Decizia nr. 417/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 2330/2021 a Judecătoriei Onești

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea adresată Judecătoriei Onești la 7 iulie 2021, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și B. la plata sumei de 6.935 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată avansate în dosarul penal nr. x/2017, constând în onorariu de avocat, onorarii de expert, fotocopii și taxe judiciare; obligarea pârâților la plata sumei de 400.000 RON cu titlu de daune morale/materiale pentru prejudiciul moral pe care l-a suferit ca urmare a cercetării sale în cadrul aceluiași dosar penal, în care s-a dispus achitarea sa. Prin sentința civilă nr. 2330 din 16 decembrie 2021, Judecătoria Onești a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău. Dosarul a fost înregistrat la Tribunalul Bacău, secția I civilă la 13 ianuarie 2022.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 650 din 25 octombrie 2023, pronunțată de Tribunalul Bacău, secția I civilă, au fost respinse, ca nefondate, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și excepția inadmisibilității acțiunii. A fost admisă, în parte, acțiunea privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor și B.; a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamantă a sumei de 3.292,50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în dosarul penal nr. x/2017 A fost obligată pârâta B. la plata către reclamantă a sumei de 3.292,50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în dosarul penal nr. x/2017 Au fost respinse, ca nefondate, celelalte pretenții ale reclamantei. Au fost compensate între ele cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă și pârâta B. în prezentul dosar. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A. și pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și B..

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 366/2024 din 10 iunie 2024, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a respins apelurile formulate de reclamanta A. și de pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și B. împotriva sentinței civile nr. 650/25.10.2023 pronunțată de Tribunalul Bacău, secția I civilă în dosarul nr. x/2021, ca nefondate.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 366/2024 din 10 iunie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă au declarat recurs reclamanta A. și pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău (în nume propriu și în reprezentarea Serviciului Fiscal Municipal Onești). Recursul declarat de reclamanta A. Prin cererea de recurs formulată, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului și casarea, în parte, a deciziei recurate, în ceea ce privește daunele morale, pentru ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În susținerea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a expus situația de fapt, evidențiind impactul negativ al cercetării penale asupra vieții sale, prin afectarea stării emoționale, a imaginii publice în comunitate și a desfășurării activității profesionale. A expus motivele pentru care apreciază că dosarul penal a fost construit nelegal, arătând, în acest sens, că s-a reținut, în mod greșit, că reclamanta din prezenta cauză ar fi avut calitatea de funcționar. Totodată, a menționat că, în mod nelegal, s-a trecut peste concluziile raportului de expertiză întocmit, în condițiile în care nu există niciun text de lege care să îl oblige pe procuror să trimită o persoană în judecată, ignorând concluziile unui raport de expertiză. A susținut recurenta că întreaga motivare a instanței de apel se referă la răspunderea Statului Român, fără a fi menționată și răspunderea Asociației de Proprietari, despre culpa acesteia nefăcându-se nicio referire. Acesta în condițiile în care prima instanță a reținut, în mod total eronat, că faptele persoanelor fizice care fac parte din Asociație nu angrenează răspunderea Asociației. Concluzionând, a apreciat că soluția de respingere a obligării la plata daunelor morale este injustă, apreciind că instanțele naționale fac o aplicare arbitrară a legii, plecând de la calitatea persoanei ce se consideră victimă a abuzului judiciar. Recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău (în nume propriu și în reprezentarea Serviciului Fiscal Municipal Onești) Prin cererea de recurs formulată, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei recurate, în ceea ce privește pretențiile solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate de reclamantă în dosarul penal nr. x/2017, pentru ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a învederat că procedura reparării daunei morale în caz de eroare judiciară este una specială, prevăzută de art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și cele ale art. 538-539 din C. proc. pen. A menționat că, din textele de lege amintite, rezultă 7 condiții de admisibilitate a promovării acțiunii în constatarea erorii judiciare, iar acțiunea nu vizează orice greșeală realizată în cursul urmăririi penale sau judecății, ci numai cele strict individualizate. Astfel, a învederat că răspunderea patrimonială a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare nu poate fi angajată decât în condițiile legii speciale, cu respectarea principiului specialia generalibus derogant, și nu potrivit prevederilor dreptului comun. Or, reclamanta a învestit instanța cu o acțiune în pretenții întemeiată pe dispozițiile art. 1349, art. 1357 și art. 1373 din C. civ., care reglementează atât răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, cât și răspunderea comitenților pentru prepuși. În aceste condiții, a susținut că voința reclamantei de a se îndrepta împotriva Statului Român nu este de natură să confere și legitimitatea procesuală pasivă Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, având în vedere că o astfel de legitimare se analizează strict și delimitat în funcție de raportul juridic dedus judecății. Făcând trimitere la dispozițiile art. 223 alin. (1) și art. 224 C. civ., a subliniat că Statul Român nu poate avea calitate procesuală pasivă în litigii, atunci când nu participă nemijlocit la un raport juridic sau când nu este prevăzut expres de lege ca fiind cel obligat să răspundă. Începând de la pag. 7 din memoriul de recurs și până la pag. 9, recurenta a expus aspecte teoretice în materia răspunderii civile delictuale, arătând condițiile care trebuie întrunite cumulativ pentru atragerea răspunderii civile delictuale. La pct. 2 din memoriul de recurs, a făcut considerații asupra condițiilor în care se pot acorda daune morale, precum și asupra modului de stabilire a cuantumului acestora. În ultima parte a memoriului de recurs, recurenta a menționat că suma dispusă a fi plătită cu titlu de cheltuieli de judecată este supraestimată față de complexitatea cauzei.

Apărările formulate în cauză Recurenta-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău (în nume propriu și în reprezentarea Serviciului Fiscal Municipal Onești) a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-reclamantă A., prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, având în vedere că nu sunt formulate critici care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că hotărârea criticată este legală în ceea ce privește aspectele criticate de reclamantă. Recurenta-reclamantă A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău (în nume propriu și în reprezentarea Serviciului Fiscal Municipal Onești) prin care a solicitat respingerea recursului, considerând că hotărârea atacată este legală în ceea ce privește soluția pronunțată pe admisibilitatea acțiunii și pe calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor. Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanta A., prin care a invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. De asemenea, a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău (în nume propriu și în reprezentarea Serviciului Fiscal Municipal Onești), prin care a invocat excepția nulității recursului, apreciind că motivele de recurs formulate nu se grefează pe hotărârea pronunțată în calea de atac a apelului, niciuna dintre părți nefiind obligată la plata cheltuielilor de judecată. La punctul II din întâmpinare, a invocat excepția lipsei de interes a pârâtei Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău în declararea căii de atac, motivat de faptul că instanța de apel a respins toate cele trei apeluri, fără a obliga pârâta la plata cheltuielilor de judecată, astfel că alegațiile expuse cu privire la această chestiune nu privesc soluția atacată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție II. 1. Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția lipsei de interes a recurentei-pârâte în promovarea căii de atac a recursului, instanța supremă o va respinge pentru considerentele ce succed: Potrivit art. 32 C. proc. civ. "(1) Orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia: a) are capacitate procesuală, în condițiile legii; b) are calitate procesuală; c) formulează o pretenție și d) justifică un interes". Art. 33 din același Cod stipulează că "Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut și actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara". Prin interes se înțelege folosul practic, material sau moral urmărit de cel care exercită o acțiune civilă, fie prin cerere de chemare în judecată, cerere reconvențională, intervenție voluntară sau forțată, cale de atac sau orice altă formă procedurală, iar condiția interesului trebuie verificată pe tot parcursul procesului. Pentru a stabili existența interesului, instanța trebuie să aprecieze folosul efectiv pe care partea l-ar obține în ipoteza admiterii cererii sau a formei procedurale exercitate. Interesul trebuie să fie determinat (concret și nu abstract), legitim (conform legii și regulilor de conviețuire socială), personal (să se răsfrângă asupra titularului cererii), născut și actual (existent la momentul exercitării acțiunii și susceptibil de a preveni un prejudiciu). În cazul concret dedus judecății, fiind obligat la plata unor sume de bani prin hotărârile instanțelor de fond, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de reclamantă în procesul penal, Statul Român, prin organele sale de reprezentare procesuală, justifică un interes evident în promovarea recursului, întrucât prin acest demers procesual urmărește reformarea hotărârii și înlăturarea obligației de plată a despăgubirilor stabilite în sarcina sa. Folosul practic, direct și concret constă așadar în exonerarea de la plata sumelor respective, ceea ce satisface toate cerințele interesului procesual. În ceea ce privește critica recurentei privind cheltuielile de judecată, cu privire la care intimata-pârâtă Asociația de Proprietari a invocat excepția lipsei de interes, instanța de recurs menționează că analiza condiției interesului procesual se impune a fi efectuată separat pentru fiecare motiv de recurs invocat. Aceasta întrucât recursul are natura juridică a unei căi de atac unitare, chiar dacă este structurat pe motive autonome de nelegalitate, fiecare trebuind încadrat în unul dintre cazurile de casare prevăzute expres și limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Prin urmare, lipsa de interes în formularea unei anumite critici nu poate atrage, ca sancțiune procesuală, respingerea recursului în integralitatea sa, ci doar imposibilitatea examinării, de către instanța de recurs, a criticii în privința căreia partea nu justifică un folos practic, direct și concret. În consecință, excepția lipsei de interes în promovarea recursului, invocată cu privire la întreaga cale de atac, urmează a fi respinsă ca neîntemeiată, întrucât recurenta justifică un interes procesual actual și evident, derivat din obligația de plată stabilită prin hotărârile instanțelor de fond, interes concretizat în urmărirea exonerării de la plata sumelor respective. II.2. Analizând excepția nulității recursului declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău (în nume propriu și în reprezentarea Serviciului Fiscal Municipal Onești), Înalta Curte reține că sancțiunea reglementată de art. 489 alin. (1) C. proc. civ. intervine în situația în care lipește motivarea căii de atac, iar cea prevăzută de alin. (2) al aceluiași articol este incidentă atunci când niciuna dintre criticile formulate de parte nu poate fi încadrată în motivele de casare la care se referă art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Or, prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a adus critici deciziei atacate prin raportare la soluția dată de instanța de apel excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, pretinzând nesocotirea prevederilor art. 223 alin. (1) și art. 224 alin. (1) C. civ., critici apte a fi circumscrise în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. De asemenea, recurenta-pârâtă a adus critici deciziei instanței de apel și referitor la admisibilitatea acțiunii, arătând că Statul Român răspunde pentru prejudiciile unui inculpat într-un proces penal doar în condițiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erori judiciare, iar nu în temeiul normelor privind răspunderea civilă delictuală, motiv de recurs apt de încadrare în ipoteza prevăzută la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Ca atare, față de cele anterior reținute, Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente prevederile art. 489 C. proc. civ., întrucât parte din criticile formulate se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din același Cod, va respinge excepția nulității recursului declarat de pârâtă. II.3. Examinând decizia recurată în raport cu prevederile legale incidente și cu criticile formulate prin recursurile declarate în cauză, Înalta Curte reține următoarele: Recursul declarat de reclamanta A. Conform art. 486 alin. (1) lit. d). C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se fundamentează calea de atac și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. În același sens, dispozițiile art. 487 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, cu excepția cazurilor reglementate la art. 470 alin. (5) din același cod (termenul pentru exercitarea căii de atac curge de la un alt moment decât cel al comunicării hotărârii atacate). Motivele de nelegalitate pentru care se poate exercita calea extraordinară de atac a recursului sunt cele prevăzute în art. 488 alin. (1) C. proc. civ., structura actuală a recursului nepermițând formularea unor motive de netemeinicie împotriva hotărârii atacate. Astfel cum s-a expus în precedent, prin cererea de recurs introdusă pe rolul acestei instanțe, recurenta-reclamantă a prezentat situația de fapt care a generat litigiul de față, determinată de împrejurarea că a fost cercetată în dosarul penal nr. x/2017 al Judecătoriei Onești, cercetare finalizată cu achitarea sa, a evocat aspectele presupus nelegale ale cercetării sale, precum și suferințele de ordin moral pe care le-a încercat ca urmare a prejudicierii dreptului la onoare și demnitate, la viață privată și integritate psihică. Deși a contestat soluția instanței de apel dată pretențiilor constând în neacordarea daunelor morale, recurenta nu a adus argumente concrete, susceptibile de încadrare în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., prin care să combată decizia pronunțată de Curtea de Apel. Totodată, recurenta a invocat o pretinsă nemotivare a deciziei instanței de apel sub aspectul răspunderii Asociației de Proprietari, însă, din analiza motivelor de recurs, rezultă că aceste critici nu se raportează la hotărârea atacată, și nu sunt formulate în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ci vizează considerentele și raționamentul primei instanțe privind inexistența unei răspunderi civile a asociației sau a membrilor săi pentru faptele imputate. Or, obiectul recursului îl constituie exclusiv hotărârea instanței de apel, întrucât, prin exercitarea acestei căi de atac, sentința primei instanțe a fost supusă controlului devolutiv, iar efectele sale au fost epuizate. Potrivit principiului ierarhiei căilor de atac, consacrat de art. 466 și urm. C. proc. civ., instanța de recurs nu poate proceda la o examinare directă a temeiniciei sau legalității hotărârii primei instanțe, ci doar să verifice conformitatea cu legea a deciziei pronunțate în apel. Orice critică îndreptată exclusiv împotriva raționamentului primei instanțe excede limitelor recursului, care nu are caracter devolutiv, ci constituie o cale extraordinară de atac, limitată la motivele expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Totodată, se constată că recurenta nu a formulat veritabile critici de nelegalitate ale deciziei atacate, ci a reluat susțineri deja valorificate în apel, referitoare la rolul și răspunderea Asociației de Proprietari. Or, o asemenea abordare este incompatibilă cu specificul recursului, care nu poate fi transformat într-un mijloc de redeschidere a judecății asupra fondului, ci are ca obiect exclusiv controlul de legalitate exercitat asupra hotărârii instanței de apel. În consecință, critica dedusă judecății nu este aptă să declanșeze controlul de legalitate al instanței de recurs, întrucât nu vizează considerentele deciziei atacate, ci soluția și raționamentul primei instanțe. Aceeași este situația și celorlalte alegații ale recurentei, prin care aceasta nu dezvoltă critici concrete cu privire la raționamentul instanței de prim control judiciar, ci își expune nemulțumirea cu privire la soluția pronunțată în cauză asupra demersului său judiciar, tinzând astfel la o cenzurare a aprecierii date de instanțele de fond mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului litigiului, aspect care excedează limitelor controlului judiciar posibil a fi exercitat în recurs, circumscris verificării legalității, nu și temeiniciei hotărârii atacate, din perspectiva motivelor de recurs prevăzute expres și limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Este de reamintit că atributul stabilirii situației de fapt și al aprecierii probelor aparține în mod exclusiv instanțelor de fond, nefiind permisă o substituire în prerogativele determinate de lege, câtă vreme obiectul și scopul recursului sunt reglementate, în mod imperativ, de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Astfel, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică invocarea motivelor de nelegalitate a hotărârii pronunțate de instanța de apel și încadrarea acestora în cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. ori a unor critici care să permită o astfel de încadrare juridică, pentru ca instanța de recurs să poată exercita controlul judiciar eficient. Drept urmare, în lipsa unor motive concrete încadrabile în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., criticile recurentei-pârâte sunt lovite de nulitate conform dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d), alin. (3) și art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de reclamantă. II.4. Recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău (în nume propriu și în reprezentarea Serviciului Fiscal Municipal Onești) Prin recursul formulat de pârâtă, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se invocă interpretarea și aplicarea eronată a normelor de drept material sub aspectul soluției de respingere a excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a pârâtei și inadmisibilității acțiunii având ca obiect obligarea statului, în temeiul dreptului comun și al dispozițiilor privind răspunderea civilă delictuală, la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamantă pentru apărarea sa într-un proces penal finalizat prin soluția de achitare. Se reține că aceste critici de nelegalitate, deși subsumate de recurentă dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se încadrează în ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din același cod. În esență, recurenta a susținut că răspunderea patrimonială a statului poate fi angajată exclusiv pentru erori judiciare, în condițiile art. 538 - 542 C. proc. pen., nu și în temeiul răspunderii civile delictuale reglementate de C. civ., dispoziții invocate în acțiunea introductivă și în aplicarea cărora au fost acordate în cauză reclamantului despăgubiri materiale. În ceea ce privește admisibilitatea cererii întemeiate pe dispozițiile de drept comun din C. civ. în materia răspunderii civile delictuale, Înalta Curte reține că ambele instanțe de fond din cauză au dat eficiență principiului disponibilității și au analizat pretențiile reclamantei în raport de prevederile art. 1349 - 1395 din C. civ. În ambele hotărâri pronunțate în cauză, s-a arătat explicit că nu s-ar putea reține un alt temei juridic decât cel invocat prin cererea de chemare în judecată, iar, pe de altă parte, nu poate fi vorba despre eroare judiciară în sensul art. 538 - 539 C. proc. pen., deoarece nu este incidentă niciuna dintre ipotezele legale. Instanțele de fond au considerat, în mod corect, că răspunderea patrimonială a statului poate fi atrasă în calitate de garant al legalității activității judiciare pentru înfăptuirea actului de justiție și se impune pe un temei obiectiv, independent de existența unei culpe în sarcina sa. S-a constatat că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în persoana statului, pentru prejudiciul decurgând din necesitatea acoperirii cheltuielilor judiciare avansate pentru pregătirea și susținerea apărării procedurii judiciare. Potrivit art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, "Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute prin prezenta Convenție au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale". În acord cu instanțele de fond, Înalta Curte reține că răspunderea directă a statului nu poate fi limitată doar la prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale, reglementată de dispozițiile art. 538 și art. 539 C. proc. civ., ci poate fi antrenată și în ipoteza în care statul nu își îndeplinește obligațiile asumate prin tratatele internaționale la care este parte, privind respectarea drepturilor fundamentale ale omului, ce intră în domeniul de aplicare al acestor tratate, care au forță juridică obligatorie în ordinea juridică internă, și al căror garant este statul însuși. În acest sens, Înalta Curte reamintește jurisprudența constantă a secției I civile, potrivit căreia acțiunea de drept comun, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală și promovată împotriva statului, este admisibilă chiar și în absența unei erori judiciare, în virtutea obligațiilor asumate de România prin art. 6 CEDO. În lipsa unei reglementări interne exprese care să prevadă un remediu efectiv necesar asigurării dreptului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenție, revine instanțelor rolul de a aprecia asupra pretențiilor reclamantului și de a stabili procedurile și modalitățile de soluționare a unei astfel de cereri. Drept urmare, Înalta Curte constată că instanțele de fond au relevat, în mod corect, particularitatea unei asemenea acțiuni, în raport cu cea de drept comun, ca fiind legată de caracterul obiectiv al răspunderii statului, independent de autoritatea sau persoana ce a generat vătămarea și de vreo culpă în producerea încălcării unui drept fundamental. Acest tip de răspundere se îndepărtează de reglementarea de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, ce presupune și întrunirea condiției vinovăției autorului, pe lângă cele privind fapta ilicită, prejudiciul și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, justificat fiind de obligația pozitivă a statului de a garanta respectarea drepturilor consacrate de Convenție. Tot astfel cum răspunderea internațională a statului, parte contractantă la Convenție, poate fi atrasă atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată încălcarea unui drept protejat, la fel funcționează angajarea răspunderii statului în fața instanțelor naționale pentru nerespectarea unui asemenea drept subiectiv. În acest context, fapta pentru care statul răspunde o reprezintă orice acțiune sau inacțiune din partea unei autorități de stat sau a unei persoane ce acționează în cadrul funcției sale oficiale, așadar orice asemenea act al unui organ al statului, al agenților sau funcționarilor săi. Conduita pozitivă sau negativă trebuie să fie "ilicită", în sensul că a fost încălcată obligația de a acționa într-un anumit fel, care asigură respectarea unui drept consacrat de Convenția Europeană. În aceste condiții, Statul Român este cel care trebuie să răspundă pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție. Repararea prejudiciului se realizează conform principiilor aplicate de Curtea Europeană pentru acordarea satisfacției echitabile. Față de cele arătate, Înalta Curte constată că instanța de apel a concluzionat, în mod corect, că este admisibilă acțiunea împotriva statului întemeiată pe dispozițiile C. civ. în materia răspunderii civile delictuale. În strânsă legătură cu motivele de recurs care vizează admisibilitatea acțiunii sunt și criticile cu referire la calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, calitate contestată pe toată durata litigiului. Înalta Curte constată că, din perspectiva aplicării normelor legale incidente speței, deja enunțate, și în acord cu dispozițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. (care reglementează, în esență, principiul disponibilității), dar și al dispozițiilor art. 22 alin. (4) și (6) Cod procedură (ce reglementează rolul judecătorului în aflarea adevărului), instanțele de fond, în mod corect, au reținut legitimarea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, care, astfel cum s-a detaliat mai sus, se justifică din perspectiva obligațiilor generale pozitive pe care statele care au ratificat Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale le au, de a proteja drepturile și libertățile fundamentale reglementate de aceasta, de a organiza sistemul judiciar de o asemenea manieră încât încălcarea dreptului la un proces echitabil să nu se producă, inclusiv de a crea mecanismele care să permită denunțarea și sancționarea nerespectării duratei rezonabile a procedurii (a se vedea în acest sens cauza Kudla împotriva Poloniei, precum și cauza Abramiuc împotriva României). Referitor la pretinsa incidență a art. 223 și 224 C. civ. și presupusul caracter subsidiar al răspunderii statului, instanța de recurs reține că aceste dispoziții reglementează răspunderea persoanelor juridice de drept public pentru prejudiciile cauzate de organele sau funcționarii lor, fie direct, fie în mod subsidiar/complementar, atunci când fapta ilicită este imputabilă organului, iar raportul de prepușenie justifică angajarea răspunderii entității publice. Însă, în speță, nici obiectul acțiunii și nici temeiurile juridice invocate nu plasează cauza în sfera acestei răspunderi subsidiar-complementare. Nu ne aflăm în ipoteza unei acțiuni întemeiate pe răspunderea pentru fapta altuia sau pe un raport de prepușenie între stat și autoritățile/instituțiile implicate, ci în prezența unei răspunderi directe a statului - răspundere angajată în considerarea obligațiilor pozitive ce îi revin în baza art. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului. Această răspundere derivă din statutul de garant al respectării drepturilor fundamentale, obligație ce revine statului în integralitatea sa (legislativ, executiv, judiciar) și care nu poate fi eludată prin invocarea unor mecanisme de tip subsidiar, specifice relației dintre persoana juridică de drept public și organele sale. Prin urmare, Înalta Curte reține că instanțele de fond au analizat în mod corect admisibilitatea acțiunii întemeiate pe dispozițiile de drept comun și au constatat, în mod justificat, calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, nefiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește susținerile recurentei expuse în memoriul de recurs începând cu pagina 9 și până la final, care vizează, pe de o parte, aspectul daunelor morale susceptibile de acordare în cadrul acțiunii deduse judecății și cuantumul acestora, iar, pe de altă parte, acordarea cheltuielilor judiciare în calea de atac a apelului, acestea nu pot fi primite spre analiză, având în vedere considerentele ce succed. Cu referire la critica privind daunele morale și cuantumul acestora, se reține că, prin decizia atacată, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe de respingere a cererii vizând acordarea acestui tip de despăgubiri. Această soluție, prin conținutul său, este evident favorabilă recurentei-pârâte, întrucât exonerează partea de orice obligație patrimonială derivată dintr-un asemenea capăt de cerere. În aceste condiții, în absența unei obligații instituite în sarcina sa, recurenta nu justifică un interes procesual actual, real și concret pentru a supune cenzurii instanței de recurs soluția pronunțată pe acest capăt de cerere. Cum art. 32 alin. (1) C. proc. civ. stabilește că folosul direct și actual pentru parte reprezintă premisa esențială a oricărei cereri de reformare a unei hotărâri judecătorești, rezultă că motivul de recurs formulat de recurentă nu poate fi primit spre analiză. În ceea ce privește cheltuielile judiciare, recurenta a formulat critici referitoare la cuantumul onorariului de avocat, apreciat ca fiind disproporționat față de complexitatea cauzei. Totuși, asemenea critici nu pot fi primite, întrucât sunt în întregime străine cadrului procesual al prezentei cauze. Din verificarea considerentelor și dispozitivului hotărârilor pronunțate de instanțele de fond, rezultă că pârâta nu a fost obligată la plata unor cheltuieli de judecată în acest dosar, constând în onorariu de avocat, astfel încât problema invocată prin cererea de recurs nu a constituit și nici nu putea constitui obiect de analiză în apel. Or, recursul, în conformitate cu art. 483 și urm. C. proc. civ., are caracter de cale extraordinară de atac, prin care se cenzurează exclusiv legalitatea hotărârii atacate, în limitele motivelor prevăzute de art. 488 din același Cod. Astfel, în lipsa unei statuări a instanțelor de fond cu privire la obligarea recurentei-pârâte la plata unor cheltuieli de judecată, eventualele critici referitoare la cuantumul unui onorariu de avocat se situează în afara obiectului recursului și, pe cale de consecință, nu pot fi primite spre analiză. Pentru toate aceste considerente, reținând că hotărârea atacată a fost pronunțată cu respectarea și aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile ipotezelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) din același cod. Totodată, constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 451-453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă, ca parte căzută în pretenții, să plătească, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 600 RON către intimata-pârâtă B., cheltuieli dovedite a fi efectuate în recurs prin documentul justificativ depus la fila x.