Decizia nr. 2007/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț sub nr. x/2019 la data de 20.05.2019, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâții B., C., D. și E., solicitând constatarea nulității absolute a certificatelor de atestare a realizărilor tehnice nr. 4/24.04.2001, nr. 6/05.07.2001, nr. 7/05.07.2001, nr. 14/18.08.2001, nr. 2/01.08.2003, nr. 3/01.08.2003, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 294 și următoarele C. proc. civ., art. 72 din Legea nr. 64/1991. I.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 584/14.11.2019, Tribunalul Neamț a respins ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâții B., C., D. și E.. I.

Decizia pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 388/21.09.2020, Curtea de Apel Bacău a admis apelul reclamantei, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare către Tribunalul Neamț – secția I civilă și de contencios administrativ. I.

Hotărârea pronunțată în rejudecare În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț la data de 14.12.2020, sub nr. x/2019*. La termenul de judecată din data de 03.02.2021, reclamanta a depus o precizare a acțiunii, prin care a arătat că în cauză, față de dispozițiile art. 3 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului C. civ. și față de art. 6 din noul C. civ., sunt aplicabile normele de drept material prevăzute de C. civ. de la 1865, având în vedere că certificatele de atestare a realizărilor tehnice, în privința cărora se invocă nulitatea absolută, au fost emise în anii 2001 și 2003. Prin sentința civilă nr. 152/03.03.2021, pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul nr. x/2019, s-a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta S.C A. S.A, în contradictoriu cu pârâții B., C., D. și E.. I.

Decizia pronunțată în apel Prin decizia nr. 680 din 29 octombrie 2021, Curtea de Apel Bacău – secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 152/03.03.2021, pronunțată de Tribunalul Neamț – secția I civilă și de contencios administrativ în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimații-pârâți B., C., D. și E.. I.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei ultime hotărâri și a încheierii din 15 octombrie 2021, ambele pronunțate de Curtea de Apel Bacău – secția I civilă, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A., solicitând admiterea recursului, cu consecința casării încheierii, deciziei și trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel. În cererea de recurs au fost dezvoltate pe larg și argumentate următoarele critici, expuse sub aspectele or esențiale: Un prim motiv de recurs a fost întemeiat pe art. 488 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel a ignorat obligativitatea dezlegărilor date de instanța de trimitere, în sensul că instanța de apel reține în mod eronat că "[a] îmbrățișa punctul de vedere al apelantei conform cu care, în al doilea ciclu procesual, instanța era în măsură să procedeze la recalificarea cauzei nu poate fi primit.", deoarece calificarea temeiului acțiunii în rejudecarea fondului a fost dispusă prin decizia civilă nr. 388/2020/21.09.2020 pronunțată de Curtea de Apel Bacău în primul ciclu procesual; prin decizia de trimitere, instanța de apel a stabilit o obligație în sarcina primei instanțe ca, prealabil analizei fondului, a se stabili care este sancțiunea aplicabilă în cauză: nulitatea absolută sau cea relativă. În rejudecare, prima instanță, prin sentința nr. 152/2021/03.03.2021, a apreciat că obiectul acțiunii este nulitate relativă. Cu toate acestea, instanța nu a recalificat temeiul (din nulitate absolută în relativă), subsecvent discutării în contradictoriu a acestei chestiuni, procedând apoi la judecata cauzei, în continuare, în baza acestuia, ci a respins demersul (pe motiv că ar fi fost invocat un temei eronat). Un alt motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 pct. 5 și 6 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a ignorat că în cauză nu este incident art. 22 alin. (5) C. proc. civ., în această privință decizia fiind nemotivată. De asemenea, s-a arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ. referitoare la obligațiile care îi revin judecătorului în virtutea rolului activ și a omis sa observe că în cauză nu sunt incidente limitările impuse de art. 22 alin. (5) C. proc. civ. Totodată, prin măsurile luate, instanța de apel a încălcat art. 13 și art. 14 alin. (4) și (6) și art. 22 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce atrage incidența art. 488 pct. 5 și 6 C. proc. civ. În cadrul unor critici întemeiate pe art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta a susținut și încălcarea de către instanța de apel a art. 968, art. 966, art. 5 C. civ., art. 67 din Legea nr. 64/1991, precum și nemotivarea deciziei sub aceste aspecte.

Apărările formulate în cauză Intimați-pârâți B., C., D. și E. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Împrejurările relevante pentru soluționarea căii de atac de față sunt următoarele: Prin cererea de chemare în judecată pe care a formulat-o la data de 20.05.2019, reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a certificatelor de atestare a realizărilor tehnice nr. 4, 6, 7 și 14 din 2001 și respectiv nr. 2 și 3 din 2003, emise de reclamantă în beneficiul pârâților. În susținerea cererii s-au invocat ca temeiuri de drept prevederile art. 72 din Legea nr. 64/1991 și art. 294 C. proc. civ. Nici prin întâmpinarea formulată și nici cu ocazia dezbaterilor în fața primei instanțe nu s-a pus în discuție natura nulității ce poate opera cu privire la certificatele atacate; soluționând cauza, Tribunalul Neamț a respins acțiunea reclamantei, cu argumentul principal că actele atacate erau emise de însăși reclamanta, care nu se poate prevala de propria turpitudine pentru a lipsi de efecte certificatele de atestare a realizărilor tehnice. Prima instanță de apel a anulat această sentință și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță, cu argumentul că principiul reținut de tribunal, "nemo auditur propriam turpitudinem allegans", nu este aplicabil în materia nulității absolute, pentru că în această ipoteză prevalează interesul general a cărui protecție se urmărește prin aplicarea sancțiunii nulității. S-a reținut, în același context, că tribunalul era ținut a analiza cu prioritate natura nulității invocate de reclamantă, urmând ca ulterior să hotărască în consecință și că în cauză erau incidente dispozițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., deoarece omisiunile imputate primei instanțe echivalau cu necercetarea fondului. La a doua judecată în fața tribunalului, reclamanta a depus înaintea primului termen de judecată acordat pentru rejudecare o cerere intitulată "precizare/modificare a acțiunii introductive", prin care a arătat că cererea sa este supusă din perspectiva dreptului substanțial normelor vechiul C. civ., față de dispozițiile art. 3 din Legea nr. 71/2011 și că solicită să se constate că la emiterea certificatelor a căror nulitate se invocă au fost nesocotite dispozițiile C. civ. 1864, și anume art. 968 (pentru cauza ilicită), art. 966 (pentru că le lipsește obiectul), art. 5 (pentru că fraudează legea) și ale art. 67 alin. (1) din Legea nr. 64/1991. Pârâții au invocat cu privire la această cerere încălcarea art. 204 alin. (1) C. proc. civ., susținând depunerea sa cu depășirea termenului imperativ reglementat de norma evocată. Soluționând excepția tardivității, invocată de pârâți, Tribunalul Neamț a consemnat, în ședința publică din 03.03.2021, că precizările formulate de reclamantă au constituit exclusiv o completare a acțiunii sub aspectul temeiurilor de drept care susțin solicitarea inițial formulată, astfel încât nu este vorba despre o precizare limitată în timp sub aspect procedural de art. 204 C. proc. civ. În aceeași ședință, tribunalul a întrebat reclamanta (singura prezentă la dezbateri, prin apărător) dacă apreciază că se impune administrarea de probe în vederea stabilirii cu prioritate a naturii juridice a nulității, în consecința dezlegărilor cuprinse în decizia instanței de apel, iar reclamanta a arătat că determinarea naturii juridice a nulității este o chestiune ce presupune interpretarea legii și nu necesită administrarea de probe. În consecință, prima instanță a cerut reclamantei, în conformitate cu art. 22 alin. (4) și (5) C. proc. civ., să precizeze dacă cererea de constatare a nulității absolute a certificatelor este una fermă, care exclude restabilirea de către instanța de apel a calificării cererii, răspunsul reclamantei, prin avocat, fiind în sensul că, în opinia sa, obiectul cererii este nulitatea absolută a certificatelor de atestare a realizărilor tehnice, susținut ca atare. Tribunalul a constatat încheiată cercetarea procesului și a acordat cuvântul asupra stabilirii regimului sancțiunii juridice aplicabile în speță, aspect cu privire la care reprezentantul reclamantei a pus concluzii orale. Prin sentința pronunțată ca urmare a acestor dezbateri, Tribunalul Neamț a respins ca nefondată acțiunea reclamantei; în argumentare, tribunalul a observat mai întâi că acțiunea este supusă, sub aspectul dreptului substanțial, C. civ. 1864, în vigoare la data emiterii certificatelor, și a calificat nulitatea ce poate fi invocată cu privire la actele atacate ca fiind una relativă, ce decurge din absența unei mențiuni exprese în textul ce reglementează realizările tehnice, coroborat cu împrejurarea că "din textul de lege se desprinde ideea că recunoașterea unei soluții tehnice ca având caracterul unei realizări tehnice ține de aprecierea unității în cadrul căreia este propusă acea soluție, lăsată la evaluarea sa dacă este nouă la nivelul său și dacă îi este utilă". Concluzia a fost, deci, că "Norma de la art. 67 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție, în forma în vigoare la data eliberării certificatelor contestate, este menită a proteja interesele private ale unei unități de producție și ale autorilor unei realizări tehnice." Cu privire la cauzele de nulitate absolută din dreptul comun invocate prin precizările depuse la dosar – lipsa cauzei și respectiv lipsa obiectului și fraudarea legii, sancționate de art. 968, art. 966 și art. 5 C. civ. 1864 – prima instanță a considerat că acestea nu sunt incidente în cauză, înlăturându-le de la aplicare. Față de calificarea ca nulitate relativă a sancțiunii ce intervine pentru nerespectarea dispozițiilor art. 67 din Legea nr. 64/1991, concluzia instanței de fond a fost că, de vreme ce reclamanta "a fost fermă în opțiunea sa de a solicita instanței constatarea nulității absolute, instanța nu poate face aplicarea prevederilor art. 22 alin. (4) și (5) C. proc. civ.. (…) Aspectele deduse judecății de către reclamantă s-ar fi putut circumscrie (în situația în care ar fi fost dovedite) unor cauze de nulitate relativă a respectivelor certificate de atestare a realizărilor tehnice, însă reclamanta le-a dat denumirea de solicitare de constatare a nulității lor absolute. Al. 5 al aceluiași articol interzice judecătorului a schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care partea – cum este cazul în speța de față – insistă în soluționarea cererii sale pe temeiul juridic și în cadrul juridic configurat prin acțiunea introductivă. Conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s a cerut, fără a depăși limitele învestirii, pentru a nu încălca dreptul de dispoziție al reclamantei reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ.. Cum în cauză reclamanta a invocat motive de nulitate relativă a celor 6 certificate de atestare a realizărilor tehnice, dar a solicitat ferm instanței a constata nulitatea lor absolută, singura soluție posibilă este cea a respingerii acțiunii formulate de reclamanta S.C A. S.A în contradictoriu cu pârâții B., C., D. și E., ca nefondată." Instanța de apel – a cărei hotărâre este recurată în cauză – a respins solicitarea apelantei privind administrarea probei cu expertiză tehnică de specialitate și totodată și a respins și apelul declarat de reclamantă ca nefondat. Cu privire la criticile de nelegalitate dezvoltate în apelul reclamantei – relevante pentru dezlegarea prezentului recurs – Curtea de apel a reținut, în esență, că Tribunalul a pus în dezbatere probele a căror administrare se cere, după cum a pus în dezbatere și fondul cauzei. Totodată, a reținut că nesocotirea cerințelor pentru emiterea certificatelor de atestare a realizărilor tehnice cuprinse în art. 67 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție este sancționată cu nulitatea relativă și că instanța nu putea califica acțiunea în acest sens împotriva voinței reclamantei, care era asistată de avocat; se consemnează, totodată, în decizie că, oricum, o recalificare a acțiunii nu mai era posibilă în rejudecarea cauzei. Cu privire la motivele de nulitate absolută invocate de reclamantă, Curtea de apel a considerat că ele nu sunt aplicabile: în privința nulității pentru cauză ilicită și a fraudei la lege a arătat că reclamanta nu a concretizat în argumentarea sa absența cauzei și normele legale ce ar fi fost fraudate, iar în privința susținerii privind lipsa obiectului actelor atacate, a reținut că acestea au un obiect. Față de toate aceste împrejurări, Înalta Curte reține caracterul fondat al unora dintre criticile de nelegalitate formulate de reclamantă, după cum urmează: Prima chestiune reținută este cea legată de pretinsa încălcare a principiului contradictorialității de către instanța de fond și, corelativ, greșita soluționare a motivului de apel ce a valorificat această încălcare. Astfel, contrar celor reținute de instanța de apel, prima instanță nu a acordat cuvântul părții prezente cu privire la probele necesar a fi administrate pentru judecata pe fond a cauzei, ci, așa cum rezultă cu claritate din mențiunile încheierii de dezbateri (reproduse în expunerea ce precedă), a pus în dezbatere exclusiv împrejurarea necesității administrării de probe în vederea determinării cu prioritate a regimului juridic al nulității, așa cum se dispusese a se proceda de către prima instanță de apel. Că așa stau lucrurile rezultă din chiar răspunsul reclamantei, care a arătat că determinarea naturii nulității presupune numai interpretarea unor norme de drept și nu necesită administrarea de probe. Prin urmare, soluționând pe fond acțiunea în absența dezbaterii probatoriilor cerute de părți în vedere dovedirii, respectiv a combaterii temeiniciei acțiunii, prima instanță a încălcat principiul contradictorialității, reglementat de art. 14 C. proc. civ. – și corelativul său, principiul dreptului la apărare, în ipoteza la care se referă art. 13 alin. (3) teza a doua C. proc. civ. Firește că, având în vedere caracterul devolutiv al căii de atac a apelului – și văzând și solicitarea reclamantei din cererea de apel de a se proceda la anularea sentinței și la reținerea cauzei pentru rejudecare, vătămările suferite de reclamantă ca urmare a absenței unei dezbateri și a unei pronunțări cu privire la probele necesare soluționării cauzei puteau fi remediate pe calea apelului, însă solicitarea de probațiune a reclamantei formulată în etapa apelului a fost respinsă (cum se va arăta, în mod neargumentat), astfel încât devin incidente, în recurs, dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. La concluzia nelegalității deciziei din perspectiva art. 488 pct. 5 C. proc. civ. concură și cel de-al doilea aspect ce circumstanțiază, în argumentarea reclamantei, încălcarea principiului contradictorialității, și anume că prima instanță a soluționat cauza pe fond fără a acorda cuvântul pentru dezbateri asupra fondului. Se poate astfel observa, din aceeași încheiere de dezbateri ale cărei dispoziții relevante sunt expuse mai sus, că Tribunalul a acordat cuvântul pentru dezbateri exclusiv asupra chestiunii naturii juridice a nulității invocate cu privire la certificatele de atestare, apărătorul reclamantei susținând oral exclusiv această chestiune, iar sentința pronunțată cuprinde în dispozitiv măsura respingerii acțiunii ca nefondate. Or, rezultă din nou, cu claritate, că soluționând cauza pe fond fără a pune în discuție nici probele cerute de părți și nici fondul cauzei, reclamantei i-a fost încălcat dreptul la apărare, dar și dreptul la dezbaterea în condiții de contradictorialitate a tuturor chestiunilor ce urmează a fi dezlegate, și din această perspectivă argumentarea instanței de apel fiind în vădită contradicție cu împrejurările ce rezultă din lucrările dosarului. Mai mult, observând că recursul critică și măsura de respingere prin încheierea din 15.10.2021 a probei cu expertiză de specialitate de către instanța de apel, Înalta Curte constată că măsura respingerii probei nu este argumentată de instanța de apel și că, din această perspectivă, omisiunea instanței de fond de a dezbate probele necesare soluționării cauzei nu a fost acoperită printr-o eventuală judecată corespunzătoare la instanța de apel. Astfel, se observă absența unui motiv concret pentru care proba cu expertiză nu era utilă cauzei, cât timp în argumentarea sa (expusă și în nota de probe depusă la dosarul de apel) reclamanta a susținut că expertiza era necesară pentru a demonstra faptele susținute: că pretinsele realizări tehnice nu existau în realitate, contribuția pârâților fiind rezumată la replicarea unui proiect existent. Or, aceste fapte stăteau la baza susținerilor reclamantei cu privire la toate motivele de nulitate invocate, respectiv atât nesocotirea art. 67 din Legea nr. 64/1991, cât și a lipsei cauzei, obiectului și respectiv a fraudării legii la emiterea certificatelor. Cât timp niciunul dintre aceste vicii ale sentinței primei instanțe (respectiv neacordarea cuvântului pentru dezbateri asupra probelor și respectiv asupra fondului, urmată de respingerea ca nefondată a acțiunii), greșit înlăturate de instanța de apel, nu a fost îndreptat cu ocazia judecății în etapa apelului, iar proba cu expertiză cerută a fost respinsă neargumentat, se reține nelegalitatea deciziei instanței de apel pentru motivul de casare mai sus evocat și necesitatea admiterii recursului, deoarece nulitatea rezultată din încălcarea dreptului la apărare și a contradictorialității, ce are caracter virtual, urmează regimul art. 175 alin. (1) C. proc. civ. și vătămarea suferită de reclamantă nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Al doilea aspect ce se impune a fi analizat – și care este strâns legat de cel deja analizat – este legalitatea dezlegărilor instanțelor de fond în privința chestiunii naturii nulității și a aplicării corespunzătoare a art. 22 C. proc. civ. Astfel, prima decizie din apel a reținut că este necesar ca prima instanță să procedeze cu prioritate la determinarea naturii nulității ce intervine pentru încălcarea normelor ce reglementează emiterea certificatelor de atestare a realizărilor tehnice, în funcție de această calificare urmând a aprecia asupra aplicării principiului "nemo auditur (…)". Prin urmare, după dezbaterea cu privire la natura nulității, instanța de fond era chemată a proceda la calificarea (sau, după caz, la recalificarea) acțiunii ca fiind una în nulitate absolută sau nulitate relativă și numai în funcție de această calificare, adusă la cunoștința părților, se putea proceda mai departe la instrumentarea cauzei sub aspectul probatoriului și al analizării susținerilor reciproce ale părților. Este adevărat că s-a consemnat, în finalul considerentelor primei decizii din apel, că instanța "va fi în continuare ținută de cauza juridică a cererii, respectiv aceea de constatare a nulității absolute", dar cauza juridică a acțiunii reclamantei nu se confundă cu chestiunea naturii juridice a nulității. În realitate, cauza juridică a cererii reclamantei o constituie pretinsa încălcare a prevederilor art. 67 din Legea nr. 64/1991, iar calificarea naturii juridice a nulității este o operațiune care, în caz de dispută, este dată în sarcina instanței. În aplicarea prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., instanța era chemată a restabili calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat altă denumire; prin urmare, chiar dacă reclamanta a susținut că actele atacate sunt lovite de nulitate absolută, instanța era îndreptățită a proceda la recalificarea acestor susțineri, pentru ipoteza în care aprecia că sancțiunea ce intervine pentru încălcările invocate era nulitatea relativă. Pe de-o parte, se constată, în acord cu recurenta reclamantă, că nu erau aplicabile dispozițiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., ce interzic schimbarea denumirii sau a temeiului juridic, deoarece aceste prevederi presupun acordul expres al părților – or la dezbateri a fost prezentă numai reclamanta și, cum s-a arătat, pârâții nu au ridicat nicio apărare legată de chestiunea calificării nulității invocate, formulând doar argumente legate de temeinicia acțiunii și apoi susțineri referitoare la tardivitatea depunerii precizărilor în al doilea ciclu procesual. Prin urmare, nu era incidentă ipoteza premisă a textului – acordul părților; mai mult, chestiunea calificării nulității ca fiind absolută sau relativă nu este una cu privire la care părțile pot dispune, în absența calificării exprese prin lege aceasta fiind o chestiune care presupunea determinarea de către instanță a interesului ocrotit prin norma pretins încălcată. Pe de altă parte, greșit a apreciat instanța de apel că la rejudecare o recalificare a acțiunii – din nulitate absolută în nulitate relativă – nu mai era permisă, cu cele două argumente: asistarea calificată a reclamantei și prezența cauzei în al doilea ciclu procesual. Primo, existența unei apărări calificate prin avocat nu înlătură obligațiile judecătorului cuprinse în art. 22 C. proc. civ., cum greșit a susținut Curtea de apel, deoarece textul nu distinge între părțile reprezentate sau asistate de avocați sau consilieri juridici și cele nereprezentate sau neasistate, iar raportul dintre avocat și parte și eventuala răspundere a avocatului pentru îndeplinirea obligațiilor contractuale cu competență profesională sunt chestiuni străine acestei analize. Secundo, pricina se afla în al doilea ciclu procesual, la rejudecare, tocmai pentru determinarea corectă a regimului juridic al nulității ce intervine pentru încălcarea normelor indicate în acțiunea prin care se cere desființarea actelor. Din această perspectivă, Înalta Curte observă din nou că particularitățile principiului rolului activ, astfel cum sunt ele dezvoltate de art. 22 C. proc. civ., impun judecătorului calificarea corectă a faptelor deduse judecății, chiar împotriva unei denumiri greșite utilizate de reclamant, după o dezbatere corespunzătoare. De aceea, chiar în prezența persistenței reclamantei în a susține nulitatea absolută, concluzia instanței de fond în sensul nulității relative atrăgea după sine o recalificare a acțiunii și o judecată corespunzătoare acestei calificări. Apare ca fiind contrară scopului reglementării cuprinse în art. 22 C. proc. civ. măsura respingerii acțiunii ca nefondate pentru ipoteza în care instanța ajunge la concluzia că nulitatea care poate opera are o altă natură decât cea invocată de partea care a învestit instanța; în realitate, respingerea exclusiv pe baza acestui argument (instanța consideră că acțiunea este una în nulitate relativă și pentru că reclamantul invocă exclusiv nulitatea absolută, cererea sa va fi respinsă) apare ca fiind un fine de neprimire, un motiv de inadmisibilitate a acțiunii – care însă nu a fost invocat ca atare și pus în discuția părților. Or, cum s-a arătat, în privința regimului juridic al nulității, părțile nu au un drept de dispoziție – raportat exclusiv la perspectiva caracterului absolut sau relativ – și, prin urmare, nici opțiunea reclamantului nu poate conduce la refuzul de a judeca. Dimpotrivă, calificarea diferită de cea a reclamantului în ipoteza analizată trebuie să fie realizată de instanță, adusă la cunoștința părților, care pot formula apărările sau susținerile corespunzătoare în funcție de o atare calificare, iar cursul procesului urmează regulile specifice acelui tip de nulitate. Legat de acest aspect, se impune a sublinia că acțiunea în constatarea nulității absolute, respectiv cea în declararea nulității relative nu sunt, per se, instituții juridice diferite, ceea ce le distinge fiind condițiile concrete de invocare a nulității (calitatea procesuală activă) și regimul juridic diferit al prescriptibilității; față de părți însă, efectele admiterii acțiunii sunt aceleași și distincția care valorifică teza unui altra petita este artificială și nejustificată. De aceea, în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs reținut, instanța de recurs observă că în mod nelegal Curtea de apel a lăsat nesancționată măsura primei instanțe de a respinge acțiunea greșit intitulată de reclamantă; dimpotrivă, instanța era chemată a restabili calificarea juridică adecvată, după dezbateri contradictorii. Totodată, o atare recalificare trebuia să fie adusă la cunoștința părților, pentru ca ambele să poată acționa în mod corespunzător propriilor interese procesuale, prezenta analiză relevând în egală măsură că operațiunea calificării acțiunii direct prin hotărârea pronunțată asupra fondului are ca efect lipsirea părților de garanțiile procesuale specifice dreptului de acces la instanță și le pune pe acestea în situația de a fi surprinse de hotărârea pronunțată, care a analizat și aspecte asupra cărora ele nu au fost înștiințate și cu privire la care nu au putut formula apărări și concluzii adecvate. Este nefondat motivul de recurs care privește greșita aplicare a normelor de drept material (prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.) cu referire la problema de drept a naturii nulității ce intervine pentru nerespectarea dispozițiilor art. 67 din Legea nr. 64/1991. Potrivit art. 67 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție, în forma în vigoare la data emiterii certificatelor contestate: "(1) Drepturile bănești ale autorului unei realizări tehnice, care este nouă la nivelul unei unități și utilă acesteia, se stabilesc prin contract încheiat între autor și unitate. (2) Unitatea care aplică această realizare tehnică are obligația să ateste calitatea de autor. (3) Încălcarea prevederilor alin. (1) și (2) atrage obligația unității de a plăti despăgubiri autorului potrivit dreptului comun. Despăgubirile se determină în funcție de rezultatele economice obținute de unitate." Odată cu republicarea legii în Monitorul Oficial nr. 752 din 15.10.2002, norma a primit o nouă numerotare, cu același conținut, fiind cuprinsă în art. 72, iar după o nouă republicare, în Monitorul Oficial nr. 541 din 08.08.2007, textul a devenit art. 73. Art. 73 din Legea nr. 94/1991 a fost abrogat prin Legea nr. 83/2014 privind invențiile de serviciu. Așa cum s-a arătat în cele ce preced, dispozițiile legale a căror încălcare se susține nu cuprindeau reglementarea sancțiunii ce intervine în cazul nesocotirii lor, de vreme ce se menționau că realizarea tehnică este nouă la nivelul unității și este utilă acesteia, acestea fiind condițiile materiale ale emiterii unui certificat de realizare tehnică. De aceea, determinarea regimului juridic al nulității urmează operațiunii de stabilire a naturii interesului ocrotit prin norma pretins încălcată, nulitatea absolută operând atunci când acest interes este unul general, iar cea relativă în ipoteza protejării unor interese particulare, individuale. Deși recurenta reclamantă susține prin argumentația sa că art. 67 (renumerotat art. 73) din Legea nr. 64/1991 ocrotea un interes general, Înalta Curte constată că această teză nu poate fi primită. Astfel, privind la sfera de aplicare a textului, se poate observa că el reglementa ipoteza unor procedee care erau noi exclusiv pentru unitatea în discuție, pentru procesul său tehnologic – spre deosebire de ipoteza brevetului de invenție, care prezintă noutate față de stadiul tehnicii, ce cuprinde totalitatea informațiilor din domeniul tehnic respectiv – ceea ce sprijină concluzia că efectul realizării tehnice era, primordial, progresul tehnologic al unității respective. Prin urmare, contribuția autorilor – dacă ea există – are drept consecință un beneficiu adus activității unității în discuție și de aceea nici nu se prevedea verificarea existenței noutății în sarcina unei autorități (cum este cazul cererilor de brevet, date în sarcina Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci), existența avantajelor procurate căzând exclusiv în aprecierea celui care desfășoară activitatea tehnică respectivă. De altfel, realizarea tehnică nici nu este opozabilă din perspectiva noutății altor subiecte de drept decât unitatea unde se pretinde că ea a fost realizat. Teza conform căreia norma interesează și interesele salariaților – pentru că ei nu ar mai putea obține atestarea realizării tehnice, odată recunoscută în beneficiul salariaților pârâți – nu schimbă această concluzie, deoarece prin interes particular nu se are în vedere un singur subiect de drept. Dimpotrivă, în această delimitare se distinge între interesul general al societății (cum este cazul brevetelor de invenție, a căror reglementare are în vedere, cu precădere, progresul societății asigurat prin invenție, inclusiv prin prevederea unei durate limitate în timp de valabilitate a brevetului, pentru o remunerare corespunzătoare a titularului, urmată de intrarea sa în domeniul public) și interesul unor persoane, una sau mai multe, văzute individual, dar care, chiar dacă formează un grup, sunt persoane determinabile, care nu se confundă cu societatea în ansamblul ei. De aici rezultă că, și dacă s-ar considera că regulile edictate pentru valabila recunoaștere a unei realizări tehnice ar interesa un grup mai mare de persoane (ce ar include și ceilalți angajați ai întreprinderii), o atare împrejurare nu ar conduce la reținerea existenței unui interes general ocrotit de norma respectivă. De asemenea, nu poate fi primită nici teza interesului statului în respectarea textului legal, prin prisma scăderii bazei de calcul a sumelor ce se achită cu titlu de impozit pe profit, deoarece legătura propusă de reclamantă este indirectă și speculativă. A îmbrățișa o atare teorie ar presupune, de exemplu, că și regulile care privesc încheierea unui contract bilateral de către persoana juridică reclamantă ar fi ocrotite, de plano, de nulitate absolută, pentru că dimensionarea prestației reclamantei ar conduce la modificarea bazei de calcul a impozitului pe profit. Or, o astfel de interpretare nu poate fi primită. În consecința acestor argumente, se reține că acțiunea de față a fost în mod corect calificată ca una ce tinde la declararea nulității relative a certificatelor de atestare a realizărilor tehnice, din această perspectivă criticile recurentei nefiind fondate. Conex, se impune și analizarea criticilor (întemeiate tot pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ.) care privesc celelalte motive de nulitate invocate de reclamantă prin precizarea depusă la a doua judecată în primă instanță a cauzei și cu privire la care instanța a respins excepția tardivității depunerii lor, invocată de pârâți (soluție neatacată de aceștia), și anume nulitatea pentru cauză ilicită, fraudă la lege și respectiv pentru lipsa obiectului. Incidental, nefondat se susține nemotivarea deciziei sub aceste aspecte. Chiar dacă argumentele ar fi succinte și nu foarte dezvoltate, aceasta nu echivalează cu nemotivarea, dar în cauză nu se identifică această ipoteză, câtă vreme raționamentul juridic este prezentat clar și permite efectuarea controlului judiciar. Astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel, din economia reglementării cauzei actului juridic sub imperiul C. civ. 1864 (aplicabil actelor atacate prin prisma prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a C. civ.), respectiv art. 966-968, doctrina a reținut că natura ilicită a cauzei este subsumată unei cauze prohibite de dispoziții legale imperative sau care contravine bunelor moravuri și ordinii publice. În logica argumentativă a reclamantei, dacă la emiterea certificatelor atacate nu s-a urmărit scopul prevăzut de lege – acela de remunerare a autorului realizării ce constituia noutate pentru unitate și era utilă acesteia – ci altul – spre exemplu, gratificarea angajaților – iar normele care reglementau actul respectiv au caracter imperativ, atunci se poate reține cauza ilicită. Or, nici prima instanță și nici instanța de apel nu au examinat, în cadrul acestei operațiuni, natura normei juridice pretins încălcate, respectiv dacă ea este una imperativă sau are caracter dispozitiv. Este adevărat că în cele ce preced instanța de recurs a reținut că norma ocrotește un interes particular și, deci, sancțiunea care intervine pentru nesocotirea sa este nulitatea relativă, dar (contrar susținerilor recurentei reclamante) interesul ocrotit este o chestiune distinctă de natura imperativă sau dispozitivă a normei. În acest sens s-a subliniat în doctrină (atât sub imperiul C. civ. 1864, cât și după adoptarea Legii nr. 287/2009 privind C. civ.) că nulitatea, indiferent de natura ei, operează exclusiv pentru încălcarea unor norme imperative, nu și a celor dispozitive. Astfel, din această perspectivă normele imperative sunt cele care reglementează nașterea valabilă a actului juridic (ad validitatem), în timp ce normele dispozitive sunt indiferente pentru valabilitatea actului. Aplicând aceste considerații teoretice la cauza de față, Înalta Curte observă că art. 67 din Legea nr. 64/1991 cuprinde cerințele legale pentru valabilitatea realizării tehnice; de aceea, chiar dacă încălcarea sa atrage nulitatea relativă, ea este o normă imperativă. În concluzie, deși nu este greșit raționamentul instanței de apel, care a subsumat cauza ilicită situației în care ea este prohibită de dispoziții legale imperative, premisa avută în vedere (implicit) de instanța de control judiciar este greșită, pentru că art. 67, a cărui încălcare se invocă primordial prin acțiune, este o normă imperativă pentru existența valabilă a unei realizări tehnice. Prin urmare, nulitatea absolută pentru cauză ilicită nu era exclusă de plano, prin definiție, ci era necesar a fi analizată în substanța sa, iar silogismul necesar soluționării acestui motiv de nulitate presupunea a se determina care a fost cauza concretă a emiterii certificatelor atacate și dacă ea se îndepărta de la scopul legiuitorului astfel cum a fost anterior evocat – remunerarea autorilor realizării pentru beneficiul adus procesului tehnologic de acestea. Or, determinarea unor astfel de împrejurări presupune cercetarea faptelor deduse judecății de reclamantă, inclusiv a împrejurării dacă erau sau nu îndeplinite cerințele legale pentru existența realizărilor tehnice, deoarece neîndeplinirea acestor condiții (sancționată cu nulitate relativă) constituie premisa susținerii celuilalt caz de nulitate, de data aceasta absolută – cauza ilicită. Asemenea cercetări lipsesc din ambele hotărâri ale instanțelor fondului, care nu au analizat faptele cu ocazia soluționării cauzei, astfel încât, succesiv constatării greșitei aplicări a normelor de drept substanțial (din perspectiva analizei cauzei ilicite și a dispozițiilor art. 968 C. civ. 1864), este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și se impune casarea deciziei recurate. Considerente similare susțin și argumentarea motivului de nulitate referitor la fraudarea legii, deoarece și frauda la lege privește tot nesocotirea scopului urmărit de dispoziții legale imperative, astfel încât concluzia instanței de recurs este identică. Contrar susținerilor recurentei reclamante, nu a fost greșit soluționată susținerea sa privind inexistența obiectului certificatelor, deoarece acestea au obiect, și anume realizarea tehnică pe care o recunosc, iar în această ipoteză inexistența obiectului nu se confundă cu teza emiterii nevalabile a actului, cum în mod artificial încearcă aceasta să susțină. Motivele de recurs găsite fondate, mai sus expuse, atrag casarea deciziei recurate, conform art. 497 C. proc. civ., și trimiterea cauzei la instanța de apel spre rejudecare, cu observația că apelanta reclamantă a cerut instanței de apel, în aplicarea art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ., anularea sentinței și reținerea cauzei pentru evocarea fondului. Cu această ocazie, cum s-a arătat, alături de cercetarea procesului succesiv calificării cererii de desființare a certificatelor de atestare a realizărilor tehnice pentru nerespectarea art. 67 din Legea nr. 64/1991 prin prisma nulității relative, instanța de apel se va preocupa și de motivele de nulitate absolută greșit analizate – cauza ilicită și fraudarea legii – cu observația că verificarea lor presupune cercetări în fapt nerealizate, ce nu permit controlul judiciar în etapa recursului.