ÎCCJ, decizie (scj.ro #118641)

Apel formulat de una dintre părțile litigiului față de care se luase act de renunțarea la judecată. Excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de reclamant. Pronunțarea unei soluții pe fondul apelului în lipsa analizei excepției. Nelegalitate.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Căi de atac. Apelul.

Index alfabetic :

lipsa calității procesuale pasive

- renunțare la judecată

-  vătămare procesuală

-   apel

C.proc.civ. din 1865, art. 105, art. 137, art. 298, art. 304 pct. 5

Admițând apelurile pârâților și infirmând în totalitate sentința fondului, prin care se luase act de renunțarea la judecată față de unul dintre pârâții chemați în judecată, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 137 alin. (1) C.proc.civ., în condițiile în care a pronunțat hotărârea fără a analiza excepția invocată de intimata reclamantă, respectiv a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului față de care renunțase la judecată.

Astfel, instanța de apel avea obligația, în temeiul art.298 cu referire la art.137 alin. (1)

C.proc.civ., să examineze și să se pronunțe, prealabil cercetării motivelor de apel formulate de acest pârât, asupra excepției invocate, cu atât mai mult cu cât apelul nu punea în discuție alte aspecte care să trebuiască a fi analizate anterior excepției lipsei calității procesuale pasive a acestei părți (eventuale alte excepții de procedură sau de fond).

De asemenea, nu s-ar putea reține nici lipsa de interes a intimatei reclamante în invocarea, în apel, a excepției lipsei calității procesuale pasive a unui pârât pe care tot această parte l-a chemat în judecată, deoarece, în ipoteza unei soluții favorabile date de către Curte excepției în discuție, în mod procedural, instanța de apel nu ar mai fi examina criticile pârâtului, vizând fondul litigiului.

Secția I civilă, decizia nr.1414 din 15 mai 2014

Prin sentința civilă nr. 20334 din 16 noiembrie 2013, Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat în favoarea Tribunalului București competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta Asociația M.R., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General, și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate, prin uzucapiunea de 30 de ani, asupra imobilului, teren și construcție, situat în București.

Prin sentința civilă nr.2118 din 29 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, s-a luat act de renunțarea la judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; s-a admis acțiunea aceleiași reclamante în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General; s-a constatat că reclamanta a dobândit, prin efectul prescripției achizitive de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra imobilului, construcție și teren, compus din teren în suprafață de 590,34 mp, și construcție compusă din subsol, parter, etaj și un corp secundar-parter; s-a omologat expertiza topo-cadastrală și expertiza tehnică construcții.

În pronunțarea acestei hotărâri, prima instanță a reținut că reclamanta a depus la dosar cerere prin care a arătat că înțelege să renunțe la judecata în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în temeiul dispozițiilor art.246 C.proc.civ., cerere de care Tribunalul a luat act. Prima instanță a menționat că, urmare a soluției pronunțate, apărările acestui pârât, formulate prin întâmpinare, nu au mai format obiect al judecății, cu excepția celor însușite de către celelalte părți.

Cu privire la fondul cauzei, Tribunalul a constatat că imobilul, teren și construcție, a aparținut, inițial, în proprietate E.S., care 1-a lăsat prin testament Eforiei Spitalelor Civile. A urmat punerea în posesie a acestei instituții, iar, după instaurarea regimului comunist, imobilul a fost preluat de către fostul Comitet executiv al Sfatului popular al Capitalei și atribuit Societății Ș.M., cu titlu de folosință. Această societate a suferit mai multe modificări, devenind Uniunea S.Ș.M., pentru ca, ulterior, în ședința Consiliului din 26 iulie 1991, să-și schimbe denumirea în Asociația M.R.

Prima instanță a constatat că a avut loc o posesiune asupra imobilului în litigiu de către reclamanta din prezenta cauză, prin joncțiunea posesiilor, întrucât schimbarea denumirii petentei, prin transformarea Uniunii S.Ș.M. în Asociația M.R., reprezintă o transmisiune legală a personalității juridice.

Din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar, rezultă că imobilul a făcut parte din fondul privat al Statului, iar potrivit art.6 din Legea nr.213/1998 și art. 36 din Legea nr.18/1991, când se pune în discuție dreptul de proprietate privată al statului, calitatea de pârât o are Municipiul București prin Primarul General, deoarece terenul se află în raza administrativ-teritorială a acestuia.

În raport de probele administrate, Tribunalul a constatat că s-a împlinit termenul de prescripție achizitivă de 30 ani, prevăzut de art. 1890 C.civ., neexistând nicio întrerupere a prescripției, că reclamanta, în calitate de continuatoare a personalității juridice a autoarei sale, a preluat posesiunea, prin joncțiunea posesiilor, fiind succesor în drepturi, potrivit art.1859-1860 C.civ., și că a exercitat o posesie utilă, neviciată și sub nume de proprietar.

În consecință, a admis acțiunea și a constatat că reclamanta, prin efectul prescripției achizitive de 30 ani, a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, teren și construcție, situat în București.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții Municipiul București prin Primarul General și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia civilă nr. 190/A din 29 mai 2013 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă, astfel cum a fost îndreptată din oficiu prin încheierea din Camera de Consiliu de la data de 24 aprilie 2014, s-au admis apelurile formulate de apelanții pârâți, a fost schimbată, în tot, sentința atacată, în sensul că s-a respins acțiunea, ca nefondată.

În pronunțarea acestei decizii, Curtea a constatat următoarele:

În mod greșit s-a luat act de renunțarea la judecată a acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, față de dispozițiile art.246 alin.(4) C.proc.civ.

Cererea de renunțare la judecată a fost depusă la termenul la care a fost soluționată cauza în fond, fiind încheiate dezbaterile, ipoteză în care, conform textului de lege enunțat, era necesar acordul acestui pârât pentru a se putea lua act de renunțare, acord inexistent în speță,

În ceea ce privește apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în legătură cu fondul litigiului, Curtea a constatat invocarea împrejurării că imobilul este proprietatea Ministerului Sănătății, care a cedat folosința bunului Uniunii S.Ș.M., în anul 1960. Ulterior, aceasta și-a schimbat denumirea în Asociația M.R., ca organizație profesională științifică a cadrelor medicale din România,

Din adresa din 14 martie 2008 a Primăriei municipiului București, rezultă că, începând cu anul 1986, Asociația M.R., fostă Societatea Ș.M.R., a fost înscrisă cu un imobil în București, cu o suprafață de teren de 544 m.p., din care 230 m.p., și 72 m.p. ocupați de construcții, reprezentând proprietate de stat, categoria de folosință - dotări sanitare.

Referitor la lipsa calității procesuale pasive, invocată de către Municipiul București prin Primarul General, Curtea a reținut că art.4 din Legea nr.213/1998 statuează că domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor și care nu fac parte din domeniul public, iar asupra acestor bunuri statul sau unitățile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată. Apelantul pârât are calitate procesuală pasivă, fiind persoana juridică care ar putea să pretindă un drept asupra bunului, raportat la dispozițiile art.21 din Legea nr.215/2001, potrivit cărora bunurile ce fac parte din domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale sunt supuse dispozițiilor de drept comun, dacă prin lege nu se dispune altfel.

Pe fond, conform art.1890 C.civ., pentru a se constata dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de lungă durată, trebuie îndeplinite cumulativ condițiile referitoare la posesia utilă și neviciată timp de 30 de ani a reclamantului, precum și exercitarea acesteia sub nume de proprietar.

Din probele administrate, rezultă că Asociația M.R. a primit imobilul cu o suprafață de 229 m.p. conform anexei nr.6, prin hotărârea Consiliului de Miniștri al Republicii Populare Române din 07 ianuarie 1989, când purta denumirea de Societatea Ș.M., imobil având destinația de birou. Începând din anul 1986, în evidențele cadastrale a fost înscris imobilul cu o suprafață de teren de 554 m.p., din care 230 m.p. + 72 m.p. construcții, ca fiind proprietate de stat, folosită pentru dotări sanitare, în folosința Filialei București a Societății Ș.M.

Din înscrisul aflat la dosarul de fond, rezultă că, în anul 1959, Secretariatul General al Consiliului de Miniștri a comunicat Uniunii Societății Ș.M. că, prin hotărârea Consiliului de Miniștri nr.2/1959, i-a fost repartizat spațiul din str. P. nr.8-10, deținut de către Consiliul Central al Sindicatelor. Din aceeași adresă reiese că partea situată la nr.8 este proprietate particulară, iar partea situată la nr.10 este proprietatea Ministerului Sănătății șl cedată Uniunii Societății Ș.M., în anul 1960. De asemenea, conform certificatului de atestare fiscală din 06 martie 2008, rolul fiscal al Asociației M.R. figurează pentru un teren primit în folosință, în suprafață de 519,40 m.p.

În concluzie, intimata reclamantă nu a exercitat o posesie utilă, neviciată și sub nume de proprietar asupra imobilului în litigiu, ci a deținut numai folosința acestuia, chiar dacă a fost înregistrată la administrația financiară și a achitat taxele și impozitele aferente bunului respectiv. Reclamanta a cunoscut că imobilul se află în proprietatea Ministerului Sănătății și că deține numai folosința acestuia.

Ca atare, în mod greșit, prima instanță a considerat că sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii de 30 de ani, ceea ce determină admiterea apelurilor, în baza art.296 C.proc.civ. și schimbarea hotărârii Tribunalului, în sensul respingerii acțiunii, ca nefondate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru următoarele motive:

Pe de altă parte, excepția în discuție a fost invocată și de apelantul pârât, prin întâmpinarea

depusă la data de 18 februarie 2009, în fața primei instanțe, dar soluționarea acesteia nu a mai fost necesară, întrucât reclamanta a înțeles să renunțe la judecată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În sprijinul excepției invocate, recurenta a arătat ca imobilul în litigiu a fost lăsat, prin testament, Eforiei Spitalelor Civile, iar, după instaurarea regimului comunist, a fost preluat de către fostul Comitet executiv al Sfatului popular al Capitalei.

Potrivit dispozițiilor art.36 din Legea nr.18/1991, bunul a devenit proprietatea Primăriei municipiului București, aspect reținut și de instanța de apel, situație în care singurul pârât ce are calitate procesuală pasivă în cauză este Municipiul București prin Primar.

Curtea a analizat adresa din 14 martie 2008 emisă de Primăria municipiului București, din care reieșea că, din anul 1986, imobilul a fost înscris ca fiind proprietate de stat, categoria de folosință, cu posesor de parcelă Filiala București a Societății Ș.M.; au fost avute în vedere doar declarații, fără să se verifice actele de proprietate.

De asemenea, instanța de apel a ținut seama și de adresa din care reiese contrariul celor constatate de Curte, respectiv că imobilul în litigiu a fost cedat Uniunii Ș.M., din anul 1960, fără un document scris din care să rezulte această cedare, că imobilul cedat a fost înscris în evidența contabilă cu suma de 439.000 lei și că se solicită un titlu de proprietate.

Curtea a analizat doar aceste două înscrisuri, făcând abstracție de celelalte documente și probe administrate în cauza, mai mult, apreciind că nu are relevanță plata impozitului, că recurenta este doar un detentor precar și că a cunoscut împrejurarea că imobilul aparține Ministerului Sănătății, „neexercitând posesia sub nume de proprietar"; toate aceste aprecieri ale instanței doar în baza a două adrese nu pot atesta realitatea de fapt.

Instanța de apel a apreciat că posesia reclamantei nu a fost exercitată sub nume de proprietar, întrucât aceasta cunoștea care este adevăratul proprietar, și anume Ministerului Sănătății.

Imobilul în litigiu nu aparține Ministerului Sănătății, ci Municipiului București prin Primar, așa cum a constatat instanța de apel, când a stabilit calitatea procesuală pasivă a acestei părți,

Curtea a interpretat în mod eronat dispozițiile art.1890 C.civ., întrucât posesia exercitată, chiar de rea-credință, nu poate fi opusă celui care invocă prescripția de treizeci de ani.

Dacă instanța ar fi analizat declarațiile martorilor audiați în cauză, ar fi constatat că aceștia au susținut că „societățile de științe medicale nu au fost tulburate în folosința imobilului" și „nimeni nu a invocat vreun drept cu privire ia imobil", iar „Asociația M.R. a făcut o igienizare a imobilului și reparații interioare, securizare a clădirii, s-au montat gratii la ferestre, sistem de alarmă și geamuri termopan".

Pe de altă parte, Curtea a apreciat în mod greșit că reclamanta este doar un detentor precar, întrucât imobilul i-a fost dat în folosință și, ca atare, nu putea să exercite o posesie utilă, nefiind îndeplinite, în opinia instanței, condițiile art.1890 C.civ.

Detenția nu este o simplă stare de fapt, ci reprezintă o situație bine definită, delimitată printr-un titlu, care, în situația de față, nu există.

Inexistența unui înscris din care să rezulte că imobilul a fost repartizat în folosință reiese și din faptul că niciodată nu s-a achitat chirie vreunei instituții (fiind de esența precarității), iar imobilul a fost trecut în patrimoniul recurentei, având o valoarea contabilă aferentă anului 1969, de 439,000 lei.

Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art.304 pct.5 C.proc.civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

asupra unei excepții procesuale invocate, astfel cum se critică în recurs.

Prin urmare, susținerile respective nu vor fi examinate raportat la cazul de modificare sus-menționat, ci la cazul de casare reglementat de art.304 pct.5 C.proc.civ., care sancționează încălcarea oricărei forme de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art.105 alin.(2) de către instanța care a pronunțat hotărârea atacată.

Cum s-a arătat deja, recurenta a invocat nepronunțarea de către Curte asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, excepție de fond, care vizează legitimarea părții de a sta în proces, invocată de intimata reclamantă în apel.

Conform art.137 alin.(1) C.proc.civ., instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond, care fac de prisos, în tot sau în parte, analiza în fond a pricinii.

Prin întâmpinarea depusă la 27 mai 2013, în dosarul Curții de Apel, intimata reclamantă a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, susținând excepția și cu ocazia cuvântului acordat în dezbaterea apelurilor.

Este adevărat că solicitarea intimatei reclamante, în ceea ce privește această excepție, a fost în sensul respingerii apelului ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală pasivă, soluție incompatibilă cu calitatea de apelant, care presupune, pentru declararea apelului, îndeplinirea condiției de exercițiu a calității procesuale active, nu pasive, iar sancțiunea respingerii căii de atac intervine în cazul în care apelantul nu justifică îndeplinirea acestei condiții de exercițiu.

Pe de altă parte, însă, din argumentele invocate de intimata reclamantă în susținerea excepției, aceleași cu cele din prezentul recurs, este lipsit de dubiu că aceasta a înțeles să invoce excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în cadrul cererii de chemare în judecată, excepție pe care, de altfel, și pârâtul o formulase în dosarul primei instanțe și care nu a mai fost analizată de Tribunal ca urmare a soluției pronunțate în legătură cu acest pârât, prin care s-a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea cererii, în temeiul art.246 C.proc.civ.

Cum, în apel, s-a infirmat sentința în ceea ce privește renunțarea la judecată față de pârâtul menționat, iar intimata reclamantă a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei părți, Curtea avea obligația, în temeiul art.298 cu referire la art.137 alin. (1) C.proc.civ., să examineze și să se pronunțe, prealabil cercetării motivelor de apel formulate de Statul Român asupra excepției invocate de intimata reclamantă. Aceasta în condițiile în care apelul declarat de Statul Român nu punea în discuție alte aspecte care să trebuiască a fi analizate anterior excepției lipsei calității procesuale pasive a acestei părți (eventuale alte excepții de procedură sau de fond).

De asemenea, nu s-ar putea reține nici lipsa de interes a intimatei reclamante în invocarea, în apel, a excepției lipsei calității procesuale pasive a unui pârât pe care tot această parte l-a chemat în judecată, deoarece, în ipoteza unei soluții favorabile date de către Curte excepției în discuție, în mod procedural, instanța de apel nu ar mai fi examina criticile apelantului pârât Statul Român, vizând fondul litigiului, prin care se contestă sentința din perspectiva constatării dobândirii dreptului de proprietate de către reclamantă, prin uzucapiunea de lungă durată.

Neanalizând excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța de apel a încălcat dispozițiile art.137 alin.(1) C.proc.civ.

Totodată, este îndeplinită și cea de-a doua condiție din art.304 pct.5 C.proc.civ., și anume ca forma de procedură încălcată de instanța a cărei hotărâre se atacă să fie prevăzută sub sancțiunea nulității de art.105 alin. (2), în consecință, sub condiția producerii unei vătămări părții, care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea hotărârii pronunțate în aceste condiții.

Or, vătămarea subzistă în speță, de vreme ce excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, nu poate fi soluționată direct, în prezentul recurs, nefiind pe deplin stabilit în fapt, în raport de probele administrate de către instanțele anterioare, cine este adevăratul proprietar al imobilului la data introducerii acțiunii, în contradictoriu cu care se soluționează cererile de tipul celei de față (Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

Municipiul București prin Primarul General, Ministerul Sănătății, persoane fizice).

Astfel, prima instanță reține, în raport de înscrisul depus la dosarul de fond, că partea din imobil de la nr.8 este proprietate particulară, iar partea de la nr.10 este proprietatea Ministerului Sănătății, după care menționează că bunul a fost preluat, în timpul regimului comunist, de către fostul Comitet executiv al Sfatului Popular al Capitalei (actuala Primărie a municipiului București), concluzionând că „rezultă cu certitudine că imobilul în litigiu a făcut parte din fondul privat al Statului", astfel încât calitate procesuală pasivă justifică Municipiul București prin Primarul General.

Instanța de apel reține că, „începând cu anul 1986, Asociația M.R. ... a fost înscrisă cu un imobil în București, str. I.P. nr.10, cu o suprafață de teren de 544 m.p., din care 230 m.p. și 72 m.p. ocupați de construcții,

reprezentând proprietate de stat",

constatând că apelantul pârât Municipiul București prin Primarul General, are calitate procesuală pasivă în raport de dispozițiile art.4 din Legea nr. 213/1998, text de lege al cărui conținut îl redă în considerentele deciziei atacate și care se referă în mod distinct la bunurile din domeniul privat al statului față de cele din domeniul privat al unităților administrativ teritoriale.

Ulterior, și instanța de apel face referire la probele avute în vedere de către instanța de fond, din care rezultă că, „începând cu anul 1986, în evidențele cadastrale a fost înscris imobilul cu str. I.P.... cu o suprafață de 554 mp, din care 230 m.p. + 72 m.p. construcții ca

fiind proprietate de stat...",

în continuare, menționează că, din adresa aflată la dosarul de fond „rezultă că partea situată la nr.8 este

proprietate particulară,

iar partea situată la nr. 10 este

proprietatea Ministerului Sănătății…

". Mai reține, în analiza îndeplinirii condițiilor uzucapiunii, că intimata reclamantă nu a stăpânit bunul sub nume de proprietar, „cunoscând faptul că imobilul este

proprietatea Ministerului Sănătății".

În concluzie, instanța de apel este oscilantă în ceea ce privește calitatea de proprietar al imobilului, care să poată fi atras într-un proces în materie de uzucapiune, nu stabilește această calitate la data introducerii cererii de chemare în judecată și nici diferențiat pentru imobilul în discuție, de vreme ce, în considerente, a reținut că o parte din bun se află în proprietate particulară (nr.8) și o parte în proprietatea Ministerului Sănătății (nr.10). De asemenea, consideră că justifică legitimare procesuală pasivă Municipiul București prin Primarul General, prin raportare la dispozițiile art.4 din Legea nr. 213/1998, deși, cum s-a arătat deja, textul de lege enunțat distinge între domeniul privat al statului și cel al unităților administrativ teritoriale.

Cum situația de fapt în ceea ce privește persoana sau persoanele care pot fi considerate adevăratul proprietar al imobilului, la data introducerii acțiunii, nu a fost pe deplin stabilită, Înalta Curte nu poate soluționa excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

În consecință, în baza art. 312 alin.(1)-(3) cu referire la art.304 pct.5 C.proc.civ., a fost admis recursul declarat de reclamantă, a fost casată decizia atacată și trimisă cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel, pentru ca această instanță să se pronunțe asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, sens în care va administra toate probele necesare pentru lămurirea situației de fapt în ceea ce privește persoana sau persoanele care aveau în patrimoniu, cu titlu de proprietate, imobilul în litigiu, la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Dispoziția de casare a prezentei instanțe vizează întreaga decizie atacată, întrucât, pe de-o parte, nefiind stabilit, prin decizia recurată, cine este titularul dreptului de proprietate la data sus-menționată, acest aspect interesează și soluționarea apelului formulat de Municipiul București prin Primarul General, în care se susține lipsa calității procesuale pasive a acestei părți, problemă ce

trebuie dezlegată alături de excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, invocată de intimata reclamantă.

Pe de altă parte, ambii apelanți au un motiv de apel comun, privind fondul litigiului, și anume cel referitor la imposibilitatea dobândirii bunurilor proprietate de stat prin uzucapiune, în perioada regimului politic trecut, cu consecința neîmplinirii termenului prescripției achizitive, în raport de momentul de la care acesta a început să curgă, respectiv după anii 1989-1990.

În prezentul recurs, față de soluția de casare pentru ca instanța de apel să se pronunțe asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, și să reanalizeze calitatea procesuală pasivă a Municipiului București, care nu este lămurită, Înalta Curte nu poate examina criticile de fond ale recurentei, privind îndeplinirea condițiilor uzucapiunii de lungă durată în persoana acesteia.

În mod firesc, la acest moment al judecării litigiului nu se poate estima soluția ce se va pronunța de către Curte, în rejudecare, asupra calității procesuale pasive a părților chemate în judecată, dar, în ipoteza în care instanța de apel va proceda la înlăturarea susținerilor privind cele două excepții și va reține că ambii pârâți justifică legitimare procesuală pasivă, va trebui să procedeze la analiza criticilor de fond din cadrul celor două apeluri.

Cum unul dintre motivele prezentate în apeluri este comun, casarea deciziei recurate nu poate fi decât totală, neputând fi păstrată hotărârea Curții sub aspectul admiterii apelului declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General, Aceasta, deoarece motivul respectiv din cele două apeluri nu a fost analizat prin decizia, atacată și presupune o rezolvare unitară, în rejudecare, asupra aceleiași probleme de drept.

Pe de altă parte, cum motivul de apel în discuție este comun celor două apeluri, în plus, este și singurul motiv de apel al Municipiului în ceea ce privește fondul litigiului, soluția de păstrare a deciziei recurate, din perspectiva admiterii apelului declarat de Municipiul București, ar fi contradictorie pentru ipoteza în care, în apelul Statului Român, instanța de rejudecare va considera că acest motiv este neîntemeiat. În cele din urmă, sub acest aspect, casarea parțială ar fi pur formală, întrucât ar limita instanța de rejudecare să se pronunțe asupra motivului de apel al Statului, vizând problema întreruperii prescripției achizitive în perioada regimului politic anterior, doar în sensul admiterii, pentru a nu contrazice soluția dată apelului Municipiului București. Or, o astfel de limitare a soluției, impusă instanței de apel, în rejudecare, nu poate fi acceptată.

Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin.(1)-(3) cu referire la art.304 pct.5 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel, sub aspectul ambelor apeluri exercitate în cauză.

Criticile prezentate în cadrul motivelor 2 și 3 din cererea de recurs, vizând fondul acțiunii în uzucapiune, nu au mai fost examinate de această instanță, față de soluția și motivului casării, urmând a fi avute în vedere de Curte, în rejudecare, alături de motivele de apel formulate de apelanți.