ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 884/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, în data de 6 noiembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, Penitenciarul Târgu Jiu, Penitenciarul Drobeta Turnu Severin, Penitenciarul Mioveni și Administrația Națională a Penitenciarelor, în nume propriu și pentru penitenciarele pârâte, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 70 euro/zi, echivalent RON la data plății la cursul Băncii Naționale a României, reprezentând despăgubiri cu titlu de daune morale pentru condițiile improprii în care a fost deținut și pentru prejudiciile cauzate de pârâți. În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Legea nr. 169/2017, art. 1349 C. civ. și celelalte temeiuri invocate în cuprinsul cererii. Prin sentința civilă nr. 32 din 22 ianuarie 2020, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, a fost declinată soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului București, dosarul fiind înregistrat în data de 21 ianuarie 2020, sub același număr de dosar. În data de 17 septembrie 2020, a fost înregistrată la dosarul cauzei o cerere prin care numita B. a arătat că a devenit cesionarul drepturilor litigioase ce fac obiectul cauzei potrivit contractului de cesiune autentificat sub nr. x/14.09.2020 la Biroul Notarului Public C. din Zalău; conform contractului, reclamantul A. a cesionat către B. drepturile litigioase din dosarul de față la prețul de 15.000 euro.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 1899/02.12.2020, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția lipsei calității de reprezentant, ca neîntemeiată, a respins excepția inadmisibilității și prematurității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, Administrația Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul Drobeta Turnu Severin, ca neîntemeiate, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea, ca prescrisă, pentru perioada anterioară datei de 5.11.2016, iar, în rest, a respins, ca nefondată, cererea privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, Penitenciarul Târgu Jiu, Penitenciarul Drobeta Turnu Severin, Penitenciarul Mioveni, Penitenciarul Oradea și Administrația Națională a Penitenciarelor și cesionar B..

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 189 A din 15 februarie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta B., de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor.

Recursurile declarate în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs principal reclamanta B. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finantelor și recurs incident pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, reclmanta arătând că declară recurs și împotriva sentinței primei instanțe. 4.1. Prin cererea de recurs formulată de reclamanta B., întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., aceasta a susținut că declară recurs atât împotriva sentinței civile nr. 1889 din 2 decembrie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, cât și împotriva deciziei civile nr. 189 A din 15 februarie 2022, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, sau rejudecând, schimbarea în tot în sensul admiterii cererii de chemare în judecată. În continuare, a arătat că hotărârile atacate sunt nelegale pentru că instanțele nu s-au pronunțat cu privire la ce au fost învestite, nu au motivat efectiv în raport cu motivele formulate, fiind încălcate și aplicate greșit normele de drept material incidente în privința admisibilității despăgubirilor solicitate. A mai susținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, fiind incident art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar instanțele de fond nu au avut în vedere că, în privința cuantumului despăgubirilor, acesta nu este stabilit prin lege, ci pe baza aprecierii date de judecătorul cauzei. 4.2. Prin cererea de recurs, întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar, în rejudecare, admiterea apelului declarat de acest pârât și modificarea în parte a deciziei civile atacate în sensul admiterii excepției invocate și respingerea acțiunii în consecință. În susținerea căii de atac, a arătat că din cuprinsul cererii de chemare în judecată reiese că reclamantul se referă la condițiile de detenție din penitenciarele în care a fost deținut, respectiv Penitenciarele Târgu Jiu, Drobeta Turnu Severin, Mioveni și Oradea, context în care, fiind o acțiune în răspundere civilă delictuală, instanța de apel trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 221 și art. 224 alin. (1) din C. civ. Așa cum a reținut și instanța de apel, Curtea Europeană a statuat constant că art. 3 din Convenție impune Statului să se asigure că orice prizonier este deținut în condiții compatibile cu respectarea demnității umane, însă acest aspect nu înseamnă că Statul răspunde în mod automat pentru modul de organizare și coordonare a activității de punere în executare a pedepselor privative de libertate. Răspunderea Statului Român pentru modul de organizare și coordonare a activității de punere în executare a pedepselor privative de libertate poate avea doar un caracter subsidiar, dat fiind că organizarea acestei activități nu este în sarcina directă a statului, fiind încredințată unor alte persoane care au personalitate juridică, iar potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, penitenciarele au personalitate și sunt în subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor. Așadar, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, nu-și poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci când se invocă faptul că alte persoane, fizice sau juridice, ar fi vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul raportului juridic litigios, urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanelor respective, în măsura în care s-a produs un prejudiciu. Prin urmare, contrar celor reținute de instanța de apel, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor nu justifică calitate procesuală pasivă în cauza pendinte. Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a apelantei B., recurentul a susținut că este greșit raționamentul instanței de apel potrivit cu care chiar dacă suferința pretinsă de reclamant este intuitu personae, pentru remedierea prejudiciului suferit se solicită o sumă de bani, iar drepturile litigioase cu privire la respectiva sumă de bani pot fi cesionate, pentru că reclamantul pretinde un drept de creanță în prezentul litigiu, ce poate fi tranzacționat. Recurentul a opinat că nu toate drepturile de creanță pot fi transmise, fiind interzisă transmiterea drepturilor personale ale creditorului, imposibilitatea transmiterii drepturilor intuitu personae datorându-se faptului că sunt indispensabile de persoana creditorului. Așadar, drepturile personale nepatrimoniale sunt netransmibile și de regulă, nu este posibilă transmiterea/cedarea dreptului de a primi despăgubiri, sub formă de daune morale. Prin urmare, întrucât dreptul la despăgubiri morale este un drept intuitu personae, instanța de apel a apreciat greșit că B. justifică calitate procesuală activă. 4.3 Prin cererea de recurs incident, întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor a solicitat admiterea recursului, desființarea în parte a deciziei recurate, în ceea ce privește soluția referitoare la excepția lipsei calității sale procesuale pasive. Instanța de apel a reținut eronat, cu încălcarea normelor de drept material, că această pârâtă justifică calitate procesuală raportat la art. 6 alin. (1) lit. a) și art. 11 alin. (1) din H.G. nr. 756/2016 pentru organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor și pentru modificarea H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, cu modificările și completările ulterioare. Ținând cont de motivele de fapt și de drept invocate în cererea de chemare în judecată, reclamantul impută o faptă ilicită determinată, solicitând o compensare pecuniară pentru condițiile de detenție asigurate în penitenciarele în care a fost cazat. Astfel, acesta invocă aspecte referitoare la modul în care s-a realizat cazarea pe parcursul executării pedepsei privative de libertate, reclamând condițiile de detenție asigurate, de unde reiese, în opinia recurentei, că fapta ilicită este atribuită exclusiv unităților penitenciare în care reclamantul a fost custodiat, neexistând niciun temei pentru atragerea răspunderii pârâtei pentru modul cum i-au fost asigurate reclamantului condițiile de detenție în penitenciare. Acest aspect nu este de natură să confere pârâtei legitimarea procesuală pasivă, având în vedere că o astfel de calitate se analizează strict și delimitat în funcție de raportul juridic dedus judecății în cauză. Pârâta nu dispune asupra modului în care execută pedeapsa persoanele private de libertate aflate în custodia unităților penitenciare, calitatea procesuală neputând fi justificată prin raportare la răspunderea generică atribuită acestei entități. A susținut că instanța are obligația să efectueze o analiză riguroasă a conținutului raportului juridic dedus judecății și a naturii obligației în discuție, pentru ca, raportat la particularitățile speței, să poată stabili calitatea procesuală a fiecăreia dintre părți, rațiunea instituirii acestei reguli procedurale fiind tocmai asigurarea scopului definit de legiuitor prin art. 22 alin. (2) C. proc. civ. Raportat la art. 222 C. civ., cum penitenciarele au personalitate juridică proprie, recurenta a opinat că doar unitățile penitenciare care l-au custodiat pe reclamant în perioada menționată în cuprinsul cererii de chemare în judecată trebuie să stea în nume propriu în cauza de fată, pârâta neputând fi răspunzătoare pentru faptele acestora. Potrivit art. 1 alin. (1) și (2) din Regulamentul de organizare și funcționare a unităților penitenciare, aprobat prin Decizia directorului general al ANP nr. 507/2012, penitenciarele sunt instituții publice de interes național, cu personalitate juridică, în subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor, care fac parte din instituțiile publice de apărare, ordine publică și siguranță națională și asigură executarea pedepselor privative de libertate și a măsurii arestării preventive, în condiții care garantează respectarea demnității umane, facilitând responsabilizarea și reintegrarea în societate a persoanelor private de libertate și contribuind la creșterea gradului de siguranță a comunității, menținerea ordinii publice și securității naționale. H.G. nr. 1849/2004 a fost abrogat prin H.G. nr. 756/2016 privind organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor, cu modificările și completările ulterioare, care prevede la art. 11 alin. (2) că unitățile subordonate ANP au personalitate juridică, iar la art. 6. alin. (1) lit. a) că Administrația Națională a Penitenciarelor organizează și coordonează, evaluează, controlează și îndrumă activitățile referitoare la modul de executare a pedepselor privative de libertate, în unitățile din subordinea sa, însă, potrivit art. 11 alin. (1) din același act normativ "Pentru îndeplinirea atribuțiilor, în subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor se înființează, se organizează și funcționează penitenciare, penitenciare-spital, penitenciare pentru tineri, penitenciare pentru femei, centre educative (...)." Recurenta a mai susținut că penitenciarele au personalitate juridică proprie, organizare proprie, patrimoniu propriu și sunt ordonatori terțiari de credite, în același sens fiind și prevederile art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, prin care sunt stabilite în mod expres rolurile ordonatorilor de credite. Astfel, în cauză, pentru condițiile materiale de detenție oferite reclamantului, persoanele juridice de drept public responsabile sunt unitățile penitenciare în care acesta a fost custodiat. Așadar, instituția noastră nu dispune asupra modului în care persoanele private de libertate aflate în custodia unităților penitenciare execută pedeapsa. Se poate observa că responsabilitatea organizării activităților referitoare la modul de executare a pedepselor privative de libertate, respectiv, în ceea ce privește modalitatea de realizare a cazării persoanelor private de libertate, revine penitenciarelor, ca structuri funcționale ale Administrației Naționale a Penitenciarelor. Prin urmare, recurenta a susținut că nu dispune asupra modului în care deținuții sunt cazați în camerele de deținere, pentru că la nivelul Aparatului central nu sunt cazați deținuți, motiv pentru care nu are competențe în sensul repartizării persoanelor private de libertate pe camere, această competență fiind stabilită, conform prevederilor Ordinului Ministrului Justiției nr. 4800/C/2018, pentru seful secției de deținere (art. 327 lit. i), șefului de tură (art. 111 alin. (4), medicului șef de secție (art. 351). În continuare, recurenta a făcut referire la practica judiciară în materie, indicând o serie de hotărâri în care nu s-a reținut calitatea procesuală pasivă a pârâtei și susținând că Statului Român îi revine responsabilitatea asigurării condițiilor de detenție, iar eventualele inacțiuni nu sunt consecința unei atitudini cu rea-credință, ci se subscriu dificultăților întâmpinate în întregul sector bugetar privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziționării și dotării conform standardelor minime a locurilor de detenție. În cauză, este adevărat că fapta ilicită s-a produs în mediul penitenciar, dar condițiile de detenție imputate de reclamant pârâtei implică analiza răspunderii pentru supraaglomerarea din penitenciar decurgând din neasigurarea spațiilor corespunzătoare prevăzute de legislația în materie, fiind vorba despre invocarea prejudiciului suferit de reclamant ca urmare a supraaglomerării din penitenciare. Or, pentru acest tip de prejudiciu, răspunderea revine Statului Român, acesta fiind cel care stabilește politica penală și financiară, pârâta având doar atribuțiile de a aplica aceasta politică. Răspunderea Statului Român pentru acest tip de prejudiciu rezultă și din faptul că în Hotărârea pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Rezmiveș și alții împotriva României din 25 aprilie 2017, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat existența unei probleme structurale în ceea ce privește suprapopularea din centrele de deținere și arest preventiv și din unitățile penitenciare din România, recomandând măsuri suplimentare din partea autorităților naționale fie de natură logistică, fie de politică penală, precum și consolidarea, respectiv, introducerea unor remedii de natură preventivă și compensatorie. Toate măsurile ce se impun a fi luate sunt în sarcina Statului Român, Administrației Naționale a Penitenciarelor revenindu-i doar un rol secundar, care constă în aplicarea dispozițiilor cu caracter normativ în gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziție în cadrul politicii financiare a Statului Român. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că Statului îi revine sarcina de a-și organiza sistemul penitenciar de așa natură încât să asigure respectarea demnității deținuților (cauza Ananyev și alții împotriva Rusiei), respectiva obligație nefiind doar o obligație de mijloace, ci una de rezultat. Supraaglomerarea, ca problemă generală a sistemului penitenciar din România, este o consecință a politicii statale, responsabilitatea elaborării actelor normative și adoptării măsurilor necesare prevenirii apariției sau reducerii acestui fenomen aparțin statului, cum s-a reținut, de altfel, constant și în jurisprudența CEDO în materia încălcării art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, inclusiv în Hotărârea-pilot din cauza Rezmiveș contra României. În plus, în cauza Polgar împotriva României, Curtea a stabilit faptul că decizia nr. 460/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție în dosarul nr. x/2018, a consolidat o jurisprudența preexistentă și a stabilit criteriile pentru aplicarea răspunderii civile delictuale ca remediu pentru condițiile de detenție inadecvate, reținând că răspunzător pentru condițiile inadecvate de detenție este Statul. Așadar, CEDO reține că prin hotărârea nr. 460/19.02.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost stabilită răspunderea pecuniară a statului și nu a autorităților subordonate, pentru condițiile inadecvate de detenție, instanța supremă întemeindu-și soluția pe faptul că problema condițiilor de detenție are un caracter structural, așa cum s-a reținut și în hotărârea pilot Rezmiveș și alții împotriva României, motiv pentru care cauzele acestor disfunctionalități sistemice nu pot fi imputate locurilor de detenție, ci statului care este răspunzător de politica penală. Prin urmare, recurenta a susținut că responsabilitatea revine Statului, prin Ministerul Finanțelor, făcând referire în finalul recursului la o serie de hotărâri judecătorești pronunțate de instanțe inferioare, invocate cu titlu de practică judiciară.

Apărările formulate în cauză În 18 august 2023, intimatul Penitenciarul Târgu Jiu a depus întâmpinări la recursurile declarate de reclamantă și de pârâtul Statul Român, prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate. În ceea ce privește recursul declarat de reclamantă, intimatul a invocat excepția nulității recursului, pentru lipsa criticilor de nelegalitate. În 21 august 2023, intimatul Penitenciarul Drobeta Turnu Severin a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamantă, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. La aceeași dată, recurenta Administrația Națională a Penitenciarelor a depus întâmpinare la recursurile formulate de reclamantă și de pârâtul Statul Român. În ceea ce privește recursul declarat de reclamantă, a reiterat excepția lipsei calității procesuale active a acesteia, iar cu privire la recursul declarat împotriva sentinței pronunțate de prima instanță, a solicitat respingerea, ca inadmisibil. De asemenea, a invocat excepția nulității recursului declarat de reclamantă pentru lipsa criticilor de nelegalitate, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În ceea ce privește recursul declarat de Statul Român a solicitat respingerea, în parte, în ceea ce privește lipsa calității procesuale pasive, și admiterea recursului în ceea ce privește exepția lipsei calității procesuale active a reclamantei. În 28 august 2023, intimatul Penitenciarul Oradea a depus întâmpinare la recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește lipsa calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. De asemenea, a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamantă, invocând în principal excepția nulității recursului, pentru lipsa criticilor de nelegalitate, iar în subsidiar, a solicitat respingerea, ca nefondat. În 18 septembrie 2023, recurenta Administrația Națională a Penitenciarelor a depus răspuns la întâmpinările depuse de Penitenciarele Târgu Jiu, Oradea și Drobeta Turnu Severin. În 18 martie 2024, recurenta B. a depus concluzii scrise. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: 1. Analizând cererea de recurs formulată de reclamanta B., Înalta Curte constată că partea a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 1899 din 2 decembrie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă și împotriva deciziei civile nr. 189A din 15 februarie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. În acest sens, referitor la susținerea recurentei că declară calea de atac a recursului atât împotriva sentinței primei instanțe, cât și împotriva celei pronunțate în apel, esențial de subliniat este că obiectul recursului este reprezentat, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (1) C. proc. civ., de hotărârile date în apel, de cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege. Cum sentința recurată fost pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, iar partea a promovat împotriva acestei hotărâri calea de atac specifică, prevăzută de lege (apelul fiind respins, ca nefondat, prin decizia recurată), reiese că recurenta nu are deschisă calea recursului împotriva sentinței pronunțate de prima instanță. În referire la acest aspect, relevante sunt dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei, iar dispozițiile art. 483 C. proc. civ. reglementează obiectul și scopul recursului, statuând expres că "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului". Există, așadar, o ierarhie a căilor de atac, respectiv, hotărârile pronunțate în primă instanță de tribunale, susceptibile de apel, pot fi atacate cu apel exclusiv la instanța imediat superioară, adică la curtea de apel, în timp ce, hotărârile prin care curțile de apel soluționează apelurile, sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs la instanța superioară. Această ierarhie a căilor de atac este menită să asigure respectarea principiului dublului grad de jurisdicție. Prin urmare, cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii date în apel, nemulțumirile părții cu privire la sentința pronunțată de prima instanță neputând fi invocate direct în recurs, motiv pentru Înalta Curte va admite excepia inadmisibilității recursului, invocată de recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor și va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantă împotriva sentinței nr. 1899 din 2 decembrie 2020 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. În continuare, examinând excepția nulității recursului declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 189A din 15 februarie 2022 a Curții de apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, invocată de recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor și de intimații-pârâți Penitenciarul Oradea și Penitenciarul Târgu Jiu, Înalta Curte constată că recurenta nu a decelat veritabile critici de nelegalitate, prin raportare la considerentele deciziei recurate, care să poată fi subsumate motivelor de casare expres și exhaustiv prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, deși recurenta a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., în realitate, nu a prezentat critici care să poată fi încadrate în motivele invocate. Prin cererea de recurs, după prezentarea obiectului acțiunii cu referire la contractul de cesiune de drepturi litigioase, precum și a soluțiilor pronunțate de instanțele de fond, recurenta a precizat că sunt întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale, fiind incident art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, solicitând admiterea recursului și schimbarea hotărârilor atacate, în sensul acordării de despăgubiri ca urmare a intervenirii contractului de cesiune, arătând că nu este stabilit prin lege cuantumul despăgubirilor, ci ele se stabilesc de instanță prin apreciere, iar beneficiul zilelor libere nu este rezonabil și suficient ca despăgubire civilă, pentru că acoperă doar eventualele condiții nesatisfăcătoare în care a fost încarcerat reclamantul, iar instanța poate acorda despăgubiri civile pentru daune în ansamblul lor. Prin decizia recurată, instanța de apel, în acord cu raționamentul primei instanțe, a considerat că sunt incidente dispozițiile Legii nr. 169/2017, constatând că reclamantul a beneficiat de 180 zile considerate executate suplimentar, ca urmare a condițiilor de detenție necorespunzătoare, fiind de esența acordării acestor beneficii de compensare a zilelor executate în condiții necorespunzătoare repararea eventualelor prejudicii morale suferite de persoanele ce execută pedepse privative de libertate în spații de deținere ce nu corespund cerințelor minimale stabilite inclusiv prin legislația națională. Raportat la cele arătate de recurentă prin cererea de recurs, se reține că nu a opus niciun argument de nelegalitate cu privire la aspectele reținute prin decizia recurată, în sensul că reclamantul nu poate beneficia de o dublă măsură de compensație pentru același scop, respectiv pentru executarea pedepsei în condiții necorespunzătoare, adică pentru aceeași faptă ce a cauzat prejudiciul. Ca atare, invocarea de către recurentă a art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. este una formală, susținerile acesteia nereprezentând veritabile critici de nelegalitate a hotărârii atacate, ci vizează, în principal, situația de fapt a litigiului, fără a avea legătură cu raționamentul instanței de apel. Or, în faza procesuală a recursului nu pot fi puse în discuție și analizate chestiuni de temeinicie, recursul fiind o cale extraordinară de atac, de reformare, care, potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., urmărește să supună instanței examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile cazului concret dedus judecații. Prin urmare, având în vedere că recurenta-reclamantă nu a arătat care sunt criticile de nelegalitate ale deciziei atacate și că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că excepția nulității recursului, invocată în cauză, este fondată pentru că cererea de recurs formulată de reclamantă nu îndeplinește cerințele prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (3) din cod, sens în care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul principal declarat de reclamanta B. împotriva deciziei civile nr. 189A din 15 februarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. 2. În ceea ce privește recursul exercitat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, Înalta Curte constată că, în esență, criticile vizează, pe de o parte, menținerea soluției de respingere a excepției lipsei calității sale procesuale sale pasive, iar pe de altă parte, dezlegarea dată de instanțele de fond excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, în calitate de cesionar de drepturi litigioase. În acest sens, cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive, recurentul a susținut că răspunderea, în prezenta cauză, îi revine pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor, care este instituția publică, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Justiției, având ca scop coordonarea și controlul activității unităților care se organizează și funcționează în subordinea sa. Deși subsumate de către recurent dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticile concrete formulate se încadrează în tezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din același cod și vizează modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor. Înalta Curte reține că, în drept, potrivit art. 36 din C. proc. civ.: "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății (...)." Obiectul cauzei privește solicitarea reclamantului A. de obligare a pârâților la plata de despăgubiri, prin angajarea răspunderii civile delictuale, ca urmare a condițiilor de detenție, incompatibile cu prevederile art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, reclamantul a invocat producerea unui prejudiciu moral, ca efect al condițiilor de detenție în care a executat pedeapsa cu închisoarea, condiții inumane și degradante, solicitând acordarea unor despăgubiri pentru compensarea prejudiciului astfel cauzat. În data de 17 septembrie 2020, numita B. a învederat instanței că a devenit cesionarul drepturilor litigioase ce fac obiectul cauzei potrivit contractului de cesiune autentificat sub nr. x/14.09.2020 la Biroul Notarului Public C. din Zalău, din care rezultă că reclamantul A. i-a cesionat drepturile litigioase din dosarul pendinte la prețul de 15.000 euro. În cauza dedusă judecății, din perspectiva calității procesuale pasive a Statului Român, în absența unor norme cu caracter special, prin care să se reglementeze o cale de atac internă, astfel cum prevede art. 13 din Convenție, prin intermediul căreia o instanță independentă și imparțială, să poată analiza pretinse încălcări ale art. 3 din Convenție, de natura celor reclamate în cauza de față, Înalta Curte constată că instituția răspunderii civile delictuale, prin care se tinde la angajarea răspunderii Statului Român pentru încălcările afirmate reprezintă temeiul juridic incident și adecvat al cauzei, răspunderea civilă delictuală fiind, potrivit dreptului intern, răspunderea de drept comun. Calitatea procesuală pasivă a Statului Român pentru pretențiile deduse judecății derivă din constatările Curții Europene a Drepturilor Omului, care a reținut că statele semnatare ale Convenției sunt datoare să se doteze cu un regim penitenciar de executare a pedepselor privative de libertate sau a arestului preventiv apte de a asigura celor arestați și condamnați respectarea garanțiilor art. 3 din Convenție. Potrivit art. 13 din Convenție, "Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale." În acest cadru juridic, calitatea procesuală pasivă a statului pentru pretențiile deduse judecății derivă din art. 1 coroborat cu art. 46 al Convenției, care instituie obligația generală a statelor semnatare ale Convenției de a respecta garanțiile art. 3 din Convenție. Instanța de recurs apreciază, în acord cu jurisprudența dezvoltată de instanța de contencios european a drepturilor omului, că, în ipoteza persoanelor private de libertate, care este ipoteza cauzei deduse judecății, condițiile de detenție se impun a fi analizate pe terenul articolului 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, reamintind că, în cauza pilot Rezmiveș și alții contra României, hotărârea din 25 aprilie 2017, s-a constatat încălcarea sistematică a art. 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului pentru condițiile materiale de detenție din penitenciare, Statul Român fiind obligat să ia măsuri de ordin general, în baza art. 46 din Convenție. Anterior, în cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, se apreciase, de asemenea, că, în România, condițiile de detenție, în special, suprapopularea și condițiile precare de igienă, reprezintă o problemă de natură structurală. Relativ la acest aspect, instanța europeană de contencios a drepturilor omului a reținut că "statul este obligat, în pofida problemelor sale logistice și financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deținuților respectul pentru demnitatea lor umană" (cauzele Shishanov c. Republicii Moldova, Păvălache contra României). Tot astfel, Curtea Europeană a statuat că art. 3 din Convenție impune autorităților o obligație pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deținută în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane și că modalitățile de executare a măsurii în cauză nu supun persoana în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției (cauzele Kudla împotriva Poloniei (MC), par. 94, și Enășoaie împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2014, par. 46) Un argument hotărâtor pentru dezlegarea acestui aspect supus judecății, respectiv al răspunderii pentru condițiile de detenție din penitenciarele din România, se regăsește în hotărârea pilot Rezimveș și alții contra României, deja citată, în care Curtea Europeană a apreciat că situația particulară a reclamanților nu poate fi disociată de problema generală, cauzată de o disfuncționalitate structurală, caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat și poate afecta și în viitor numeroase persoane (par. 110). Curtea a reținut că relele condiții de detenție nu sunt neapărat rezultatul unor deficiențe imputabile administrației penitenciarului, ci provin, de regulă, din factori mai complecși, cum ar fi problemele de politică penală (cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, par. 199). Chiar și în cazul în care este prevăzută posibilitatea de a obține despăgubiri, este posibil ca o cale de atac să nu ofere perspective rezonabile de succes, în special atunci când acordarea unei despăgubiri este condiționată de stabilirea unei culpe din partea autorităților (par. 124). În această decizie, Curtea Europeană a reamintit că, deși măsurile privative de libertate implică de obicei pentru persoana deținută, unele inconveniente, suferința și umilința survenite în cursul executării pedepsei închisorii nu trebuie, totuși, să le depășească pe cele pe care le presupune, în mod inevitabil, o anumită formă de tratament sau de pedeapsă legitimă. De asemenea, Curtea a reamintit că pedeapsa închisorii nu determină pierderea, de către deținut, a drepturilor garantate prin Convenție. Dimpotrivă, în anumite cazuri, persoana privată de libertate poate avea nevoie de protecția sporită, din cauza vulnerabilității situației sale și pentru că se află în întregime în grija statului, în acest sens art. 3 impunând autorităților o obligație pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deținută în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane, că modalitățile de executare a pedepsei nu supun persoana în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției și că, ținând seama de cerințele practice ale detenției, sănătatea și confortul persoanei sunt asigurate în mod corespunzător (Norbert Sikorski împotriva Poloniei, nr. 17599/05, pct. 130 și 131, 22 octombrie 2009). În ceea ce privește calitatea Ministerului Finanțelor de a reprezenta Statul Român în prezentul litigiu, Înalta Curte constată că aceasta este stabilită prin dispozițiile art. 223 alin. (1) C. civ., potrivit cu care, în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens. În mod corelativ, în H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor, cu modificările și completările ulterioare, la art. 3 alin. (1) pct. 81 se prevede astfel: "în realizarea funcțiilor sale, Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții: (...) 81. reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ." În consecință, față de cele anterior redate, se constată că în mod corect a reținut Curtea de Apel București în argumentarea soluției sale, că Statul Român are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, criticile formulate în acest sens neputând fi reținute. În ceea ce privește critica privind lipsa calității procesuale active a reclamantei B., recurentul a susținut că drepturile litigioase pretinse în prezenta cauză nu pot fi transmise, întrucât se invocă un prejudiciu personal suferit de reclamantul A. pentru condițiile improprii de detenție, fiind imposibilă transmiterea drepturilor intuitu personae, dat fiind că sunt indispensabile de persoana creditorului. Critica, deși se subsumează motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ. și vizează modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, în calitate de cesionar de drepturi litigioase, este nefondată. Este adevărat că suferința pretinsă de reclamant este intuitu personae, iar potrivit legii, drepturile nepatrimoniale nu pot face obiectul unei renunțări sau înstrăinări, aspect necontestat în cauză, însă ceea ce s-a tranzacționat în speță sunt drepturile litigioase cu privire la prejudiciul solicitat pentru fapta ilicită, aceasta întrucât dreptul de creanță pretins în cauză poate fi tranzacționat câtă vreme constă într-o sumă de bani. Prin urmare, în mod corect instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe, care a apreciat că reclamanta justifică calitate procesuală activă. 3. Privitor la recursul exercitat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-părâtă a criticat decizia curții de apel, în esență, din perspectiva reținerii calității procesuale pasive. În susținerea criticii, recurenta a învederat că răspunderea, în prezenta cauză, aparține Statului Român, întrucât acesta are responsabilitatea asigurării condițiilor de detenție, fiind cel care stabilește politica penală și financiară. Totodată, a considerat că acestă răspundere revine și penitenciarelor în care a fost încarcerat reclamantul, acestea având personalitate juridică. Deși subsumate de către recurentă dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile concrete formulate se încadrează în tezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din același cod. În rezolvarea chestiunii referitoare la legitimitatea procesuală pasivă a recurentei-pârâte, Înalta Curte se va raporta la dispozițiile H.G. nr. 756/2016, prin care s-a stabilit, în atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor, aplicarea strategiei Guvernului României în ceea ce privește executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate pronunțate de instanțele judecătorești. Prin art. 6 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 756/2016, s-a statuat că Administrația Națională a Penitenciarelor organizează, coordonează, evaluează, controlează și îndrumă activitățile referitoare la modul de executare a pedepselor și măsurilor privative de libertate în unitățile din subordinea sa, pronunțate de instanțele judecătorești, în conformitate cu legislația în vigoare. Potrivit aceluiași act normativ, Administrația Națională a Penitenciarelor elaborează strategia de aplicare a regimului de executare a pedepselor și a măsurilor privative de libertate, urmărește transpunerea ei în practică, potrivit principiilor privind respectarea demnității umane, exercitarea drepturilor de către deținuți, persoane internate și arestate preventiv din unitățile din subordinea sa, interzicerea supunerii la tortură, la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente, precum și interzicerea discriminării. Ca atare, din interpretarea sistematică a acestor prevederi legale și pornind de la atribuția esențială a instituției recurentei-pârâte, care, în calitate de autoritate publică, are sarcina de a asigura supravegherea activității unităților din subordine, în categoria cărora se află și penitenciarele, corelată cu prerogativele acesteia de a coordona și de a verifica modul în care unitățile din subordine își exercită atribuțiile legale, reiese că legitimitatea procesuală pasivă aparține Administrației Naționale a Penitenciarelor, aceasta fiind ținută să răspundă de modul în care reclamantului, în perioada detenției, i s-au recunoscut și respectat drepturile conferite de lege, în raport cu calitatea sa de persoană aflată în executarea unei pedepse privative de libertate. În ceea ce privește susținerea recurentei-pârâte Administrația Națională a Penitenciarelor, potrivit căreia Statului Român îi revine responsabilitatea asigurării condițiilor de detenție, astfel cum rezultă din jurisprudența curții de contencios european, precum și cea referitoare la răspunderea penitenciarelor (instituții publice, cu personalitate juridică) în care a fost încarcerat reclamantul de-a lungul timpului, acesta nu reprezintă un motiv pentru a se reține lipsa calității procesuale a pârâtei în prezenta cauză, față de considerentul că aceasta avea la dispoziție posibilitatea formulării unei cereri de chemare în garanție împotriva Statului Român, precum și împotriva unităților penitenciare aflate în subordinea sa, conform art. 72 C. proc. civ., ceea ce nu s-a întâmplat în speță. Cu privire la susținerea potrivit căreia, în urma pronunțării hotărârii Polgar împotriva României, CEDO a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție consolidează o jurisprudență preexistentă și stabilește criteriile pentru aplicarea răspunderii civile delictuale ca remediu pentru condițiile de detenție inadecvate, reținând că răspunzător pentru aceste condiții este statul, Înalta Curte constată că despăgubirile solicitate de recurent prin acțiunea dedusă judecății provin din imposibilitatea obiectivă a autorităților de a se conforma standardului prevăzut în legislația internă, ce reglementează modalitatea de organizare a condițiilor de detenție, prejudiciul reclamat survenind, nu doar din supraaglomerarea penitenciarelor, ci și din condițiile inadecvate de executare a pedepsei privative de libertate, cauzate atât de condițiile efective de cazare, cât și de condițiile insalubre cu care reclamantul s-a confruntat pe perioada detenției și de lipsa asigurării medicamentelor, a ventilației și a iluminatului natural. Prin urmare, în mod legal recurentei-pârâte i-a fost recunoscută calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecății, aceasta fiind considerată responsabilă, prin omisiunea de a acționa în scopul eliminării condițiilor precare de detenție din penitenciarele din România, pentru condițiile insalubre de detenție și calitatea îndoielnică a hranei oferite, având în vedere atribuțiile acesteia în ceea ce privește modul de executare a pedepselor și măsurilor privative de libertate în unitățile din subordinea sa. Trebuie menționat, cu referire la ultima parte a memoriului de recurs, prin care sunt invocate diferite hotărâri judecătorești, pronunțate de instanțele naționale, inclusiv de instanța supremă, că Înalta Curte nu poate fi ținută de hotărârile invocate de recurentă cu titlu de practică judiciară, în care se reține lipsa calității procesuale pasive a pârâtei în alte cauze, având același obiect, de vreme ce considerentele sunt determinate de situația de fapt particulară a cauzei. Totodată, se reține că a da relevanță unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanță, într-o altă cauză ce nu privește părțile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăsește în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ. În acest context, trebuie subliniat că există decizii ale instanței supreme, pronunțate în cadrul aceluiași gen de litigii, în care, față de circumstanțele particulare ale cauzei deduse judecății, a fost reținută calitatea procesuală pasivă a Administrației Naționale a Penitenciarelor, alături de cea a Statului Român. Pentru aceste considerente, constatând că motivele de recurs sunt nefondate în ansamblul lor, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și recursul incident declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva deciziei civile nr. 189A din 15 februarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.