. proc. civ., în situația în care recurenta s-a aflat în imposibilitatea de a-și preconstitui probe sau de a păstra înscrisuri pe care le-ar fi putut folosi într-un demers judiciar civil.

Recurenta a considerat că este nelegală constatarea inexistentei caracterului ilicit al faptelor reclamate, respectiv declanșarea unor proceduri penale nelegale și abuzive/încălcarea dreptului la un proces echitabil prin durata excesivă a procedurii penale/încălcarea dreptului la respectarea proprietății prin lipsirea de drepturile salariale și instituirea măsurii sechestrului asigurător/încălcarea dreptului la viață privată prin ingerința autorităților realizată prin supravegherea operată, întocmirea unor note informative de către structurile stalului în lipsa unor autorizații legale de interceptare/neacordarea daunelor morale pentru repararea prejudiciului moral produs prin acestea.

A susținut că argumentele instanței de apel sunt în contradicție cu întregul material probator administrat în cauză, care a relevat caracterul abuziv, nelegal și nedrept al procedurii penale la care recurenta a fost supusă, începând cu modul de desfășurare al anchetei, prin folosirea excesivă a unor metode discutabile de anchetare, prin încălcarea drepturilor la apărare și la viața privată, nerespectarea prezumției de nevinovăție și trimiterea sa în judecată pentru săvârșirea unor fapte dezonorante, pentru care, în final, a fost achitată.

În acest context, a afirmat că procedura judiciară desfășurată împotriva sa i-a cauzat prejudicii morale, afectându-i onoarea, demnitatea și reputația, dar și viața privată, o încălcare a acestor drepturi conferindu-i dreptul la o reparație integrală.

Deși instanța de fond a constatat existența unei singure fapte ilicite - nerespectarea prezumției de nevinovăție prin comunicatul de presă din 13.05.2014 emis de Serviciul Teritorial Constanța al Direcției Naționale Anticorupție -, iar daunele morale au fost acordate într-un cuantum corespunzător lezării constatate prin această faptă ilicită (respectiv 10.000 euro), a considerat că se impunea constatarea existenței tuturor faptelor ilicite reclamate, care au avut ca și consecință afectarea drepturilor fundamentale la un proces echitabil și la viață privată și, implicit, acordarea unui cuantum mai ridicat al daunelor morale.

Faptul că recurenta a fost audiată, în calitate de martor, de către procurorul de caz cu arma ostentativ așezată la vedere, în scopul intimidării, a fost apreciat de către instanța de apel că este neverosimil, deși au fost încălcate dispozițiile art. 31 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor, componentelor esențiale și munițiilor, precum și cele ale art. 280 C. pen.

A menționat că actele procedurale efectuate în faza de urmărire penală din 03.03.2014 s-au realizat cu o rapiditate nepermisă, recurenta fiind prejudiciată prin limitarea timpului alocat studiului dosarului și pregătirii apărării, fiind împiedicată să beneficieze de asistență juridică calificată și forțată să adopte o anumită conduită ce putea fi interpretată ca fiind ostilă organelor de urmărire penală.

De asemenea, a afirmat că a fost privată de posibilitatea de a propune obiective pentru expertiza contabilă și grafoscopică și de a formula obiecțiuni la concluziile experților, procedurile judiciare fiind accelerate în mod nejustificat, fiindu-i încălcat dreptul la apărare și prezumția de nevinovăție.

Recurenta a susținut că a fost urmărită și supravegheată (atât ea, cât și rudele/cunoștințele sale), în lipsa unui mandat confirmat de instanța de judecată (potrivit notei de investigații nr. x/29.07.2013 care a fost întocmită cu încălcarea legii, neexistând autorizare în acest sens).

Deși instanța de apel a considerat că aceste acțiuni se circumscriu actelor premergătoare în vederea strângerii datelor necesare începerii urmăririi penale, a afirmat că solicitarea D.N.A. nu acoperă rigorile legii, deoarece aceasta nu echivalează cu autorizarea, care, potrivit legii, poate emana doar de la o instanță judecătorească.

A menționat că dosarul de urmărire penală conține documente, fotografii, note de informare care atestă supravegherea sa, a locuinței și a convorbirilor sale telefonice private sau efectuate în interes profesional, ce denotă încercarea de a se obține, în mod nelegal, unele informații și probe în vederea susținerii unor acuzații de corupție.

Referitor la încălcarea termenului rezonabil al procesului prevăzut de art. 6 paragr. 1 din Convenție, recurenta a arătat că procedurile judiciare au durat 3 ani și 3 luni, perioadă care este excesivă raportat la acuzațiile aduse, niciuna din faptele penale imputate nefiind susceptibilă de a fi dovedită cu mijloace de probă.

A precizat că durata procesului - care apare, în contextul specific al speței, excesivă în raport cu acuzațiile aduse - a avut consecințe însemnate atât în plan psihic, cât și profesional și material, întrucât, de la data trimiterii în judecată și până la pronunțarea soluției definitive de achitare a fost lipsită de singurul venit al familiei sale (salariul său), ca urmare a suspendării din funcția de judecător.

În opinia sa, caracterul rezonabil al duratei procedurilor judiciare trebuie apreciat prin raportare la perioada în care a fost privată de retribuție, la criteriul mizei/importanței cauzei în care a fost cercetată, acest criteriu fiind consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit că procedurile susceptibile să influențeze situația profesională a reclamantului trebuie soluționate cu celeritate (cauza Doustaly contra Franței).

A afirmat că încălcarea dreptului la un proces echitabil, cu referire la componenta ce vizează termenul rezonabil, a avut consecințe asupra carierei sale profesionale, întrucât a fost lipsită de posibilitatea de a promova și de a-și exercita cu eficiență și continuitate mandatul de președinte de instanță.

Din această perspectivă, a apreciat că durata totală a procedurii nu satisface condiția rezonabilității, potrivit viziunii Curții Europene a Drepturilor Omului, în mod greșit instanța de apel considerând că nu a fost încălcat acest termen.

Faptul că recurenta a fost suspendată din funcția de judecător pe o perioadă de 2 ani și 7 luni a presupus și suspendarea plății salariului în toată această perioadă, iar acest aspect reprezintă, în opinia sa, o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Instanța de apel nu a reținut ingerința în dreptul la respectarea bunurilor sale, deși recurenta a fost lipsită de dreptul de proprietate asupra salariului aferent funcției deținute anterior declanșării procedurii penale, salariul reprezentând "un interes patrimonial", ce intră în sfera de protecție a Convenției, fiind un "bun", în sensul art. 1 din primul Protocol adițional nr. 1 la aceasta, fiind privată și de dreptul de a beneficia de asistență medicală.

Plata ulterioară a veniturilor salariale cuvenite pe perioada suspendării, ca urmare a repunerii în drepturi după finalizarea definitivă a procesului penal a fost apreciată că reprezintă o reparație parțială și iluzorie a privării îndelungate de mijloacele materiale necesare existenței proprii și a familiei, prin prisma prevederilor art. 409 alin. (1) C. proc. civ., salariile având o astfel de destinație.

Chiar dacă formal, suspendarea din funcție a fost apreciată ca fiind o măsură legală de către instanța de apel, a considerat că nu este de neglijat faptul că în această perioadă nu a avut posibilitatea de a exercita alte funcții publice sau private, cu excepția celor didactice în învățământul superior, conform prevederilor art. 83 din Legea nr. 92/1992 republicată, la care nu a avut acces imediat.

A afirmat că dreptul la protecția proprietății, garantat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, a fost încălcat și prin dispunerea măsurii sechestrului asigurător asupra imobilului aflat în proprietatea sa (constând într-un teren în suprafață de 3.483 mp), pe o perioadă de 3 ani, de la începutul urmăririi penale, acesta fiind ridicat la finalul procesului penal prin decizia definitivă de achitare.

Cu privire la acest aspect, a arătat că instanța din apel a reținut doar legalitatea măsurii dispuse, fără a avea în vedere disproporționalitatea măsurii față de gravitatea faptelor imputate și de valoarea prejudiciului.

Recurenta a invocat încălcarea dreptului fundamental prevăzut de art. 8 paragr. l al Convenției, respectiv dreptul la viață privată, prin ingerința în viața personală, cu precădere în perioada urmării penale, de către structurile statului cu atribuții de supraveghere (D.I.P.I. sau S.R.I.), în lipsa existenței unor autorizații legale de interceptare/supraveghere confirmate de o instanță de judecată.

Suma acordată de instanța de apel cu titlu de daune morale (10.000 euro) a fost apreciată ca fiind insuficientă prin raportare la gravitatea vătămării și la consecințele negative suportate (prejudiciul de imagine suferit ca urmare a mediatizării excesive a procesului, expunerea la disprețul public, afectarea gravă a prestigiului profesional, afectarea încrederii și imaginii publice, imposibilitatea de a mai desfășura activitatea, afectarea vieții personale și a familiei, supusă suferințelor psihice și privațiunilor materiale), aceasta fiind inferioară despăgubirilor acordate în practica judiciară relevantă, evocată pe parcursul procesului.

A apreciat că restabilirea situației anterioare și repararea prejudiciilor suferite de recurentă prin fapta/faptele ilicite ale reprezentanților Statului Român nu se poate înfăptui decât prin acordarea unor daune morale într-un cuantum corespunzător, cu efect compensatoriu real și rezonabil.

8.2 Recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț

Prin motive de critică întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material incidente.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a făcut referire la aspectele reținute prin Decizia nr. 136/03.03.2021 pronunțată de Curtea Constituțională, prin care s-a constatat că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., sau achitare, este neconstituțională.

Recurentul a învederat că s-a reținut, de asemenea, și că, potrivit art. 9 alin. (5) C. proc. pen., "Orice persoană față de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condițiile legii", conform dispozițiilor art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, în caz de admitere a excepției, Curtea pronunțându-se și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare.

Or, prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituțională a constatat ca fiind neconstituționale doar dispozițiile art. 539 din C. proc. pen., iar nu și prevederile art. 9 alin. (5) din același cod, care au conținut identic.

Recurentul a arătat că, în jurisprudența sa, anterioară deciziei pronunțate în prezenta cauză, Curtea Constituțională a constatat că procedura reparării pagubelor materiale și a daunelor morale în caz de privare nelegală de libertate este specială, fiind cuprinsă în C. proc. pen., cu privire la cazurile de privare nelegală de libertate (Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 306 din 21 aprilie 2016, paragr. 22).

Făcând referire la prevederile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., precum și la obligativitatea deciziilor Curții Constituționale de la momentul publicării acestora în Monitorul Oficial, dar și la dispozițiile art. 9 alin. (5) C. proc. pen., a arătat că prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial at României, Partea I, nr. 199 din 5 martie 2018, Curtea Constituțională a statuat că, în materie penală, există răspundere civilă obiectivă a statului pentru eroarea judiciară săvârșită în condițiile prevăzute de art. 538 și 539 C. proc. pen., precum și că noțiunea de eroare judiciară, astfel cum este reglementată la art. 52 alin. (3) din Constituție, este o noțiune autonomă, trebuind interpretată atât în litera, cât și în spiritul Constituției.

Totodată, a învederat că instanța de contencios constituțional a statuat că noțiunea de eroare judiciară presupune o abatere de o anumită gravitate de la interpretarea și aplicarea normelor legale, indiferent că sunt procedurale sau de drept substanțial, dar care au efecte grave asupra drepturilor și libertăților fundamentale, sfera noțiunii acoperind atât dispozițiile art. 538, cât și pe cele ale art. 539 C. proc. pen.

Întrucât Constituția reprezintă cel mai important izvor de drept, fiind fundamentul întregului sistem juridic, iar prin sintagma "în condițiile legii", din cuprinsul dispozițiilor art. 52 alin. (3), Constituția a lăsat la latitudinea legiuitorului stabilirea condițiilor procedurale în care dreptul la reparație poate fi exercitat, Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 nu conferă reclamantei dreptul la reparație, din moment ce mecanismul concret de valorificare a acestui drept fundamental este reglementat prin lege organică.

Invocând dispozițiile art. 9 alin. (5) C. proc. pen., precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauzele Nolkenbockhoff contra Germaniei, Brogan și alții împotriva Regatului Unit), a susținut că bănuiala plauzibilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, de care se ține seama la luarea unei măsuri preventive nu se identifică cu finalizarea procesului penal, indiferent de soluția pronunțată, ci semnifică existența unor fapte sau informații apte să convingă un observator obiectiv că este posibil ca persoana în cauză să fi săvârșit infracțiunea.

Menționând statuările din cauza Varga contra României, a afirmat că instanța de contencios european, interpretând, în jurisprudența sa, dispozițiile art. 5 paragr. 1 din Convenție, a stabilit că faptele care dau naștere la bănuieli ce justifică arestarea persoanei nu trebuie să fie de același nivel cu cele necesare justificării unei condamnări sau fundamentării unei anumite acuzații, acestea urmând a fi probate în faza ulterioară a urmăririi penale a persoanei reținute. Absența inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că o privare de libertate pentru existența unor bănuieli legitime de săvârșire a unei infracțiuni nu ar fi conformă scopului dispozițiilor art. 5 paragr. 1 lit. c); existența acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru că textul discutat nu impune ca poliția sau autoritatea care dispune arestarea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzație completă, sau în momentul arestării, sau pe timpul reținerii provizorii, care este limitată în timp (cauza Murray contra Regatului Unit).

A specificat că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a relevat că nelegalitatea trebuie demonstrată și că trebuie să rezulte clar din încălcări determinate ale legii.

Făcând referire la doctrina și jurisprudența internă (decizia nr. 2356/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal), a arătat că în mod constant s-a reținut că sarcina probei în cererea privind acordarea daunelor morale revine reclamantului, conform principiului de drept actori incumbit onus probandi, astfel că acesta trebuie să facă dovada existenței prejudiciului moral încercat.

Evocând chestiuni reținute de instanța de apel în motivarea deciziei recurate [cu privire la cercetarea penală abuzivă a reclamantei, durata rezonabilă a procesului penal raportat la complexitatea cauzei, conduita organelor judiciare și miza litigiului, neîncălcarea dispozițiilor art. 6 paragr. 1 din Convenție și a celor ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la aceasta sau a celor ale art. 21 alin. (3) din Constituție], a contestat concluzia potrivit căreia reclamanta ar fi suferit un prejudiciu provocat de comunicatul de presă emis de D.N.A. - Serviciul Teritorial Constanța la 13 mai 2014, deși, în opinia sa, informarea s-a rezumat la informarea publicului, standardele de comunicare și prezumția de nevinovăție fiind respectate.

Recurentul a apreciat că nici campania de presă pretins denigratoare nu îi poate fi imputată, statul neavând rolul de a cenzura informațiile oferite publicului, întrucât, în caz contrar, s-ar încălca dreptul fundamental la exprimare garantat de Constituția României, precum și de art. 10 paragr. 1 din Convenție.

Totodată, a apreciat că valoarea daunelor morale acordate, în cuantum de 10.000 euro este excesivă, raportat la statuările jurisprudențiale ale Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul că acestea trebuie să confere o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efect compensatoriu, și, în același timp, să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului sau în venituri nejustificate pentru victime.

Referitor la daunele materiale acordate, a afirmat că spezele de judecată efectuate într-un litigiu penal se circumscriu noțiunii de prejudiciu material, însă acestea nu pot fi solicitate separat, pe calea dreptului comun, ca în cazul cheltuielilor de judecată din procesul civil, ci în temeiul prevederilor speciale care reglementează răspunderea statului pentru erori judiciare.

A precizat că plata cheltuielilor de judecată efectuate în cursul procesului penal este reglementată prin dispozițiile art. 276 C. proc. pen.. În privința aplicării acestora, a arătat că legea civilă instituie o obligație numai în privința părților din proces, astfel cum rezultă din prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora doar partea care pierde procesul poate fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată.

De asemenea, a menționat că, potrivit art. 32 C. proc. pen., părțile din procesul penal sunt subiecții procesuali care exercită sau împotriva cărora se promovează o acțiune judiciară (inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente), iar, conform art. 29 C. proc. pen., procurorul are calitatea de participant în procesul penal, ca organ specializat al statului care realizează activitatea judiciară.

Or, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, nu a avut calitatea de parte în dosarul penal nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Constanța, situație în care, față de prevederile legale enunțate, a apreciat că nu poate fi subiect al raportului juridic în cauza pendinte, neputând fi obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate în litigiul penal, acestea neputând fi solicitate nici din perspectiva dispozițiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

La data de 31 octombrie 2024, recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț, a depus întâmpinare la recursul reclamantei, prin care a solicitat respingerea, acestuia, ce nefondat.

Aceleași concluzii au fost formulate de reclamanta A. cu privire la recursul pârâtului, prin întâmpinarea depusă la 20 noiembrie 2024.

Prin rezoluție s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului în ședința publică din 27 februarie 2025, cu citarea părților.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra recursurilor.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

11.1. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț

Prevalându-se de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și susținând astfel că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, respectiv, că a fost pronunțată cu aplicarea eronată a normelor de drept material incidente, recurentul pârât a criticat prioritar decizia instanței de apel din perspectiva unei greșite analize a incidenței răspunderii obiective a statului în prezenta cauză, în raport de normele art. 539 și cele ale art. 9 din C. proc. pen., de statuările obligatorii ale Curții Constituționale relative la aceste norme și la art. 52 alin. (3) din Constituția României referitor la noțiunea de eroare judiciară, norme și statuări de care, în opinia recurentului, instanța trebuia, în virtutea rolului activ, să țină seama în ceea ce privește pretențiile reclamantei de atragere a răspunderii pârâtului pentru faptele ilicite acuzate, invocând, totodată, jurisprudența CEDO în privința art. 5 din Convenție.

Înalta Curte constată, în prealabil, că, în dezvoltarea acestor critici, recurentul pârât ignoră împrejurarea că în analiza cauzei deduse judecății instanța de apel a fost ținută să respecte, pe de o parte, limitele judecății trasate prin cererea reclamantei, conform art. 9 și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., iar, pe de altă, parte, dezlegările instanței supreme, în contextul pronunțării a două decizii de casare în cauză, având în vedere că, în conformitate cu dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul".

Sub acest aspect, trebuie remarcat că obiectul cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta A., astfel cum a fost precizat, privește obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 50.000 euro (în echivalent RON), cu titlu de daune morale pentru prejudiciul constând în pretinse atingeri aduse onoarei, demnității și reputației sale produse prin: declanșarea unor proceduri penale nelegale și abuzive, confirmate printr-o decizie de achitare definitivă; încălcarea prezumției de nevinovăție, prin comunicatul de presă din 13.05.2014 al B. al D.N.A.; încălcarea dreptului la un proces echitabil, prin durata excesivă a procedurii penale; încălcarea dreptului la respectarea proprietății, prin lipsirea de drepturile salariale și instituirea măsurii sechestrului asigurător; încălcarea dreptului la viață privată, prin ingerința autorităților realizată prin supravegherea operată și întocmirea unor note informative de către structuri ale statului, în lipsa unei autorizații legale de interceptare. Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 23.623 RON cu titlu de daune materiale, constând în cheltuielile ocazionate de deplasarea reclamantei în fața organelor de urmărire penală, în fața instanței de judecată pe parcursul fazelor procesuale (fond, apel, recurs).

Reclamanta a invocat în drept dispozițiile art. 58, art. 71, art. 72 și art. 74 din C. civ., art. 4 C. civ., art. 6 paragrafele 1 și 2 și art. 8 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, precum și normele art. 20 și 52 alin. (3) din Constituția României.

Prin decizia civilă nr. 2286/28.10.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a admis recursul, s-a casat decizia atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, iar referitor la cadrul procesual obiectiv, prin această decizie s-a reținut că motivele acțiunii, dau, în concret, cauza juridică a acesteia, indiferent de temeiul juridic indicat de parte, care poate fi eronat [dar susceptibil de încadrare și calificare corectă de către instanță, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ..], iar, în speță, aceste motive "relevă fără putință de tăgadă că ceea ce s-a pretins în cadrul demersului judiciar a fost angajarea răspunderii statului, în calitatea sa de garant al bunei funcționări a serviciului public al justiției. Or, aceasta este o răspundere directă și obiectivă, independentă de vreo formă de vinovăție, derivată, cum s-a arătat, din calitatea acestuia de semnatar al Convenției europene, care se fundamentează pe ideea de garanție, în condițiile în care statul și-a asumat monopolul administrării justiției, garantând astfel, pentru serviciul public pe care îl organizează, repararea prejudiciului care ar putea fi cauzat beneficiarilor acestuia".

Astfel, "din motivarea acțiunii introductive reiese că reclamanta a înțeles să se îndrepte cu acțiune împotriva Statului român, întrucât acesta răspunde pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activității specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție, în concordanță cu dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României" și, prin urmare, "faptul că reclamanta a indicat, ca temei juridic, și dispozițiile art. 58, art. 71, art. 72 și art. 74 din C. civ., în cuprinsul acțiunii introductive, ori art. 1349, art. 1385 și 1386 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, întinderea reparației și formele de reparației în cuprinsul întâmpinării formulate la cererea de apel, nu poate avea semnificația încadrării demersului acesteia în sfera unei răspunderi civile delictuale de drept comun, bazate pe ideea de vinovăție a statului, în legătură cu desfășurarea în concret a anchetei și urmăririi penale, ci doar pe aceea a indicării instituției juridice căreia i se circumscriu, de o manieră generică, pretențiile, ca sediu al materiei răspunderii delictuale extracontractuale."

Ulterior, astfel cum corect a remarcat instanța de rejudecare, prin Decizia nr. 901 din 18.05.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că în apel trebuie analizată angajarea răspunderii civile obiective a Statului Român pentru faptele ilicite menționate în cererea de chemare în judecată prin raportare la temeiurile juridice invocate, respectiv dispozițiile art. 58, art. 71, art. 72 și art. 74 din C. civ., art. 4 C. civ., art. 6 paragrafele 1 și 2 și ale art. 8 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

S-a arătat în acest sens prin decizia instanței de casare că în mod eronat litigiul a fost soluționat în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, numai prin raportare la dispozițiile art. 538 din C. proc. pen. și art. 52 din Constituția României, fără a se analiza - prin prisma dispozițiilor legale mai sus evocate - cererea reclamantei de angajare a răspunderii civile obiective a Statului Român pentru faptele ilicite pretinse constând în declanșarea unor proceduri penale nelegale și abuzive, încălcarea prezumției de nevinovăție prin comunicatul D.N.A., încălcarea dreptului la un proces echitabil, ca efect al duratei excesive de soluționare a cauzei penale și încălcarea dreptului la viață privată.

Or, se constată că, față de toate aceste statuări obligatorii ale instanțelor de recurs, nu mai pot fi primite în această fază procesuală alegațiile recurentului-pârât privitoare la noțiunea de eroare judiciară în materie penală și limitele răspunderii obiective a statului în această materie, prin raportare la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 45 din 30 ianuarie 2018, respectiv, la inexistența unei asemenea fapte ilicite în cauza de față care să permită atragerea răspunderii statului.

Tot astfel, sunt lipsite de orice relevanță în aceasta fază procesuală susținerile aceluiași recurent privitoare la aplicabilitatea Deciziei nr. 136/03.03.2021 pronunțată de Curtea Constituțională prin care s-a constatat că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., sau achitare, este neconstituțională, precum și la incidența art. 9 alin. (5) C. proc. pen., conform cărora "Orice persoană față de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condițiile legii", așa cum nu pot fi valorificate în speță nici trimiterile la jurisprudența CEDO în materia aplicării art. 5 din Convenție, normă ce are ca ipoteză exclusiv privarea nelegală de libertate.

În mod evident, răspunderea statului pentru erorile ori disfuncționalitățile ce pot să apară în activitatea organelor autorității judecătorești este una specială, care beneficiază de un cadru de reglementare dedicat și care nu se poate realiza decât în limitele voinței puterii legiuitoare, explicația construirii acestui cadru de reglementare regăsindu-se în natura specială a răspunderii directe a Statului și a celei indirecte, subsidiare, a judecătorilor/procurorilor pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

Trebuie subliniat însă că, în contextul procesual anterior expus și față de prevederile art. 501 C. proc. civ., argumentele recurentului-pârât, inclusiv cele bazate pe statuările obligatorii ale instanței de control constituțional, nu mai pot fi primite.

De altfel, Înalta Curte constată că decizia instanței de apel s-a raportat în mod justificat la dezlegările obligatorii ale instanțelor de recurs, arătându-se explicit că, față de statuările instanței supreme în speță, în cadrul prezentului dosar trebuie analizată angajarea răspunderii civile obiective a Statului Român pentru faptele ilicite menționate în cererea de chemare în judecată, o răspundere în legătură cu care s-a reținut prin deciziile de casare că se fundamentează pe ideea de garanție, în condițiile în care statul și-a asumat monopolul administrării justiției, garantând astfel pentru serviciul public pe care îl organizează și fiind ținut să reparare prejudiciul care ar putea fi cauzat beneficiarilor acestuia.

Prin urmare, criticile apelantului privind aceste aspecte ale temeiului răspunderii statului nu au mai fost examinate de instanța de apel, situație în care nu pot face ca atare nici obiectul controlului judiciar în această fază de recurs.

Recurentul a contestat, totodată, concluzia instanței de apel în sensul că reclamanta ar fi suferit un prejudiciu provocat de comunicatul de presă emis de D.N.A. - Serviciul Teritorial Constanța la 13 mai 2014, deși, în opinia recurentului, comunicarea s-a rezumat la informarea publicului, standardele de comunicare și prezumția de nevinovăție fiind respectate.

Recurentul a apreciat că nici campania de presă pretins denigratoare nu îi poate fi imputată, statul neavând rolul de a cenzura informațiile oferite publicului, întrucât, în caz contrar, s-ar încălca dreptul fundamental la exprimare garantat de Constituția României, precum și de art. 10 paragr. 1 din Convenție.

Referitor la această faptă ilicită reținută prin decizia atacată, Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat în urma probelor administrate că D.N.A. - S.T. Constanța a emis comunicatul nr. 578/VIII/3 la scurt timp după sesizarea instanței penale prin rechizitoriul nr. x/2013 din 08.05.2014, pentru a informa publicul cu privire la trimiterea în judecată a trei inculpați, între care și reclamanta, pentru infracțiunile menționate în rechizitoriu, acest comunicat fiind amplu, cuprinzând informații cu privire la situația de fapt reținută în rechizitoriu, inclusiv aprecieri ale procurorului referitor la legalitatea actelor de procedură din cele 41 dosare civile în legătură cu care s-a efectuat urmărirea penală și la latura subiectivă, la vinovăția inculpatei A. și la scopul ilicit urmărit de aceasta.

Astfel, în cuprinsul comunicatului din data de 13.05.2014 au fost prezentate multe amănunte cu privire la desfășurarea proceselor civile și au fost făcute aprecieri ferme ale procurorului privind nelegalitatea actelor de procedură efectuate de intimata reclamantă în calitate de judecător în aceste litigii, fiind subliniate reaua credință a inculpatei, scopul ilicit urmărit - pentru a favoriza interesele unui alt inculpat (C.). Analizând termenii folosiți și informațiile furnizate, curtea a constatat că, din lecturarea comunicatului, rezultă convingerea procurorului cu privire la vinovăția intimatei reclamante, creându-se aparența de certitudine în ceea ce privește săvârșirea infracțiunilor de către aceasta în modalitatea în care au fost descrise.

S-a constatat, în același timp, că, în ceea ce privește informațiile și aprecierile procurorului referitoare la actele de procedură efectuate de intimata reclamantă în cele 41 de dosare civile, aceasta din urmă nu avea posibilitatea să se apere, respectiv, să-și exercite dreptul la replică, întrucât, având în vedere funcția exercitată, aceea de judecător, avea obligația de rezervă și trebuia să se abțină de la comentarii publice privind modul în care și-a îndeplinit atribuțiile și hotărârile pronunțate în respectivele dosare.

În plus, precizarea de la finalul comunicatului privitoare la stadiul procesului penal și la principiul prezumției de nevinovăție este, pe de o parte, insuficient de clară, arătându-se care este etapa procesuală și enunțându-se doar că nu poate fi înfrânt acest principiu, instanța considerând că sensul acestei fraze era mai greu de sesizat dacă cititorul nu avea pregătire juridică, în contextul în care comunicatul putea fi citit de orice persoană și, pe de altă parte, este lipsită de impact raportat la abundența de informații și aprecierile cu privire la vinovăția intimatei reclamante, un argument sub acest aspect constituindu-l chiar modul în care s-a reflectat acest comunicat în presă, în publicații naționale sau locale, după cum a rezultat din înscrisurile depuse de intimata reclamantă la dosar, articolele scrise cu privire la acest subiect denotând că percepția celor care au citit informațiile furnizate de D.N.A. - S.T. Constanța a fost în sensul că intimata reclamantă ar fi săvârșit abuzurile de care era acuzată.

Raportat la aceste circumstanțe factuale stabilite de instanța devolutivă de control judiciar pe baza probatoriului administrat, circumstanțe care nu pot fi cenzurate în această cale de atac extraordinară, Înalta Curte constată că, în condițiile în care s-a reținut că modalitatea de redactare a comunicatului de presă și descrierea în termeni categorici a faptelor penale acuzate au fost de natură să înfrângă prezumția de nevinovăție [incidentă până la data pronunțării unei hotărâri definitive, conform art. 23 alin. (11) din Constituție și art. 4 C. proc. pen..], iar simpla referire din finalul documentului referitoare la stadiul procesului penal a fost pur formală, nefiind aptă să asigure caracterul obiectiv, neutru al informațiilor transmise, în mod corect s-a considerat că au fost încălcate normele interne susmenționate care consacră prezumția în discuție, precum și art. 6 paragraful 2 din Convenția europeană a drepturilor omului și jurisprudența obligatorie a Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie.

Față de concluzia reținută, a încălcării dispozițiilor legale și a normei convenționale (art. 6 paragr. 2 C.E.D.O.) în legătură cu procesul echitabil din perspectiva respectării prezumției de nevinovăție până la momentul intervenirii unei decizii definitive care să statueze asupra vinovăției în săvârșirea unei fapte penale, critica recurentului privitoare la recunoașterea dreptului reclamantei la despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat este nefondată.

Nefondată este și aserțiunea recurentului conform căreia nici campania de presă pretins denigratoare nu îi poate fi imputată, deoarece statul nu are rolul de a cenzura informațiile oferite publicului, încălcând ca atare dreptul fundamental la exprimare garantat de Constituția României, precum și de art. 10 paragr. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Sub acest aspect, se constată că instanța de apel a stabilit că percepția publicului a fost determinată de maniera în care a fost formulat comunicatul de presă de către D.N.A. - S.T. Constanța, raportat la conținutul acestuia, unitatea menționată neacționând în demersul de a informa publicul cu privire la infracțiunile cu privire la care a fost trimisă în judecată reclamanta cu circumspecția necesară respectării prezumției de nevinovăție de care trebuia să se bucure aceasta.

Or, o astfel de statuare, circumscrisă stabilirii situației de fapt se impune instanței de recurs al cărei control este limitat la aplicarea legii în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) și cu cele ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Suplimentar, trebuie subliniat în acest stadiu al analizei că este real că răspunderea obiectivă a statului funcționează în legătură cu activitatea organelor judiciare și se activează pentru prejudicii cauzate prin "erori judiciare" [în sensul noțiunii autonome reglementate în art. 52 alin. (3) Constituție] pe ideea de garanție în înfăptuirea serviciului public al justiției, iar fapta ilicită reținută relativ la comunicatul D.N.A. - S.T. Constanța nu se află într-o strânsă legătură cu garanțiile care trebuie atașate actului de justiție în materie penală, vizând mai degrabă anumite activități ale unității de parchet care a nesocotit, prin modalitatea de aplicare a normelor legale, drepturi subiective ale reclamantei.

Legitimarea procesuală a statului român în raportul juridic dedus judecății prin cererea reclamantei cu privire la toate faptele materiale cu care aceasta a învestit instanța a fost, însă, dezlegată definitiv în primul ciclu procesual, iar aspectul existenței unei culpe proprii a entității componente a Ministerului Public ca persoană juridică de drept public, ținută să răspundă în mod direct pentru faptele sale ilicite, nu a format obiect distinct al criticilor recurentului pârât.

În privința criticii vizând existența unei motivări contradictorii a instanței, aceasta nu permite exercitarea controlului judiciar specific prezentei faze procesuale din perspectiva motivului prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din moment ce, în dezvoltarea acesteia, recurentul a invocat, doar formal, carența argumentației instanței de apel fără a evidenția eventuale raționamente sau concluzii incompatibile între ele și care, astfel, s-ar exclude reciproc.

Din lecturarea considerentelor deciziei recurate se constată o argumentare coerentă, clară și convingătoare a instanței de apel, ce respectă structura raționamentul logico-juridic, este aptă să demonstreze în fapt și în drept temeinicia pretențiilor reclamantei cu privire la repararea prejudiciului material pretins și este realizată de o manieră ce respectă exigențele art. 425 alin. (1) li. b) din C. proc. civ.

În ceea ce privește susținerea recurentului referitoare la valoarea excesivă a daunelor morale acordate, în cuantum de 10.000 euro, raportat la statuările jurisprudențiale ale Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul că acestea trebuie să confere doar o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efect compensatoriu, Înalta Curte constată că instanța de apel a valorificat toate criteriile necesare pentru evaluarea prejudiciului și a stabilit suma de bani acordată reclamantei cu titlu de daune morale, în raport de circumstanțele de fapt particulare ale cauzei, luând în considerare toate criteriile de cuantificare legale și jurisprudențiale, pe care le-a analizat pe larg în cuprinsul deciziei recurate.

Contrar alegației recurentului-pârât, instanța de apel a avut în vedere și jurisprudența CEDO aplicabilă, apreciind că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă victimei, ținând seama de gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, de intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora, întinderea despăgubirilor daunelor morale realizându-se prin raportare la elementele de fapt, apreciate în complexitatea lor.

Așadar, în absența unor critici care să releve ignorarea de către instanța devolutivă a unor criterii de cuantificare necesar a fi fost evaluate în raport de situația de fapt reținută, aprecierea dată în privința sumei de bani stabilite cu titlu de daune morale nu poate face obiectul reevaluării instanței de recurs, întrucât nu se subsumează niciunei critici de nelegalitate, în conformitate cu motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

O altă critică adusă de recurentul-pârât deciziei de apel vizează cererea reclamantei de acordare a daunelor reprezentând cheltuielile de judecată din procesul penal, susținându-se că, pe de o parte, acestea nu pot fi solicitate separat, pe calea dreptului comun, ca în cazul cheltuielilor de judecată din procesul civil, ci doar în temeiul prevederilor speciale care reglementează răspunderea statului pentru erori judiciare, iar, pe de altă parte, că nu poate fi obligat la plata acestora, în condițiile în care legea civilă instituie obligația de suportare a cheltuielilor de judecată numai în privința părților din proces, statul nefiind parte în procesul penal examinat.

Critica, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondată, pentru argumentele ce succed.

Înalta Curte constată că prevederile art. 276 alin. (5) și (6) din C. proc. pen. și cele ale art. 451 - 455 din C. proc. civ. constituie cadrul general de soluționare pe cale separată, în fața instanței civile, a pretențiilor constând în cheltuielile de judecată efectuate în cursul procesului penal de către cel cercetat sub acuzație penală și achitat prin hotărâre definitivă.

Astfel, pornind de la soluția de principiu consacrată prin dispozițiile art. 276 alin. (5) C. proc. pen.. - conform cărora, în caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului și, după caz, părții responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceștia, în măsura în care au fost provocate de persoana vătămată sau de partea civilă - nu se poate deduce că atunci când acțiunea penală este pornită din oficiu, iar