ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2286/2021

Obiectul cererii de chemare în judeată. Prin cererea înregistrată la 4 decembrie 2019, pe rolul Tribunalului Neamț, sub nr. x/2019, astfel cum a fost ulterior precizată, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să îi plătească echivalentul în RON al sumei de 50.000 euro cu titlu de daune morale, suma de 23.623 RON cu titlu de daune materiale, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 58, art. 71, art. 72 și art. 74 din C. civ., art. 6 paragraful 1 și 2 și art. 8 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

Hotărârea pronunțată, în primă instanță, de tribunal. Prin sentința civilă nr. 572/28.09.2020, Tribunalul Neamț, secția I civilă și de contencios administrativ a admis acțiunea și a obligat pârâtul să îi plătească reclamantei, cu titlu de daune morale, suma de 50.000 euro, în echivalent RON, la data plății, precum și suma de 23.623 RON, cu titlu de daune materiale. Totodată, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. Hotărârea primei instanțe a fost atacată cu apel de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Decizia pronunțată, în apel, de curtea de apel. Prin decizia nr. 109/18.02.2021, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a admis calea de atac exercitată în cauză și a schimbat, în tot, sentința apelată în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, a respins acțiunea ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă.

Calea de atac exercitată în cauză. Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamanta A.. În dezvoltarea criticilor, axate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut nelegalitatea deciziei instanței de apel din două puncte de vedere. a. Curtea de Apel, analizând calitatea procesuală pasivă din perspectiva altor prevederi decât cele pe care le-a invocat apelantul, respectiv a dispozițiilor art. 224 C. civ., a încălcat principiul disponibilității, reglementat prin art. 9 alin (2) C. civ., precum și prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., cu consecința încălcării drepturilor și intereselor legitime ale recurentei-reclamante. În cererea de apel, apelantul a invocat neîntrunirea condițiilor prevăzute de art. 538 - 540 din C. proc. pen. (care reglementează răspunderea statului în caz de eroare judiciară). La termenul când au avut loc dezbaterile pe fond, instanța a calificat această apărare drept excepție a lipsei calității procesuale pasive și a invocat, din oficiu, prevederile art. 224 C. civ., fapt ce contravine principiilor echității și egalității procesului civil. Apelul este o cale de atac în care nu se poate schimba cadrul procesual, calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, iar instanța de apel verifică numai ceea ce s-a judecat în primă instanță, neputând fi modificate elementele pe care judecătorul fondului le-a avut în vedere la darea soluției. Recurenta a apreciat că, în soluționarea cauzei în apel, magistrații au dat dovadă de părtinire, transformându-se în apărătorii pârâtului, motivându-și hotărârea pe alte argumente decât cele invocate de către părți. b. În cauza dedusă judecății nu sunt incidente dispozițiile art. 224 C. civ., întrucât nu se pune problema unei răspunderi subsidiare a statului, raportat la temeiurile juridice invocate de recurenta-reclamantă în cererea introductivă de instanță, respectiv prevederile Convenției Europene a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, referitoare la încălcarea drepturilor fundamentale ale reclamantei (dreptul la un proces echitabil în componenta respectării prezumției de nevinovăție și dreptul la apărare, dreptul la viață privată, dreptul la demnitate și imagine) ca urmare a activității defectuoase a organelor judiciare în instrumentarea dosarului penal. Susține că, instanța de apel trebuia să examineze cauza prin prisma temeiurilor de drept invocate prin cererea introductivă, anume: art. 6 paragraful 1 (dreptul la un proces echitabil), art. 6 paragraful 2 (dreptul de a beneficia de prezumția de nevinovăție), art. 8 paragraful 1 (dreptul la viață privată), art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la protecția proprietății) și să rețină că răspunderea revine Statului, iar nu altei persoane juridice. În atare situație, Statul român apare ca și garant al executării obligațiilor asumate de toate organele, autoritățile și instituțiile statului, iar obligația sa de a repara prejudiul cauzat oricărei persoane fizice prin încălcarea de autoritățile statale a drepturilor recunoscute prin Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Omului și a Protocoalelor adiționale la această convenție este instituită prin lege: art. 20 din Constituția României; art. 13 din CEDO; art. 52 din Constituție, raportat la Decizia nr. 45/1998 a Curții Constituționale a României. Potrivit acestor dispoziții legale, Statul este obligat să răspundă pentru consecințele prejudiciabile ale propriei activități juridice, pe care o organizează și o conduce în conformitate cu prevederile constituționale și legale. Activitatea jurisdicțională este supusă normelor dreptului public, dar poate produce disfuncționalități prin săvârșirea unor abuzuri, concretizate în prejudicii de natură materială sau morală justițiabililor ori altor persoane, efecte care cad sub incidența legii civile. Prin urmare, statul ca persoană responsabilă, răspunde pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, dar nu pentru o faptă săvârșită de o altă persoană, ci în condițiile legii, în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție. Răspunderea sa va fi angajată independent de orice culpă, pe temei obiectiv, ideea fundamentală fiind aceea a garanției obiective pentru riscurile pronunțării unei hotărâri sau luării unor măsuri nelegale, abuzive, de natură a prejudicia persoanele justițiabile. Instanța de fond a reținut, în sentința civilă nr. 572/2020, caracterul abuziv, nelegal și nedrept al procedurii penale la care a fost supusă reclamanta, începând cu modul de desfășurare al anchetei, prin folosirea excesivă a unor metode discutabile de anchetare, prin încălcarea drepturilor la apărare și la viața privată și nerespectarea prezumției de nevinovăție și trimiterea acesteia în judecată sub aspectul săvârșirii unor fapte dezonorante, din motive josnice și pentru care s-a dispus, în final, achitarea acesteia. Întrucât toată această procedură (activitate defectuoasă, în care au fost implicate mai multe instituții ale statului - parchet, structuri ale poliției) i-a produs un prejudiciu moral, prin afectarea onoarei, demnității și reputației în societate, afectarea vieții private, recurenta a apreciat că este îndreptățită la plata de despăgubiri de către Statul român. Prin urmare, instanța de apel trebuia să analizeze calitatea procesuală pasivă a Statului român prin raportare la temeiurile de drept invocate în cererea introductivă și cele reținute de instanța de fond. Or, din conținutul cererii introductive, reiese clar și neechivoc că se reclamă repararea prejudiciului produs reclamantei prin încălcarea drepturilor fundamentale (dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare, dreptul la respectarea prezumției de nevinovăție și dreptul la respectarea proprietății). Pe parcursul procesului au fost dovedite aspectele referitoare la săvârșirea unor abuzuri de către organele de cercetare penală și, în consecință, instanța de fond a constatat că a avut loc o încălcare a dreptului la apărare (în timpul urmăririi penale reclamanta nu a avut posibilitatea să propună obiective pentru expertiza contabilă și grafoscopică, nu a putut să formuleze obiecțiuni la concluziile experților), nu i-a fost respectat dreptul la prezumția de nevinovăție (prin Comunicatul de presă al DNA din data de 13.05.2014) și i-a fost afectată viața privată (pe durata procesului penal nu a putut să promoveze în plan profesional, a fost nevoită să își neglijeze tratamentul pentru afecțiunile medicale de care suferea și să își amâne efectuarea unor intervenții chirurgicale, i-a fost afectată imaginea publică și a fost supusă unor supravegheri nejustificate). Odată constatate aceste încălcări, răspunderea pentru înlăturarea consecințelor negative produse reclamantei revine Statului Român. Sub aspectul calității procesuale pasive, în cererea introductivă au fost învocate prevederile art. 20 și art. 52 alin. (3) teza I din Constituția României. Apreciază eronată argumentarea instanței de apel potrivit căreia "în apel nu se poate schimba (...) cauza cererii de chemare în judecată, adică temeiul juridic de drept substanțial invocat de reclamant în susținerea pretențiilor sale deduse judecății’’. Temeiul juridic (art. 20 și art. 52 alin. (3) din Constituție) a fost reiterat și în apel, alături de prevederile CEDO referitoare la drepturile încălcate, iar trimiterile la dispozițiile art. 1349, 1385 și 1386 din C. civ. au vizat doar modalitatea și formele de reparație ale prejudiciului reclamat. Oricum, instanța de apel, potrivit art. 477 C. proc. civ., trebuia să judece în limitele stabilite prin motivele de apel și prin raportare la cele reținute în sentința civilă atacată. Pe de altă parte, în cazul magistraților (spre deosebire de alte categorii profesionale care pot fi chemați direct în judecată) Constituția (și nu legea) a consacrat principiul răspunderii directe a Statului. Potrivit Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, aceștia nu răspund direct și personal pentru erorile judiciare produse în activitatea desfășurată, instituindu-se doar cu titlu de excepție răspunderea subsidiară a acestora (dacă se dovedește că au acționat cu rea-credință sau gravă neglijență). Din perspectiva acestor considerente, apreciază greșit raționamentul instanței de apel, cu referire la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român și reținerea incidenței prevederilor art. 224 alin. (1) din C. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei instanței de apel și trimiterea pricinii, spre rejudecare, conform dispozițiilor art. 497 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză. Intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului. Partea a combătut pe larg susținerile exprimate de recurentă în memoriul de recurs, sens în care a arătat că, în virtutea principiului fundamental al procesului civil privind rolul judecătorului în aflarea adevărului, instanța de apel în mod corect a calificat motivele de apel ca fiind aspecte referitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, întemeiată nu pe dispozițiile din legea specială, ci pe dispozițiile C. civ.. Astfel, prima critică, vizând încălcarea principiului disponibilității nu se verifică, ținând seama și de alin. (4) al art. 22 C. proc. civ. potrivit căruia "Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridcă exactă.’’ Totodată, în mod corect, s-a apreciat că excepția lipsei calității procesuale pasive este o excepție de procedură de ordine publică, care poate fi invocată și de instanță din oficiu în orice stare a pricinii. În ce privește dispozițiile art. 224 alin. (1) C. civ., a susținut că, în mod corect, s-a constatat incidența acestora și a făcut o comparație cu prevederile art. 219 din același act normativ: "Faptele licite sau ilicite săvârșite de organele persoanei juridice obligă însăși persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate; (2) Faptele ilicite atrag și răspunderea personală și solidară a celor care le-au săvârșit atât față de persoana juridică, cât și față de terți’’. Din cuprinsul acestor dispoziții, rezultă că răspunderea civilă a statului este una subsidiară, iar nu principală.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 5 aprilie 2021 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fișa Ecris. Cauza a fost supusă procedurii de regularizare, nefiind întocmit un raport de admisibilitate față de data inițială a dosarului, 04.12.2019, ulterioară datei de 21.12.2018, când au fost abrogate, prin Legea nr. 310/2018, dispozițiile art. 493 C. proc. civ. 6. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte va constata că recursul declarat este fondat, având în vedere considerentele care succed: Prin intermediul primului motiv de recurs, reclamanta-recurentă a susținut nelegalitatea deciziei atacate, întrucât instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, reglementat prin art. 9 alin. (2) C. civ., precum și prevederile art. 22 alin (6) C. proc. civ., deoarece a analizat calitatea procesuală pasivă a Statului român din perspectiva altor prevederi legale decât cele pe care le-a invocat apelantul, ceea ce a avut drept consecință încălcarea drepturilor și intereselor sale legitime. Cum aspectele semnalate vizează nereguli de ordin procedural, cu referire la depășirea limitelor efectului devolutiv al apelului și încălcarea principiului disponibilității, acestea vor fi examninate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidență nu se verifică în cauză. Neregularitatea invocată de recurentă presupune încălcarea principiului disponibilității părților care guvernează procesul civil, care implică, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., că acestea stabilesc, prin cererile și apărările lor, obiectul și limitele procesului. De asemenea, potrivit art. 22 alin. (6) din același cod, judecătorul este obligat să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși însă limitele învestirii, cu excepția cazului în care legea dispune altfel. Pentru apel, dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. menționează că instanța de apel procedează la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant. Totodată, conform art. 478 alin. (2) și (3) C. proc. civ., părțile nu se pot folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate în primă instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, în calea de atac neputându-se schimba, printre altele, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nu pot fi formulate pretenții noi. Ipotezele semnalate nu se regăsesc în speța de față, Curtea de Apel, prin raționamentul aplicat, a calificat corect apărările dezvoltate în cuprinsul cererii de apel de către pârâtul Statul român ca fiind aspecte care vizau excepția lipsei calității sale procesuale pasive. Cum excepția lipsei calității procesuale este o excepție absolută, de ordine publică, ce poate fi invocată în orice stare a pricinii și, întrucât excepția nu a fost invocată la instanța de fond, curtea de apel pus în discuția contradictorie a părților, în raport de susținerile formulate, incidența dispozițiilor art. 224 alin. (1) C. civ., dispoziții care au un carecter imperativ și care instituie, expres și limitativ, condițiile în care Statul poate răspunde civil în procesele civile. Curtea de apel, ca primă instanță de control judiciar, în raport de criticile formulate și analizând cauza în fapt și în drept, potrivit art. 476 alin. (1) din același cod, a verificat, în limitele învestirii sale, aplicarea normelor legale de către instanța de fond, în raport de care a constatat că cererea dedusă judecății, fundamentată pe răspunderea civilă de drept comun, prevăzută de C. civ., nu poate fi soluționată în contradictoriu cu Statul român, raportat de incidența dispozițiilor art. 224 alin. (1) C. civ., care instituie regula unei răspunderi subsidiare a statului și a concluzionat că subiectul pasiv al raportului juridic obligațional dedus judecății nu poate fi Statul român. Determinând, astfel, textul normativ aplicabil, Curtea de Apel a procedat la examinarea cauzei din perspectiva aspectelor reclamate de intimat prin cererea de apel, ceea ce denotă, contrar susținerilor recurentei, că procedeul uzitat de instanța de apel nu are semnificația unei încălcări a limitele efectului devolutiv al apelului ori a principiului disponibilității, întrucât instanța este chemată să ia toate măsurile necesare în vederea stabilirii adevărului judiciar și a pronunțării unei hotărâri legale și temeinice, prin aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente la situația de fapt reținută în cauză, conform art. 22 alin. (2) C. proc. civ. Așadar, indiferent de opinia părții asupra modului în care trebuie aplicată și interpretată legea la o anumită situație de fapt, intră în atribuțiile judecătorului stabilirea unui raționament corect, nepunându-se problema depășirii de către instanța de apel a limitelor învestirii sale ori a elementelor pe care instanța de fond le-a avut în vedere la pronunțarea soluției atacate, drept pentru care cazul de casare înscris în art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi reținut în cauză. Printr-o altă critică, încadrată în cazul de casare înscris în art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a pretins greșita aplicare și interpretare a normelor de drept material cu referire la greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice. În esență, recurenta a susținut greșita aplicare a dispozițiilor art. 224 alin. (1) C. civ., întrucât nu se pune problema unei răspunderi subsidiare a Statului, raportat la temeiurile juridice invocate în cererea introductivă de instanță. Critica recurentei se vădește a fi întemeiată. Examinarea acestui motivului de nelegalitate presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanțe sub aspectul obiectului și cauzei demersului judiciar promovat în cauză. Obiectul cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta A., astfel cum a fost precizat, privește obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 50.000 euro (în echivalent RON), cu titlu de daune morale pentru prejudiciul constând în pretinse atingeri aduse onoarei, demnității și reputației sale produse prin: declanșarea unor proceduri penale nelegale și abuzive, confirmate printr-o decizie de achitare definitivă; încălcarea prezumției de nevinovăție, prin comunicatul de presă din 13.05.2014 al B. al DNA; încălcarea dreptului la un proces echitabil, prin durata excesivă a procedurii penale; încălcarea dreptului la respectarea proprietății, prin lipsirea de drepturile salariale și instituirea măsurii sechestrului asigurător; încălcrea dreptului la viață privată, prin ingerința autorităților realizată prin supravegherea operată și întocmirea unor note informative de către structuri ale statului, în lipsa unei autorizații legale de interceptare. Totodată, s-a solicitat și obligarea pârâtului și la plata sumei de 23.623 RON cu titlu de daune materiale, constând în cheltuielile ocazionate de deplasarea reclamantei în fața organelor de urmărire penală, în fața instanței de judecată pe parcursul fazelor procesuale (fond, apel, recurs). În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 58, art. 71, art. 72 și art. 74 din C. civ., art. 4 C. civ., art. 6 paragraful 1 și 2 și art. 8 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, art. 20 și 52 alin. (3) din Constituția României. Așadar, ca temei de drept al încălcării unor drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare reclamanta a formulat pretenția patrimonială de față, aceasta deși a învocat, în susținerea demersului său judiciar, dispozițiile art. 58, art. 71, art. 72 și art. 74 din C. civ., a indicat, în același timp, prevederile de ordin constituțional înscrise în art. art. 20 și 52 alin. (3), precum și cele de drept european prevăzute de art. 6 paragraf. 1 și 2 și art. 8 paragraf. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, care reglementează consecințele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viață privată. De asemenea, din motivarea acțiunii rezultă că reclamanta a afirmat că a fost prejudiciată prin activitatea defectuoasă, derulată în cadrul dosarului penal, în care au fost implicate mai multe instituții ale statului - parchet, structuri ale poliției, aceasta pretinzând că toate aceste activități întreprinse în cadrul cercetării penale, la finalul căreia a fost inculpată, au avut drept consecință încălcarea unor drepturi fundamentale, reglementate de art. 6 și 8 din Convenția europeană și reprezintă cauza atingerilor aduse onoarei, reputației, demnității și vieții sale private, ceea ce o îndreptățește la repararea prejudiciului moral astfel produs, precum și a celui material, constând în cheltuielile efectuate pentru prezentarea sa în fața organelor de urmărire penală și a instanțelor de judecată. Totodată, din motivarea acțiunii introductive reiese că reclamanta a înțeles să se îndrepte cu acțiune împotriva Statului român, întrucât acesta răspunde pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activității specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție, în concordanță cu dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României, potrivit căruia "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență", text constituțional care consacră, la nivel de principiu, regula potrivit căreia Statul răspunde patrimonial pentru eventuale erori judiciare cu caracter prejudiciabil. Așadar, rezultă că ceea ce s-a urmărit prin promovarea acțiunii nu a fost angajarea unei răspunderi civile delictuale de drept comun - pentru a se pune problema verificării în persoana pârâtului a tuturor condițiilor generale ale răspunderii delictuale, referitoare la prejudiciu, faptă ilicită și prejudiciabilă, vinovăție - pentru ca, în continuare, să se pună problema caracterului subsidiar al acestei răspunderi, rezolvabil, conform instanței de apel, din perspectiva art. 224 alin. (1) C. proc. civ. În realitate, îndreptând acțiunea împotriva statului, reclamanta a tins la angajarea unei răspunderi civile delictuale obiective, independente de orice vinovăție, a Statului, conform art. 52 alin. (3) din Constituție, în calitatea acestuia de garant al legalității, căruia îi incumbă și riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiție, cu respectarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor. Acest fundament al acțiunii justifică, neîndoielnic, poziția procesuală a pârâtului, a cărui răspundere, în acest context, nu este una subsidiară care să devină așadar activă după angajarea răspunderii "organelor, autorităților și instituțiilor publice", astfel cum reglementează art. 224 alin. (1) C. civ. Concluzionând în sens contrar, instanța de apel a nesocotit izvorul pretențiilor reclamantei care, atunci când a făcut referire la art. 6 și 8 CEDO și art. 52 alin. (3) din Constituție, pentru a justifica temeiul răspunderii statului, a avut în vedere obligația acestuia, în calitate de semnatar al Convenției europene, de a asigura toate garanțiile pentru ca actul de justiție să fie realizat cu respectarea drepturilor și libertaților fundamentale ale persoanei și, respectiv, de a acționa în scopul prevenirii și, atunci când este cazul, înlăturării încălcării drepturilor părților, inclusiv prin modalitatea de derulare a procedurilor judiciare. Prin urmare, astfel cum deja s-a evocat, în speță nu se punea problema stabilirii răspunderii prioritare a altor organe, instituții sau autorități, pentru ca, în funcție de această dezlegare, să se aprecieze dacă poate fi angajată sau nu o răspundere subsidiară a statului, aspecte care să fie relevante în determinarea cadrului procesual pasiv. Faptul că reclamanta a indicat, ca temei juridic, și dispozițiile art. 58, art. 71, art. 72 și art. 74 din C. civ., în cuprinsul acțiunii introductive, ori art. 1349, art. 1385 și 1386 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, întinderea reparației și formele de reparației în cuprinsul întâmpinării formulate la cererea de apel, nu poate avea semnificația încadrării demersului acesteia în sfera unei răspunderi civile delictuale de drept comun, bazate pe ideea de vinovăție a statului, în legătură cu desfășurarea în concret a anchetei și urmăririi penale, ci doar pe aceea a indicării instituției juridice căreia i se circumscriu, de o manieră generică, pretențiile, ca sediu al materiei răspunderii delictuale extracontractuale. Esențial, însă, sunt motivele acțiunii, care dau, în concret, cauza juridică a acesteia, indiferent de temeiul juridic indicat de parte, care poate fi eronat (dar susceptibil de încadrare și calificare corectă de către instanță, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ.), care relevă fără putință de tăgadă că ceea ce s-a pretins în cadrul demersului judiciar a fost angajarea răspunderii statului, în calitatea sa de garant al bunei funcționări a serviciului public al justiției. Or, aceasta este o răspundere directă și obiectivă, independentă de vreo formă de vinovăție, derivată, cum s-a arătat, din calitatea acestuia de semnatar al Convenției europene, care se fundamentează pe ideea de garanție, în condițiile în care statul și-a asumat monopolul administrării justiției, garantând astfel, pentru serviciul public pe care îl organizează, repararea prejudiciului care ar putea fi cauzat beneficiarilor acestuia. Prin urmare, nu era vorba de existența sau verificarea vreunei subsidiarități a răspunderii Statului în raport cu alte persoane juridice cu atribuții în domeniu, pentru a se pune problema lipsei calității sale procesuale în absența acționării în instanță, în principal și prioritar, a altor entități. În consecință, pentru considerentele expuse, criticile de nelegalitate cu referire la greșita aplicare a dispozițiilor art. 224 alin. (1) C. civ., cu consecințe asupra aprecierii eronate a caracterului subsidiar al răspunderii statului și, în continuare, asupra lipsei calității procesuale pasive a acestuia, se vădesc a fi întemeiate și atrag incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 lin. 1 pct. 8 C. proc. civ. Drept urmare, în baza art. 496 și 497 C. proc. civ., cu referire la art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei instanței de apel, pe care o va casa, pe aspectul calității procesuale pasive, urmând a dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat.