ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 45/2026

Pretenția dedusă judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 11.03.2022, sub nr. de dosar x/2022, reclamanta A. S.A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, pronunțarea unei hotărâri prin care să fie obligat pârâtul la repararea integrală a prejudiciului suferit, în cuantum total de 2.253.450 RON, din care 1.418.000 RON (echivalentul sumei de 500.000 USD, la cursul BNR din 22.06.2006) reprezentând pierderea suferită, iar diferența, câștigul de care societatea a fost lipsită și constând în dobânda pe care ar fi putut să o perceapă.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 345 din 05.10.2022 Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive, a lipsei de obiect și a inadmisibilității acțiunii, invocate de pârât și a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe civile și a încheierilor din 29.06.2022 și 21.09.2022 pronunțate de Tribunalul Bacău a declarat apel reclamantul A. S.A.. Prin decizia civilă nr. 921 din 19 decembrie 2023 Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.A în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor. A schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis în parte acțiunea. A obligat pârâtul Statul Român să plătească reclamantei A. S.A. 50.000 RON, daune materiale. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței care nu sunt contrare prezentei decizii. A respins apelul declarat apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva încheierilor, ca nefondat. A admis în parte cererea de cheltuieli de judecată și a obligat intimatul-pârât să plătească apelantei-reclamante 3922 RON cheltuieli de judecată, proporțional cu pretențiile admise în cursul procesului.

Recursul formulat în cauză Împotriva acestei decizii civile au declarat recurs ambele părți. Prin decizia civilă nr. 1922 din 29 octombrie 2024 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursurile declarate, a casat în parte decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe, în ceea ce privește apelul formulat împotriva sentinței. A menținut în rest dispozițiile deciziei atacate.

Decizia pronunțată în rejudecarea apelului. Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, în rejudecare, prin decizia civilă nr. 437 din 13 iunie 2025 a respins apelul civil formulat de apelanta-reclamantă A. S.A., împotriva sentinței civile nr. 345/05.10.2022 și a încheierilor din 29.06.2022 și 21.09.2022 pronunțate de Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău, cu sediul în Bacău, ca nefondat.

Recursul formulat. Reclamantul A. S.A. prin recursul declarat împotriva deciziei nr. 437 din 13 iunie 2025, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare. A invocat recurentul dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. arătând că în mod eronat instanța de apel a reținut în motivarea hotărârii că tinde la obținerea unui nou titlu executor cu încălcarea art. 703 C. proc. civ., invocând totodată și art. 707 alin. (2) C. proc. civ., texte care, apreciază recurentul, nu au incidență în cauză. A arătat că instanța de apel a reținut că nu este sesizată cu excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, însă în realitate a analizat-o și argumentat pe ideea că s-ar tinde la obținerea unui al doilea titlu executor, ceea ce ar duce la îmbogățire fără justă cauză a recurentului. În acest fel, a apreciat recurentul că instanța a încălcat principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv contradictorialitatea, art. 14 C. proc. civ., oralitatea, art. 15 C. proc. civ., dreptul la apărare, art. 13 C. proc. civ., dreptul de dispoziție al părților, art. 9 alin. (2) C. proc. civ., art. 22 alin. (2) C. proc. civ., și îndatorirea instanțelor de a respecta principiile fundamentale, art. 20 C. proc. civ. Prin cel de-al doilea motiv de recurs invocat, raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., coroborat cu art. 501 C. proc. civ., recurentul a susținut încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 22 alin. (2) C. proc. civ.,art. 237 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., arătând că instanța de apel nu a cercetat fondul cauzei, neîndeplinind cerința instanței supreme de a stabili situația de fapt pe baza probelor și neexaminând susținerile esențiale ale recurentului. De asemenea, a susținut și existența unor motive contradictorii, care se exclud reciproc, astfel: Instanța a reținut că nu este identificată o obligație a statului pentru a se angaja răspunderea acestuia, dar, în același timp, a reținut că statul are posibilitatea de a finanța instituțiile publice care au de plată creanțe stabilite prin hotărâri judecătorești și se poate angaja răspunderea acestuia prin promovarea unei acțiuni oblice, atâta vreme cât s-a anulat executarea silită și s-a dispus întoarcerea executării silite. S-a mai reținut că instanța națională nu are aptitudinea, așa cum o are Curtea de la Strasbourg, de a obliga statul la plata creanței datorită întârzierii executării silite, în schimb, legislația internă oferă material și procedural posibilitatea unei reparații adecvate a prejudiciului derivat din executarea silită, iar singura instanță care poate să constate că legislația internă în materia executării silite este contrară CEDO, este CCR, dar nu se impune sesizarea acesteia. De asemenea, s-a reținut că nu există un prejudiciu cert în cauză, însă instanța a stabilit că suma încasată de A.A.A.S. a rămas fără fundament legal și statul poate fi obligat la restituirea acesteia. Tot cu privire la acest motiv de recurs a apreciat recurentul că instanța nu a analizat cererea acesteia de aplicare cu prioritate a CEDO și a jurisprudenței Curții de la Strasbourg, iar paragraful 1 de la pag. 8 din hotărârea recurată este lipsit de claritate și precizie și demonstrează că instanța de apel nu a avut niciun raționament care să stea la baza soluției pronunțate. Prin ultimul motiv de recurs invocat, raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recuentul a arătat că, în temeiul art. 4 și art. 20 alin. (2) din Constituția României se impunea aplicarea cu prioritate a CEDO și a jurisprudenței Curții de la Strasbourg, dezvoltând în acest sens argumente prin raportare la hotărârea pronunțată în cauza Moldoveanu versus România și concluzionând că, și din punct de vedere al dreptului interen sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii delictuale, art. 1349 - 1357 C. civ., inclusiv faptul că autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă, conform art. 1357 alin. (2) C. civ.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 19.08.2025 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 3, astfel cum reiese din fișa Ecris. În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 20.10.2025, s-a fixat termen de judecată la data de 22.01.2026, în ședință publică, cu citarea părților. La termenul din 22.01.2026, după dezbateri contradictorii, instanța a reținut cauza în pronunțare asupra recursului declarat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul reclamant A. S.A. este fondat, pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, altele decât cele prevăzute la pct. 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs. Așadar, pct. 5 al acestui articol acoperă toate neregularitățile procedurale săvârșite la instanțele de fond. În cauză, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile privind răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 1349 și art. 1385 C. civ.. Se impută pârâtului Statul Român neîndeplinirea obligației de a depune toate diligențele pentru executarea unei hotărâri judecătorești definitive împotriva debitoarei A.A.A.S., fostă AVAS, aflată în subordinea directă a Guvernului României. Instanța de apel a reținut că, deși nu este învestită cu excepția lipsei de interes și nu se poate pronunța pe această excepție, se observă totuși că reclamanta solicită ca despăgubire tocmai suma la care AVAS a fost obligată la restituire în mod definitiv, astfel că în lipsa unei dovezi privind închiderea definitivă a dosarului de executare silită fără recuperarea creanței, în condițiile art. 703 C. proc. civ. și dacă s-ar admite prezenta cerere de chemare în judecată, reclamanta ar obține două titluri de creanțe executorii privind aceeași creanță principală, ceea ce ar duce la o îmbogățire fără justă cauză dacă s-ar executa ambele titluri executorii. Reclamanta urmărește obținerea unui nou titlu executoriu împotriva aceluiași pârât practic, cu încălcarea condițiilor care rezultă din prevederile art. 707 alin. (2) C. proc. civ. Înalta Curte reține că instanța de apel a procedat în mod greșit prin aceea că, deși nu a fost sesizată cu excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, în realitate a analizat-o și argumentat-o, ajungând la concluzia că se tinde la obținerea unui al doilea titlu executor, ceea ce ar duce la îmbogățirea fără justă cauză a reclamantei. Instanța de apel nu a pus în discuția părților aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 703 și respectiv art. 707 alin. (2) C. proc. civ., pe care le-a reținut în considerente și astfel, a încălcat principiile fundamentale ale procesului civil: dreptul la apărare contradictorialitatea și oralitatea, consacrate în dispozițiile art. 13, 14 și 15 C. proc. civ. Pe de altă parte, Înalta Curte reține că în cauză au fost încălcate dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., instanța având obligația de a pune în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt sau de drept. Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Motivarea este un element esențial al unei hotărâri judecătorești, iar lipsa sau inconsistența acesteia atrage casarea ei. Motivarea unei hotărâri trebuie să se înfățișeze într-o asemenea măsură încât să corespundă imperativelor logicii, iar motivele invocate în hotărâre nu trebuie să fie dubitative, ci trebuie să ofere o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv. În cauză, instanța de apel nu a respectat cerințele Înaltei Curți de Casație și Justiție dispuse prin decizia nr. 1922 din 29 octombrie 2024, potrivit cărora "instanța de apel va face o analiză exhaustivă a cauzei, în fapt și în drept, prin raportare la temeiurile cererii, cu respectarea art. 478 C. proc. civ. și își va îndeplini obligația legală și convențională de motivare a hotărârii judecătorești". Astfel, instanța nu a analizat susținerile reclamantei recurente referitoare la faptul că suma încasată din conturile sale de către AAAS a fost virată la bugetul de stat, că timp de peste 14 ani nu s-a plătit și nici nu există o perspectivă de plată, că AAAS nu are independență instituțională și funcțională, iar statul este obligat să răspundă atât pentru acțiunile, cât și pentru omisiunile acesteia, în sensul că trebuie să plătească creanța, deoarece nu se poate invoca lipsa resurselor financiare ale AAAS. În cauză sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și din perspectiva motivării contradictorii. Astfel, s-a reținut pe de o parte că nu există o obligație legală a statului în cauză, însă pe de altă parte, se poate angaja răspunderea acestuia prin promovarea unei acțiuni oblice, atâta vreme cât s-a anulat executarea silită și s-a dispus întoarcerea executării silite. De asemenea, s-a reținut că nu există un prejudiciu cert în cauză, iar pe de altă parte, instanța stabilește că suma încasată de AAAS a rămas fără fundament legal și statul poate fi obligat la restituirea acestei sume. Instanța de apel nu a analizat cererea reclamantei privind aplicarea cu prioritate a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curții de la Strasbourg, însă a reținut într-un mod contradictoriu că instanța națională nu se poate substitui Curții de la Strasbourg în cazul nerespectării drepturilor și libertăților fundamentale, deoarece singura instanță care poate să constate că legislația internă în materia executării silite este contrară CEDO, este Curtea Constituțională a României, dar nu se impune sesizarea Curții Constituționale a României. Recurenta-reclamantă a invocat și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Acest motiv presupune că instanța de fond a recurs la texte de lege aplicabile speței, dar le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, sau le-a aplicat greșit. Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (2) C. civ. "Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și prezentul Cod, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care prezentul cod conține dispoziții mai favorabile". Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 5 C. civ., "În materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părților". Criticile privind aplicarea cu prioritate a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curții de la Strasbourg sunt întemeiate întrucât instanța de apel nu a analizat cauza dedusă judecății potrivit acestor reglementări. În cauză, debitoarea AAAS a fost creată prin lege și a avut ca obiect recuperarea creanțelor statului, fiind în subordinea Guvernului României, care aproba prin H.G. bugetul de venituri și cheltuieli. Înalta Curte reține, de asemenea, dispozițiile art. 224 C. civ. care reglementează răspunderea civilă a statului, în sensul că statul răspunde în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, instituțiilor și serviciilor publice din subordine. Față de aceste considerente, în cauză sunt incidente motivele de nelegalitate invocate prin memoriul de recurs și, pe cale de consecință, recursul urmează a fi admis, decizia recurată va fi casată, iar cauza va fi trimisă, spre o nouă judecată, instanței de apel.