ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1922/2024

Asupra recursurilor, din actele dosarului, constată următoarele:

În drept, au fost invocate prevederile art. 6 alin. (1) Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, art. 47 alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE, art. 626 C. proc. civ., art. 1.349 și art. 1.385 C. civ. și art. 20 alin. (2) din Constituția României.

Prin încheierea din 29 iunie 2022 a fost respinsă cererea reclamantei de a fi recomunicat interogatoriul către pârât, pentru ca răspunsul să fie formulat de Ministerul Finanțelor, și nu prin mandatar.

Prin încheierea din 21 septembrie 2022 a fost respinsă cererea reclamantei de revenire la pârât cu mențiunea de a semna răspunsurile la interogatoriu, formulate și semnate prin mandatar, apreciindu-se că această chestiune ține de interpretarea unei probe deja administrate.

Prin sentința civilă nr. 345/2022 din 5 octombrie 2022 pronunțată de Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale pasive, lipsei de obiect și inadmisibilității acțiunii, invocate de pârât.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 921/2023 din 19 decembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a fost admis apelul reclamantei, fiind schimbată în parte sentința apelată în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

A fost obligat pârâtul Statul Român să plătească reclamantei suma de 50.000 RON, reprezentând daune materiale.

Au fost menținute dispozițiile sentinței care nu sunt contrare deciziei.

A fost respins apelul reclamantei împotriva încheierilor, ca nefondat.

A fost admisă în parte cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, fiind obligat intimatul-pârât să plătească apelantei-reclamante suma de 3.922 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru în apel și în primă instanță, proporțional cu pretențiile admise în cursul procesului.

În esență, dezvoltând motivul de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a imputat instanței de apel judecarea cauzei în echitate, prin aplicarea art. 5 alin. (3) din același cod, în detrimentul dispozițiilor C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, fiind încălcate dispozițiile art. 20 și art. 22 alin. (1) și (7) C. proc. civ. care impun obligația judecătorului de a soluționa cauza conform regulilor de drept aplicabile.

În dezvoltarea motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a criticat faptul că, deși s-a reținut incidența dispozițiilor răspunderii civile delictuale, instanța de apel nu a făcut aplicarea în cauză a acestor reguli, respectiv a art. 1.349 alin. (2) C. civ. – obligația de reparare a prejudiciului, art. 1.357 alin. (2) C. civ. – răspunderea pentru cea mai ușoară culpă, art. 1.386 C. civ. – formele reparației, art. 1.385 alin. (1) – prejudiciul se repară integral. S-a invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, arătându-se că, potrivit art. 6 alin. (2) C. proc. civ., prevederile Convenției se aplică în mod corespunzător și în faza executării silite. Astfel, dreptul la executare intră în sfera dreptului privind accesul la justiție, statul fiind obligat să ia măsuri pentru executarea hotărârii.

De asemenea, au fost invocate dispozițiile art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, art. 6 alin. (1) din Convenție, art. 6 alin. (1) din Tratatul UE, art. 3 și 4 C. proc. civ.

Împotriva aceleiași decizii a formulat recurs și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate și reținerea cauzei spre rejudecare.

Subsumat motivului de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut lipsa motivelor pe care se întemeiază hotărârea, omisiunea analizării probelor și existența unor motive contradictorii.

Cu privire la lipsa calității procesuale pasive a pârâtului, s-a susținut că reclamanta a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, deși acesta nu a fost parte în raporturile deduse judecății, o altă persoană juridică fiind responsabilă pentru prejudiciu, respectiv A.A.A.S., calitatea procesuală pasivă aparținând acesteia, sens în care au fost invocate dispozițiile art. art. 25 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, art. 223 alin. (1) și art. 224 alin. (1) C. civ., precum și ale O.U.G. nr. 51/1998.

De asemenea, în ceea ce privește incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a susținut că instanța de apel a stabilit cuantumul despăgubirilor fără a arăta criteriile care au stat la baza individualizării sumei și fără a ține cont că, pentru admiterea unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 1.357 C. civ., se cer verificate condițiile privind fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și vinovăția. De asemenea, a arătat recurenta-pârâtă că răspunderea civilă prevăzută de art. 1.349 C. civ. este o răspundere directă a persoanei care a săvârșit fapta prejudiciabilă, nefiind aplicabile normele care reglementează răspunderea comitentului pentru faptele prepusului.

Au fost invocate și dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, potrivit cărora statul răspunde pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, concluzionându-se că pârâtul nu poate răspunde pentru că A.A.A.S. nu și-a îndeplinit obligațiile stabilite pe cale judecătorească.

La data de 27 mai 2024 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de recurenta-reclamantă A. S.A. cu privire la recursul formulat de recurentul-pârât, prin care s-a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Asupra limitelor învestirii, se observă că recursurile vizează soluția pronunțată în apel numai în ceea ce privește fondul cauzei, aspectele privind administrarea probei cu interogatoriul nefiind recurate. De asemenea, soluția de respingere a excepțiilor invocate în fața primei instanțe a intrat în puterea lucrului judecat, întrucât numai reclamanta a formulat apel, nu și pârâtul, apelul reclamantei nevizând și soluțiile pronunțate asupra excepțiilor. Ca urmare, cu referire la recursul pârâtului, se impune a se arăta că problema calității procesuale pasive a pârâtului nu mai poate fi repusă în discuție.

Cu privire la motivele de recurs, se reține că recurenta-reclamantă și-a subsumat criticile dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. iar recurentul-pârât a invocat ipotezele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din același cod.

Înalta Curte notează că susținerile părților circumscrise motivelor de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. sunt strâns legate, vizând, în esență, neaplicarea dispozițiilor privind răspunderea civilă delictuală și respectiv neanalizarea condițiilor prevăzute de lege pentru a fi incident acest tip de răspundere.

Astfel, recurenta-reclamantă critică, din perspectiva modului de cuantificare a despăgubirilor acordate, judecarea cauzei în echitate, prin aplicarea art. 5 alin. (3) din același cod, în detrimentul dispozițiilor C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, cu consecința încălcării dispozițiilor art. 20 și art. 22 alin. (1) și (7) C. proc. civ.. Pe de altă parte, recurentul-pârât impută instanței de apel nemotivarea deciziei, întrucât nu au fost analizate condițiile răspunderii civile delictuale, caz în care s-ar fi constatat că pârâtului nu îi poate fi atrasă răspunderea pentru fapta ilicită a altei persoane.

În consecință, recursurile vor fi examinate împreună, prin considerente comune, analiza motivelor de recurs urmând a se face în succesiunea impusă de efectele eventualei admiteri a unuia dintre acestea asupra examinării celorlalte.

Trecând la analiza propriu-zisă a motivelor de recurs, se reține că susținerile recurentei-reclamante subsumate ipotezei de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt întemeiate.

Conform acestor dispoziții legale "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității."

În speță, cererea de chemare în judecată a fost formulată pe temeiul răspunderii civile delictuale, dispozițiile de drept invocate în susținerea cererii fiind art. 1.349 și art. 1.385 C. civ.. Fapta ilicită imputată pârâtului Statul Român vizează neîndeplinirea obligației de a depune toate diligențele pentru executarea unei hotărâri judecătorești definitive împotriva debitoarei A.A.A.S., fostă A.V.A.S., entitate creată de pârât și care se află în subordinea directă a Guvernului României. S-a susținut că, de peste 10 ani, nu s-a putut obține din partea debitoarei, pe calea executării silite, restituirea sumei de 1.418.000 RON, astfel cum s-a dispus prin sentința civilă nr. 41/07.04.2021 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2011, irevocabilă prin respingerea recursului.

Prima instanță a respins acțiunea, ca neîntemeiată, stabilind că simpla invocare a dreptului la un proces echitabil nu este suficientă pentru a deschide calea unei acțiuni directe în despăgubiri împotriva statului, impunându-se identificarea unui remediu în dreptul intern care să permită repararea încălcării pretinse. S-a arătat că, invocându-se eșecul în asigurarea executării unei hotărâri judecătorești definitive, se tinde la stabilirea unei răspunderi obiective a statului, întemeiată pe obligațiile sale pozitive. Or, a reținut prima instanță că nu s-a probat existența unei fapte ilicite, care să atragă răspunderea directă a pârâtului.

În schimb, instanța de apel, admițând apelul reclamantei împotriva soluției de respingere a acțiunii și rejudecând cauza, a admis cererea de chemare în judecată. A constatat că fapta ilicită o reprezintă neîndelinirea obligației de a aloca resursele financiare necesare pentru plata sumei stabilite prin hotărârea judecătorească definitivă obținută împotriva A.A.A.S., al cărei temei juridic îl reprezintă dispozițiile art. 626 C. proc. civ.

Apoi, deși a identificat regulile de drept aplicabile litigiului, prin aceea că a reținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, instanța de apel nu a făcut aplicarea în cauză a prevederilor legale incidente în ceea ce privește cuantificarea daunelor solicitate. Astfel, referitor la obligația pârâtului de dezdăunare, instanța de apel a hotărât în echitate, conform art. 5 alin. (3) C. proc. civ., apreciind că, la momentul pronunțării deciziei, acordarea unei despăgubiri în cuantum de 50.000 RON este suficientă pentru prejudiciul material cauzat reclamantei.

Or, dispozițiile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că principiile generale ale dreptului și cerințele echității vor fi aplicate numai atunci când o pricină nu poate fi soluționată în temeiul legii. O astfel de ipoteză nu este, însă, incidentă în speță, fiind dedusă judecății o acțiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispozițiile art. 1.349 și art. 1.385 C. civ.

Prin urmare, aplicând greșit dispozițiile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., în detrimentul dispozițiilor art. 1.349 și următoarele C. civ., deși anterior reținuse că răspunderea civilă delictuală reprezintă temeiul juridic al cererii, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 22 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd că, în demersul său vizând aflarea adevărului, judecătorul este obligat să soluționeze litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, respectând astfel principiul legalității.

Judecând în echitate, și nu potrivit regulilor răspunderii civile delictuale, instanța de apel a schimbat, practic, cauza juridică a cererii, cunoscută sub denumirea de causa debendi sau cauza raportului juridic dedus judecății și care constituie fundamentul dreptului la despăgubiri invocat de reclamantă.

Având în vedere că dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., referitoare la limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, interzic schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată în apel, rezultă că în cauză au fost încălcate flagrant dispozițiile imperative care reglementează desfășurarea procesului civil, remediul impus fiind casarea hotărârii.

În egală măsură, se reține caracterul întemeiat al criticilor recurentului-pârât circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit cu care "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei."

Motivarea hotărârii judecătorești este supusă atât exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cât și principiilor jurisprudențiale dezvoltate pe marginea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind de esența hotărârii, înlăturând arbitrariul și făcând posibil controlul judiciar.

În cauză, hotărârea este afectată de viciul nemotivării; deși în apel a fost schimbată soluția pe fond pronunțată în primă instanță, fiind admisă cererea de chemare în judecată, instanța de apel a nesocotit exigențele legale și convenționale în ceea ce privește motivarea hotărârii judecătorești.

Astfel, în cadrul celor câteva considerente alocate motivării soluției de admitere a cererii, instanța s-a limitat numai să constate că fapta ilicită o reprezintă neincluderea, timp de peste 10 ani, a sumelor prevăzute de titlul executoriu, în bugetul de venituri și cheltuieli al debitoarei, reținând dubitativ că pârâtul nu a respectat întrutotul obligația pozitivă prevăzută la art. 626 C. proc. civ.

Ignorând fundamentul pretențiilor reclamantei, instanța de apel a neglijat să expună situația de fapt reținută pe baza probelor, nu a analizat condițiile răspunderii răspunderii civile delictuale, astfel cum sunt prevăzute de lege, analiză pe baza căreia să fi putut concluziona îndeplinirea acestora, nu a indicat criteriile care au stau la baza stabilirii despăgubirilor și nici nu a examinat susținerile părților. Practic, instanța de apel nu a procedat la cercetarea fondului cauzei cu care a fost învestită.

Dovadă a superficialității și inconsistenței considerentelor stă și faptul că instanța de apel a apreciat că temeiul juridic al obligației pozitive nerespectate de pârât îl reprezintă art. 626 C. proc. civ.. Or, aceste din urmă norme procesuale civile, privind rolul statului în executarea silită, vizează obligația generală a statului ca, prin executorii judecătorești, agenții forței publice, Ministerul Public și alți participanți la executarea silită să își dea concursul și să sprijine punerea în executare a titlului executoriu, eventualul refuz al acestora dând dreptul persoanei vătămate la despăgubiri. Prin urmare, aceste dispoziții nu se referă la obligațiile ce îi revin statului în calitate de debitor.

Înalta Curte reține, astfel, incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., impunându-se casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. Ca o consecință, date fiind deficiențele deja expuse ale hotărârii atacate, instanța de recurs nu poate păși la analiza criticilor ambelor părți privind încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material, circumscrise ipotezei de nelegalitate de la pct. 8 al aceluiași articol.

În rejudecare, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel va face o analiză exhaustivă a cauzei, în fapt și în drept, prin raportare la temeiurile cererii, cu respectarea art. 478 din același cod și își va îndeplini obligația legală și convențională de motivare a hotărârii judecătorești.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., va admite recursurile, va casa în parte decizia atacată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe în ceea ce privește apelul formulat împotriva sentinței.

Raportat la soluția de admitere a recursurilor și casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată, cheltuielile de judecată solicitate de recurenta-reclamantă A. S.A. nu vor fi acordate în această etapă procesuală, acestea urmând a fi evaluate de curtea de apel, în ansamblul cheltuielilor de judecată ale litigiului, ca urmare a caracterului accesoriu al acestei cereri față de cererea principală dedusă judecății și în raport cu soluția pronunțată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta A. S.A. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău împotriva deciziei nr. 921/2023 din 19 decembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Casează în parte decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe în ceea ce privește apelul formulat împotriva sentinței.

Menține în rest dispozițiile deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 octombrie 2024.