Decizia nr. 3511/2014 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — Calitatea procesuală pasivă. Condiții și efecte

Prin sentința civilă nr. 357 din 05.02.2014, Tribunalul Maramureș a respins excepția inadmisibilității acțiunii cât și excepția privind lipsa calității procesuale pasive invocate de pârâta SC V. România SRL București și, pe fond, a respins ca nefondată acțiunea precizată de reclamanta SC M. SRL în contradictoriu cu pârâta SC V. România SRL. Prin aceeași sentință s-a luat act de renunțarea reclamantei la acțiune față de pârâta SC V.F.S.I. România IFN SA.

Tribunalul a reținut că, raportat la actele de la dosar, excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii concilierii directe nu poate fi primită, prin adresa nr. 39 din 8.02.2012 reclamanta a stabilit termenul de conciliere de 15 zile de la primirea acesteia, adresă care a fost trimisă prin poștă cu confirmare de primire semnată și ștampilată de pârâtă în ziua de 16.02.2012, în cauză fiind respectate dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a fost respinsă față de împrejurarea că nu s-a contestat faptul că societatea reclamantă are încheiate contractele de leasing financiar nr. 314 și 315/2.08.2010 cu V.T.C. și V.S.F.I. AB din Suedia la care s-a încheiat actul addendum care a intrat în vigoare la 26.08.2010, prin care perioada de leasing s-a extins până la 29.X.2010 și că, deși este reală susținerea pârâtei SC V. România SRL că între reclamantă și aceasta nu au existat raporturi contractuale, s-a dovedit că a semnat procesele verbale de predare-primire din 11.06.2010 și 17.06.

Pe fond s-au înlăturat susținerile reclamantei conform cărora pârâta ar deține nejustificat aceste bunuri, câtă vreme bunurile au fost predate societății pârâte fără să se facă dovada naturii raporturilor dintre pârâtă și societatea de leasing, a faptului că predarea ar fi fost sub vreo condiție sau limită de timp.

Faptul că reclamanta și-a îndeplinit toate obligațiile de plată către V.F.S.I. AB nu poate duce la obligarea pârâtei SC V. România la restituirea vehiculelor, se arată în sentință, dat fiind faptul că la dosar nu s-a probat că obligațiile achitate vizează vehiculele în litigiu, respectiv că societatea de leasing ar fi dat mandat pârâtei în acest sens, acțiunea fiind apreciată ca neîntemeiată în raport de art. 1073 C. civ.

Potrivit art. 246 C. proc. civ., s-a luat act de faptul că reclamanta a renunțat la judecată față de SC V.F.S.I. România IFN SA.

Prin decizia nr. 154 din 28.04.2014, Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă a respins apelul declarat de reclamanta SC M.C. SRL, a admis apelul declarat de pârâta SC V. România SRL împotriva sentinței civile nr. 357 din 05.02.2014, pronunțată de Tribunalul Maramureș pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins acțiunea reclamantei față de pârâta SC V. România SRL urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Instanța de apel a reținut realitatea contractelor de leasing încheiate de reclamantă cu societățile suedeze și precizarea la acțiune din septembrie 2013 dar a motivat că achiesează la susținerile pârâtei în sensul că reclamanta nu a făcut dovada vreunui raport juridic între ea și pârâtă, în ce privește executarea contractelor de leasing, raport care să stabilească în sarcina pârâtei vreo obligație de predare a utilajelor ce fac obiectul contractelor de leasing, că pârâta este terț față de aceste contracte și nu poate fi ținută să răspundă față de prevederile art. 973 C. civ.

Instanța de apel a achiesat și la apărările pârâtei conform cărora cu privire la contracte se disting două categorii de persoane, pe de o parte, părțile contractante care sunt legate între ele datorită propriei voințe și terții care rămân străini de cercul contractual și de efectele obligatorii ale acestuia conform regulei relativității.

A motivat instanța de apel că neexistând niciun raport juridic între pârâtă și reclamantă referitoare la executarea contractelor de leasing poate conchide că pârâta are calitatea de terț față de orice raport juridic existent între reclamantă și V.T.C. și că astfel nu poate avea calitate de parte în prezenta cauză.

A mai arătat că semnarea unor înscrisuri, respectiv a proceselor verbale de predare nu sunt în măsură să probeze existența unor raporturi contractuale între părți astfel încât să transforme apelanta în parte a contractelor de leasing, contracte pe care reclamanta își întemeiază pretențiile de transferare a dreptului de proprietate a echipamentului achiziționat, în raport de art. 1073 C. civ., reclamanta dorind să obțină prin demersul său judiciar îndeplinirea exactă a obligației sale, aceea de a transfera dreptul de proprietate asupra bunurilor, concomitent cu predarea acestora, obligație pe care doar cocontractantul său o poate realiza.

În final, instanța de apel a arătat că doar în apel reclamanta și-a modificat cererea formulată susținând doar predarea bunurilor, transformându-și astfel cererea într-o veritabilă acțiune în revendicare, modificare ce nu este permis a se realiza pentru prima dată în căile de atac.

Împotriva deciziei menționate a declarat recurs societatea reclamantă invocând în critica acesteia motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 C. proc. civ.

Recurenta critică reținerea de către decizie a unei cereri lipsită de obiect, clarificată în fața instanței de fond, cu privire la transferul de proprietate în sensul că acesta a avut loc anterior sesizării instanței, cererea de restituire, predare a bunurilor fiind formulată prin chiar acțiune, iar nu în fața instanței de apel, calificarea acesteia ca fiind o cerere nouă nu se poate susține.

Ambele instanțe s-au limitat a analiza contractele de leasing în loc de a analiza instituția juridică a depozitului, s-au limitat la analiza relativității și forței obligatorii ale contractului, aspecte clarificate, deși a dedus judecății refuzul depozitarului de a preda bunul depozitat.

Instanțele s-au limitat a motiva drepturile și obligațiile care decurg din contractele de leasing fără a analiza raportul de depozit, aspectul esențial dedus judecății. Finanțatorul a eliberat actul prin care confirmă executarea integrală a contractelor de leasing dar nu se poate folosi de bunuri deoarece depozitarul refuză restituirea lor. Dacă între recurentă și pârâtă nu ar exista un raport juridic nu s-ar explica cum au ajuns bunurile la aceasta, aspect dovedit indubitabil cu procesele-verbale de predare. Aceste aspecte au fost ridicate în fața instanțelor, dar decizia s-a mărginit a trata raporturile izvorâte din contractul de leasing executat deja, fără a motiva raportul de depozit.

Prin omisiunea analizei aspectelor legate de modul de constituire a depozitului instanțele au preferat să preia apărările pârâtei referitoare la contractele de leasing, motivând doar aceste contracte, omițând analiza esențialului, prin considerente contradictorii: se recunoaște îndeplinirea obligațiilor de plată prin adresele de la dosar, dar se susține că nu a probat că obligațiile achitate vizează vehiculele în litigiu, respectiv că finanțatorul a dat mandat pârâtei, raționament greșit, documentele respective menționând contractele asupra cărora poartă, societatea de leasing a indicat-o pe pârâtă ca depozitar, predare care s-a efectuat și tot finanțatorul a indicat în notificare că trebuie ridicate bunurile de la pârâtă, în caz contrar va suporta cheltuielile de depozitare.

În cauză s-a făcut o greșită aplicare a legii prin susținerea că nu ar exista niciun temei legal sau contractual pentru restituirea echipamentelor, or temeiul legal îl reprezintă prevederile legale din materia depozitului. Un raport juridic nu trebuie să îmbrace numai forma contractului, sub aspectul înscrisului această ”condiție” este îndeplinită, în speță procesele-verbale de predare-primire care sunt semnate și însușite de pârâtă, indiferent de natura raporturilor dintre aceasta și finanțator.

Intimata SC V. România a depus întâmpinare la dosar cu depășirea termenului procedural de 5 zile, împrejurare în care aceasta echivalează cu concluzii scrise. Recursul este fondat pentru motivele care urmează.

Reclamanta a sesizat instanța de fond cu o acțiune prin care a chemat în judecată pe pârâtele SC V. SRL România ca reprezentată în România a SC V.T.C., societate de naționalitate suedeză, pe pârâta SC V.F.S.I. România IFN SA, ca reprezentantă în România a diviziei de leasing a grupului suedez V.V.F.S.I. AB, societate de naționalitate suedeză, pentru a fi obligate să transfere dreptul de proprietate și să predea echipamentul cumpărat și plătit conform contractelor de leasing, cu plata de daune-interese pentru nerespectarea obligației de a transfera dreptul și întârzierea obligației de predare, iar în caz de dispariție totală a echipamentului să fie obligați să restituie valoarea plătită plus dobânda legală în raport de rata inflației de la data plății efectuate, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1073 C. civ.

Prin încheierea de ședință de la termenul din 17 octombrie 2012, reclamanta prin apărător, față de excepția de netimbrare, a precizat că obiectul cererii îl formează obligația de a face, în sensul de a preda bunurile pe care reclamanta le-a plătit.

La data de 14 noiembrie 2012, reclamanta a renunțat la judecată în ce privește capătul de cerere prin care a chemat în judecată pe pârâta SC V.F.S.I. România IFN SA, cu solicitarea de a se lua act de renunțare prin încheiere dată fără drept de apel.

Pentru termenul din 12 decembrie 2012, la 04.12.2012, reclamanta, la solicitarea instanței, și-a precizat obiectul acțiunii arătând că înțelege să cheme în judecată pe SC V. România SRL pentru a fi obligată la: 1. să restituie bunurile pe care le menționează; 2. să fie obligată la plata de daune-interese compensatorii pentru neîndeplinirea obligației de a restitui bunurile, care să cuprindă valoarea efectivă a bunurilor și valoarea câștigului nerealizat; 3. să fie obligată pârâta la plata de daune-interese moratorii pentru îndeplinirea cu întârziere a obligației de restituire a bunurilor, cumulate cu îndeplinirea obligației în natură și cu daunele compensatorii. 4. obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru termenul din 18 septembrie, la 17.09.2013, reclamanta și-a precizat din nou acțiunea arătând că își menține cererea de chemare în judecată din 1.06.2012, așa cum a fost ea precizată în data de 04.12.2012, cu precizarea că renunță la judecată privind capetele de cerere subsidiare de la punctele 2 și 3, care se referă la plata daunelor-interese compensatorii și moratorii, pe care le va formula printr-o acțiune separată.

Cu această precizare, a arătat că înțelege să cheme în judecată pe pârâta SC V. România SRL pentru a fi obligată: 1. să restituie în natură bunurile pe care le menționează, 2 . să fie obligată la plata sumei de 200 000 lei cu titlu de contravaloare a autovehiculelor în cazul în care restituirea nu este posibilă ; 3. să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată.

A motivat reclamanta că SC V.T.C., cu adresa din 16 octombrie, recunoaște îndeplinirea obligațiilor din contractele de leasing și că a operat transferul dreptului de proprietate către reclamantă conform acestora, că aceste bunuri se află în depozitul pârâtei din 17 iunie 2010 care refuză predarea, invocând ca temei art. 1073 C. civ.

Prima instanță nu a luat act de renunțarea la judecată formulată de reclamantă la data de 14 noiembrie 2012 prin încheiere, ci prin sentință, pronunțând respingerea excepțiilor și a acțiunii precizate în contradictoriu numai cu pârâta SC V. România SRL.

Sentința a fost apelată de reclamantă cu privire la soluția pe fond și de pârâtă cu privire la soluționarea excepțiilor, și, față de faptul că niciuna din apelante nu a atacat dispoziția de renunțare la judecată, aceasta a intrat în puterea lucrului judecat, așa încât în mod nelegal fostei pârâte SC V.F.S.I. România IFN SA i s-a atașat calitatea de intimată fiind citată în fața instanței de apel, contrar dispozițiilor art. 295 C. proc. civ.

Cererea de renunțare de care sentința a luat act a privit-o pe pârâta SC V.F.S.I. România IFN și capătul de cerere formulat în contradictoriu cu aceasta, anume obligarea la transferul dreptului de proprietate conform contractelor de leasing, noua formă a acțiunii fiind neechivoc exprimată prin precizarea din 12 decembrie 2012, așa încât susținerea instanței de apel în sensul că doar în apel reclamanta și-a modificat acțiunea susținând numai predarea bunurilor nu corespunde realității din dosar.

În fața instanței de apel reclamanta nu a formulat nicio modificare de acțiune, ci prin motivele de apel a arătat că nu mai susține cererea în despăgubiri, precizare conformă cu precizarea făcută de reclamantă în fața instanței de fond la data de 17.09.2013, când a arătat, v. supra nr. 24-25, că solicită numai obligarea pârâtei SC V. România SRL la restituirea în natură a bunurilor, iar, în cazul care, această restituire nu este posibilă, la contravaloarea lor, capăt de cerere alternativ la executare, iar nu cerere în pretenții distinctă.

Aflată în această eroare instanța de apel nu a analizat critica apelantei-reclamante cu privire la temeiul cererii sale de restituire a bunurilor, respectiv procesele-verbale de predare-primire în depozit a bunurilor din data de 11.06 și, respectiv, 17.06 2010, semnate și parafate de pârâtă coroborate cu notificarea finanțatorului prin executor judecătoresc din 07.05.2010, care o menționează pe această pârâtă ca având calitatea de locator, pct. 4 (iii), și confirmările finanțatorului cuprinse în adresele din 26.10.2011, 17.01.2012 și din 16 octombrie 2012. Prin această ultimă adresă, locatorul/finanțatorul impune reclamantei obligația de a ridica echipamentele de la adresa pârâtei, sub sancțiunea suportării costurilor aferente depozitării, ca urmare a transferului dreptului de proprietate către reclamantă asupra bunurilor, sens în care reclamanta a notificat-o pe pârâtă la 07.11.2012 și respectiv, la 29.04.2013.

Cu încălcarea principiului disponibilității și a prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanța de apel a analizat calitatea procesuală a pârâtei din perspectiva contractelor de leasing financiar, contracte pe care reclamanta nu le-a invocat ca izvor al obligației de restituire, ci numai ca titlu de proprietate asupra bunurilor, concluzionând că față de aceste contracte pârâta este un terț, că nu-i sunt opozabile și că, deci, pârâta nu are calitate procesuală pasivă.

Calitatea procesuală este o condiție de exercitare a acțiunii civile și ea este dată de identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății.

Reclamanta a solicitat prin acțiunea precizată obligarea pârâtei la restituirea bunurilor pe care aceasta i le-a predat conform proceselor-verbale pe care le invocă, dovedind astfel corespondența dintre calitatea procesuală a pârâtei și raportul juridic litigios.

Față de cele ce preced, Înalta Curte a constatat ca fondate criticile recurentei din perspectiva motivelor de nelegalitate pe care aceasta le invocă, înlăturând susținerea intimatei cu privire la nulitatea cererii de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 302 1 C. proc. civ., a cărui ipoteză nu se reține îndeplinită.

Constatând, totodată, că dezvoltarea criticilor se încadrează și în motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de apel pentru soluționare cu respectarea principiului disponibilității, nu prin achiesare la susținerile uneia dintre părți, instanța nu achiesează, ci constată și dispune în baza legii și convingerii judecătorilor, conform realității actelor de la dosar, în menținerea echilibrului procesual al intereselor în divergență. În rejudecare urmează a fi respectate principiile care guvernează judecata apelului: tantum devolutum quantum apellatum și tantum devolutum quantum iudicatum și a se face aplicarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., incidente în caz de casare cu trimitere.