ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1414/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1414/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 20334 din 16

noiembrie 2011, Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția

necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de

soluționare a cauzei privind pe reclamanta A.M.R., în contradictoriu cu pârâții

Municipiul București, prin primarul General, și Statul Român, prin M.F.P.,

având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate, prin

uzucapiunea de treizeci de ani, asupra imobilului, teren și construcție, situat

în București, sector 1, în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr.

2118 din 29 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

s-a luat act de renunțarea la judecată formulată de reclamantă în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P.; s-a admis acțiunea

aceleiași reclamante în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primarul

General; s-a constatat că reclamanta a dobândit, prin efectul prescripției

achizitive de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra imobilului, construcție

și teren, situat în București, sector 1, compus din teren în suprafață de

590,34 mp și construcție compusă din subsol, parter, etaj și un corp

secundar-parter; s-a omologat expertiza topo-cadastrală efectuată de expert

M.C.R.D. și expertiza tehnică construcții efectuată de expert D.C.

În pronunțarea

acestei hotărâri, prima instanță a reținut că reclamanta A.M.R. a depus la

dosar cerere prin care a arătat că înțelege să renunțe la judecata în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în temeiul

dispozițiilor art. 246 C. proc. civ., cerere de care Tribunalul a luat act. Prima

instanță a menționat că, urmare a soluției pronunțate, apărările acestui pârât,

formulate prin întâmpinare, nu au mai format obiect al judecății, cu excepția

celor însușite de către celelalte părți.

Cu privire la fondul

cauzei, Tribunalul a constatat că imobilul, teren și construcție, a aparținut,

inițial, în proprietate E.S., care l-a lăsat prin testament Eforiei Spitalelor

Civile. A urmat punerea în posesie a acestei instituții, iar, după instaurarea

regimului comunist, imobilul a fost preluat de către fostul Comitet executiv al

Sfatului popular al Capitalei și atribuit S.Ș.M., cu titlu de folosință.

Această societate a

suferit mai multe modificări, devenind U.S.Ș.M., pentru ca, ulterior, în

ședința Consiliului U.S.S.M. din 26 iulie 1991, să-și schimbe denumirea în A.M.R.

Prima instanță a

constatat că a avut loc o posesiune asupra imobilului în litigiu de către

reclamanta din prezenta cauză, prin joncțiunea posesiilor, întrucât schimbarea

denumirii petentei, prin transformarea U.S.Ș.M. în A.M.R., reprezintă o

transmisiune legală a personalității juridice.

Din cuprinsul

înscrisurilor depuse la dosar, rezultă că imobilul a făcut parte din fondul

privat al Statului, iar, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 36 din

Legea nr. 18/1991, când se pune în discuție dreptul de proprietate privată al

statului, calitatea de pârât o are Municipiul București, prin primarul General,

deoarece terenul se află în raza administrativ-teritorială a acestuia.

În raport de probele

administrate, Tribunalul a constatat că, în cauză, s-a împlinit termenul de

prescripție achizitivă de 30 ani, prevăzut de art. 1890 din vechiul C. civ.,

neexistând nicio întrerupere a prescripției, că reclamanta, în calitate de

continuatoare a personalității juridice a autoarei sale, a preluat posesiunea,

prin joncțiunea posesiilor, fiind succesor în drepturi, potrivit art. 1859-1860

C. civ., și că a exercitat o posesie utilă, neviciată și sub nume de proprietar.

În consecință, a

admis acțiunea și a constatat că reclamanta, prin efectul prescripției

achizitive de 30 ani, a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului,

teren și construcție, situat în București, sector 1.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel pârâții Municipiul București, prin primarul General,

și Statul Român, prin M.F.P.

Prin Decizia civilă nr.

190/A din 29 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, astfel

cum a fost îndreptată din oficiu prin încheierea din Camera de Consiliu de la

data de 24 aprilie 2014, s-au admis apelurile formulate de apelanții pârâți, a

fost schimbată, în tot, sentința atacată, în sensul că s-a respins acțiunea, ca

nefondată.

În pronunțarea

acestei decizii, Curtea a constatat următoarele:

În mod greșit s-a

luat act de renunțarea la judecată a acțiunii formulate în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român, prin M.F.P., față de dispozițiile art. 246 alin. (4) C.

proc. civ.

Cererea de renunțare

la judecată a fost depusă la termenul la care a fost soluționată cauza în fond,

fiind încheiate dezbaterile, ipoteză în care, conform textului de lege enunțat,

era necesar acordul acestui pârât pentru a se putea lua act de renunțare, acord

inexistent în speță.

În ceea ce privește apelul

declarat de Statul Român, prin M.F.P., în legătură cu fondul litigiului, Curtea

a constatat invocarea împrejurării că imobilul este proprietatea Ministerului

Sănătății, care a cedat folosința bunului U.S.Ș.M., în anul 1960. Ulterior, aceasta

și-a schimbat denumirea în A.M.R., ca organizație profesională științifică a

cadrelor medicale din România.

Din adresa din 14

martie 2008 a Primăriei municipiului București - D.E.I.C. rezultă că, începând

cu anul 1986, A.M.R., fostă S.Ș.M. Române, a fost înscrisă cu un imobil în

București, sector 1, cu o suprafață de teren de 544 mp, din care 230 mp și 72

mp ocupați de construcții, reprezentând proprietate de stat, categoria de

folosință-dotări sanitare.

Referitor la lipsa

calității procesuale pasive, invocată de către Municipiul București, prin primarul

General, Curtea a reținut că art. 4 din Legea nr. 213/1998 statuează că

domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale este

alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor și care nu fac parte din

domeniul public, iar asupra acestor bunuri statul sau unitățile administrativ-teritoriale

au drept de proprietate privată. Apelantul pârât are calitate procesuală pasivă,

fiind persoana juridică care ar putea să pretindă un drept asupra bunului,

raportat la dispozițiile art. 21 din Legea nr. 215/2001, potrivit cărora

bunurile ce fac parte din domeniul privat al unităților

administrativ-teritoriale sunt supuse dispozițiilor de drept comun, dacă prin

lege nu se dispune altfel.

Pe fond, conform art.

1890 C. civ., pentru a se constata dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea

de lungă durată, trebuie îndeplinite cumulativ condițiile referitoare la

posesia utilă și neviciată timp de 30 de ani a reclamantului, precum și

exercitarea acesteia sub nume de proprietar.

Din probele

administrate, rezultă că A.M.R. a primit imobilul situat în str. Progresului, nr.

8-10, cu o suprafață de 229 mp conform anexei nr. 6, prin hotărârea Consiliului

de Miniștri al Republicii Populare Române din 07 ianuarie 1989, când purta

denumirea de S.Ș.M., imobil având destinația de birou.

Începând din anul 1986,

în evidențele cadastrale a fost înscris imobilul cu adresa în sector 1, cu o

suprafață de teren de 554 mp, din care 230 mp + 72 mp construcții, ca fiind

proprietate de stat, folosită pentru dotări sanitare, în folosința Filialei București

a S.Ș.M.

Din înscrisul aflat

la filele 17-18 din dosarul de fond, rezultă că, în anul 1959, Secretariatul

General al Consiliului de Miniștri a comunicat U.S.Ș.M. că, prin Hotărârea Consiliului

de Miniștri nr. 2/1959, i-a fost repartizat spațiul din, sector 7, deținut de

către Consiliul Central al Sindicatelor. Din aceeași adresă reiese că partea

situată la nr. 8 este proprietate particulară, iar partea situată la nr. 10

este proprietatea Ministerului Sănătății și cedată U.S.Ș.M., în anul 1960.

De asemenea, conform certificatului

de atestare fiscală nr. 49446 din 06 martie 2008, rolul fiscal al A.M.R.

figurează pentru un teren primit în folosință, în suprafață de 519,40 mp.

În concluzie,

intimata reclamantă nu a exercitat o posesie utilă, neviciată și sub nume de

proprietar asupra imobilului în litigiu, ci a deținut numai folosința acestuia,

chiar dacă a fost înregistrată la administrația financiară și a achitat taxele

și impozitele aferente bunului respectiv. Reclamanta a cunoscut că imobilul se

află în proprietatea Ministerului Sănătății și că deține numai folosința

acestuia.

Ca atare, în mod

greșit, prima instanță a considerat că sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii

de treizeci de ani, ceea ce determină admiterea apelurilor, în baza art. 296 C.

proc. civ., și schimbarea hotărârii Tribunalului, în sensul respingerii

acțiunii, ca nefondate.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta A.M.R., criticând-o pentru următoarele

motive:

nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a

apelantului pârât Statul Român, prin M.F.P., invocată de intimata reclamantă, excepție

ce tindea la respingerea apelului acestei părți, ca fiind formulat de o

persoană fără calitate procesuală pasivă (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.).

Pe de altă parte,

excepția în discuție a fost invocată și de apelantul pârât, prin întâmpinarea

depusă la data de 18 februarie 2009, în fața primei instanțe, dar soluționarea

acesteia nu a mai fost necesară, întrucât reclamanta a înțeles să renunțe la

judecată în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P.

În sprijinul

excepției invocate, recurenta a arătat că imobilul în litigiu a fost lăsat,

prin testament, Eforiei Spitalelor Civile, iar, după instaurarea regimului

comunist, a fost preluat de către fostul Comitet executiv al Sfatului popular al

Capitalei.

Potrivit dispozițiilor

art. 36 din Legea nr. 18/1991, bunul a devenit proprietatea Primăriei municipiului

București, aspect reținut și de instanța de apel, situație în care singurul

pârât ce are calitate procesuală pasivă în cauză este Municipiul București,

prin primar.

analizat anumite înscrisuri și nu tot probatoriul administrat în cauză; cu

referire la cele analizate, le-a dat o interpretare greșită, schimbând

înțelesul vădit neîndoielnic al acestora (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).

Curtea a analizat

adresa din 14 martie 2008 emisă de Primăria municipiului București - D.E.I.C.,

din care reieșea că, din anul 1986, imobilul a fost înscris ca fiind

proprietate de stat, categoria de folosință, cu posesor de parcelă Filiala

București a S.Ș.M.; au fost avute în vedere doar declarații, fără să se verifice

actele de proprietate.

De asemenea, instanța

de apel a ținut seama și de adresa aflată la filele 17-18 dosar, din care

reiese contrariul celor constatate de Curte, respectiv că imobilul în litigiu a

fost cedat U.Ș.M., din anul 1960, fără un document scris din care să rezulte

această cedare, că imobilul cedat a fost înscris în evidența contabilă cu suma

de 439.000 lei și că se solicită un titlu de proprietate.

Curtea a analizat

doar aceste două înscrisuri, făcând abstracție de celelalte documente și probe

administrate în cauză, mai mult, apreciind că nu are relevanță plata

impozitului, că recurenta este doar un detentor precar și că a cunoscut împrejurarea

că imobilul aparține Ministerului Sănătății, „neexercitând posesia sub nume de

proprietar”; toate aceste aprecieri ale instanței doar în baza a două adrese nu

pot atesta realitatea de fapt.

este dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii, respectiv a

dispozițiilor art. 1846 și următoarele; art. 1890 C. civ. (art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.).

Instanța de apel a

apreciat că posesia reclamantei nu a fost exercitată sub nume de proprietar,

întrucât aceasta cunoștea care este adevăratul proprietar, și anume Ministerului

Sănătății.

Imobilul în litigiu nu

aparține Ministerului Sănătății, ci Municipiului București, prin primar, așa

cum a constatat instanța de apel, când a stabilit calitatea procesuală pasivă a

acestei părți.

Curtea a interpretat

în mod eronat dispozițiile art. 1890 C. civ., întrucât posesia exercitată,

chiar de rea-credință, nu poate fi opusă celui care invocă prescripția de treizeci

de ani.

Dacă instanța ar fi

analizat declarațiile martorilor audiați în cauză, ar fi constatat că aceștia

au susținut că „societățile de științe medicale nu au fost tulburate în

folosința imobilului” și „nimeni nu a invocat vreun drept cu privire la imobil”,

iar „A.M.R. a făcut o igienizare a imobilului și reparații interioare,

securizare a clădirii, s-au montat gratii la ferestre, sistem de alarmă și

geamuri termopan” (filele 147-148 dosar fond).

Pe de altă parte,

Curtea a apreciat în mod greșit că reclamanta este doar un detentor precar,

întrucât imobilul i-a fost dat în folosință și, ca atare, nu putea să exercite

o posesie utilă, nefiind îndeplinite, în opinia instanței, condițiile art. 1890

C. civ.

Detenția nu este o

simplă stare de fapt, ci reprezintă o situație bine definită, delimitată

printr-un titlu, care, în situația de față, nu există.

Inexistența unui

înscris din care să rezulte că imobilul a fost repartizat în folosință reiese

și din faptul că niciodată nu s-a achitat chirie vreunei instituții (fiind de

esența precarității), iar imobilul a fost trecut în patrimoniul recurentei, având

o valoarea contabilă aferentă anului 1969, de 439.000 lei.

Recurenta reclamantă

a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea

cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel.

Intimații pârâți nu

au depus întâmpinare.

Analizând decizia

civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct.

5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru

următoarele considerente:

referitoare la nepronunțarea Curții asupra excepției lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin M.F.P., invocată în apel de

recurentă, vor fi analizate din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ., iar

nu a art. 304 pct. 6 din același cod, întrucât vizează încălcarea formelor de

procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2). Cazul de

modificare reglementat de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în ipoteza lui „minus

petita” (instanța nu s-a pronunțat asupra a ceea ce s-a cerut) nu este incident

în ipoteza deciziei recurate, întrucât motivul de modificare respectiv constă

în omisiunea instanței de a se pronunța asupra unui capăt de cerere, iar nu

asupra unei excepții procesuale invocate, astfel cum se critică în recurs.

Prin urmare, susținerile

respective nu vor fi examinate raportat la cazul de modificare sus-menționat,

ci la cazul de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., care

sancționează încălcarea oricărei forme de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității de art. 105 alin. (2) de către instanța care a pronunțat hotărârea

atacată.

Cum s-a arătat deja, recurenta

invocă nepronunțarea de către Curte asupra excepției lipsei calității

procesuale pasive a Statului Român, prin M.F.P., excepție de fond, care vizează

legitimarea părții de a sta în proces, invocată de intimata reclamantă A.M.R.

în apel.

Conform art. 137 alin.

(1) C. proc. civ., instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de

procedură și asupra celor de fond, care fac de prisos, în tot sau în parte,

analiza în fond a pricinii.

Prin întâmpinarea

depusă la 27 mai 2013, în dosarul Curții de Apel, intimata reclamantă a invocat

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin M.F.P.,

susținând excepția și cu ocazia cuvântului acordat în dezbaterea apelurilor.

Este adevărat că

solicitarea intimatei reclamante, în ceea ce privește această excepție, a fost

în sensul respingerii apelului ca fiind formulat de o persoană fără calitate

procesuală pasivă, soluție incompatibilă cu calitatea de apelant, care presupune,

pentru declararea apelului, îndeplinirea condiției de exercițiu a calității

procesuale active, nu pasive, iar sancțiunea respingerii căii de atac intervine

în cazul în care apelantul nu justifică îndeplinirea acestei condiții de

exercițiu.

Pe de altă parte, însă,

din argumentele invocate de intimata reclamantă în susținerea excepției,

aceleași cu cele din prezentul recurs, este lipsit de dubiu că aceasta a

înțeles să invoce excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Statul Român, prin M.F.P., în cadrul cererii de chemare în judecată, excepție

pe care, de altfel, și pârâtul o formulase în dosarul primei instanțe (filele

25-28 dosarul Judecătoriei sectorului 1) și care nu a mai fost analizată de

Tribunal ca urmare a soluției pronunțate în legătură cu acest pârât, prin care

s-a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea cererii, în temeiul art. 246

C. proc. civ.

Cum, în apel, s-a

infirmat sentința în ceea ce privește renunțarea la judecată față de pârâtul

menționat, iar intimata reclamantă a invocat excepția lipsei calității

procesuale pasive a acestei părți, Curtea avea obligația, în temeiul art. 298

cu referire la art. 137 alin. (1) C. proc. civ., să examineze și să se pronunțe,

prealabil cercetării motivelor de apel formulate de Statul Român, asupra

excepției invocate de intimata reclamantă. Aceasta în condițiile în care apelul

declarat de Statul Român nu punea în discuție alte aspecte care să trebuiască a

fi analizate anterior excepției lipsei calității procesuale pasive a acestei

părți (eventuale alte excepții de procedură sau de fond). De asemenea, nu s-ar

putea reține nici lipsa de interes a intimatei reclamante în invocarea, în

apel, a excepției lipsei calității procesuale pasive a unui pârât pe care tot

această parte l-a chemat în judecată, deoarece, în ipoteza unei soluții favorabile

date de către Curte excepției în discuție, în mod procedural, instanța de apel

nu ar mai fi examina criticile apelantului pârât Statul Român, vizând fondul

litigiului, prin care se contestă sentința din perspectiva constatării

dobândirii dreptului de proprietate de către reclamantă, prin uzucapiunea de

lungă durată.

Neanalizând excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin M.F.P.,

instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, este

îndeplinită și cea de-a doua condiție din art. 304 pct. 5 C. proc. civ., și

anume ca forma de procedură încălcată de instanța a cărei hotărâre se atacă să

fie prevăzută sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2), în consecință,

sub condiția producerii unei vătămări părții, care să nu poată fi înlăturată

decât prin anularea hotărârii pronunțate în aceste condiții.

Or, vătămarea

subzistă în speță, de vreme ce excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului Statul Român, prin M.F.P., nu poate fi soluționată direct, în

prezentul recurs, nefiind pe deplin stabilit în fapt, în raport de probele

administrate de către instanțele anterioare, cine este adevăratul proprietar al

imobilului la data introducerii acțiunii, în contradictoriu cu care se

soluționează cererile de tipul celei de față (Statul Român, prin M.F.P.,

Municipiul București, prin primarul General, Ministerul Sănătății, persoane

fizice). Astfel, prima instanță reține, în raport de înscrisul depus la fila 58

dosar Judecătorie, că partea din imobil de la nr. 8 este proprietate

particulară, iar partea de la nr. 10 este proprietatea Ministerului Sănătății,

după care menționează că bunul a fost preluat, în timpul regimului comunist, de

către fostul Comitet executiv al Sfatului Popular al Capitalei (actuala

Primărie a municipiului București), concluzionând că „rezultă cu certitudine că

imobilul în litigiu a făcut parte din fondul privat al Statului”, astfel încât

calitate procesuală pasivă justifică Municipiul București, prin Primarul

General.

Instanța de apel

reține că, „începând cu anul 1986, A.M.R (.…) a fost înscrisă cu un imobil în

București, sector 1, cu o suprafață de teren de 544 mp, din care 230 mp și 72 mp

ocupați de construcții, reprezentând proprietate de stat (…)”, constatând că

apelantul pârât Municipiul București, prin primarul General, are calitate

procesuală pasivă în raport de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 213/1998, text

de lege al cărui conținut îl redă în considerentele deciziei atacate și care se

referă în mod distinct la bunurile din domeniul privat al statului față de cele

din domeniul privat al unităților administrativ teritoriale. Ulterior, și

instanța de apel face referire la probele avute în vedere de către instanța de

fond, din care rezultă că, „începând cu anul 1986, în evidențele cadastrale a

fost înscris imobilul cu str. I.P. (…) cu o suprafață de 554 mp, din care 230 mp

+ 72 mp construcții ca fiind proprietate de stat (…)”. În continuare,

menționează că, din adresa aflată la filele 17-18 dosar fond „rezultă că partea

situată la nr. 8 este proprietate particulară, iar partea situată la nr. 10

este proprietatea Ministerului Sănătății (…)”. Mai reține, în analiza

îndeplinirii condițiilor uzucapiunii, că intimata reclamantă nu a stăpânit bunul

sub nume de proprietar, „cunoscând faptul că imobilul este proprietatea

Ministerului Sănătății (…)”.

În concluzie,

instanța de apel este oscilantă în ceea ce privește calitatea de proprietar al

imobilului, care să poată fi atras într-un proces în materie de uzucapiune, nu

stabilește această calitate la data introducerii cererii de chemare în judecată

și nici diferențiat pentru imobilul în discuție, de vreme ce, în considerente,

a reținut că o parte din bun se află în proprietate particulară (nr. 8) și o

parte în proprietatea Ministerului Sănătății (nr. 10). De asemenea, consideră

că justifică legitimare procesuală pasivă Municipiul București, prin primarul General,

prin raportare la dispozițiile art. 4 din Legea nr. 213/1998, deși, cum s-a

arătat deja, textul de lege enunțat distinge între domeniul privat al statului

și cel al unităților administrativ teritoriale.

Cum situația de fapt

în ceea ce privește persoana sau persoanele care pot fi considerate adevăratul

proprietar al imobilului, la data introducerii acțiunii, nu a fost pe deplin

stabilită, Înalta Curte nu poate soluționa excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului Statul Român, prin M.F.P..

În consecință, în

baza art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., va admite

recursul declarat de reclamantă, va casa decizia atacată și va trimite cauza,

spre rejudecare, la aceeași curte de apel, pentru ca această instanță să se

pronunțe asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul

Român, prin M.F.P., sens în care va administra toate probele necesare pentru

lămurirea situației de fapt în ceea ce privește persoana sau persoanele care

aveau în patrimoniu, cu titlu de proprietate, imobilul în litigiu, la data

introducerii cererii de chemare în judecată.

Dispoziția de casare

a prezentei instanțe vizează întreaga decizie atacată, întrucât, pe de-o parte,

nefiind stabilit, prin decizia recurată, cine este titularul dreptului de

proprietate la data sus-menționată, acest aspect interesează și soluționarea apelului

formulat de Municipiul București, prin primarul General, în care se susține

lipsa calității procesuale pasive a acestei părți, problemă ce trebuie

dezlegată alături de excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului

Român, prin M.F.P., invocată de intimata reclamantă.

Pe de altă parte, ambii

apelanți au un motiv de apel comun, privind fondul litigiului, și anume cel

referitor la imposibilitatea dobândirii bunurilor proprietate de stat prin

uzucapiune, în perioada regimului politic trecut, cu consecința neîmplinirii

termenului prescripției achizitive, în raport de momentul de la care acesta a

început să curgă, respectiv după anii 1989-1990.

În prezentul recurs,

față de soluția de casare pentru ca instanța de apel să se pronunțe asupra

excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin M.F.P., și

să reanalizeze calitatea procesuală pasivă a Municipiului București, care nu

este lămurită, Înalta Curte nu poate examina criticile de fond ale recurentei,

privind îndeplinirea condițiilor uzucapiunii de lungă durată în persoana acesteia.

În mod firesc, la

acest moment al judecării litigiului nu se poate estima soluția ce se va

pronunța de către Curte, în rejudecare, asupra calității procesuale pasive a

părților chemate în judecată, dar, în ipoteza în care instanța de apel va

proceda la înlăturarea susținerilor privind cele două excepții și va reține că

ambii pârâți justifică legitimare procesuală pasivă, va trebui să procedeze la

analiza criticilor de fond din cadrul celor două apeluri. Cum unul dintre

motivele prezentate în apeluri este comun, casarea deciziei recurate nu poate

fi decât totală, neputând fi păstrată hotărârea Curții sub aspectul admiterii

apelului declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul General.

Aceasta, deoarece motivul respectiv din cele două apeluri nu a fost analizat

prin decizia atacată și presupune o rezolvare unitară, în rejudecare, asupra

aceleiași probleme de drept. Pe de altă parte, cum motivul de apel în discuție

este comun celor două apeluri, în plus, este și singurul motiv de apel al

Municipiului în ceea ce privește fondul litigiului, soluția de păstrare a

deciziei recurate, din perspectiva admiterii apelului declarat de Municipiul

București, ar fi contradictorie pentru ipoteza în care, în apelul Statului

Român, instanța de rejudecare va considera că acest motiv este neîntemeiat. În

cele din urmă, sub acest aspect, casarea parțială ar fi pur formală, întrucât

ar limita instanța de rejudecare să se pronunțe asupra motivului de apel al

Statului, vizând problema întreruperii prescripției achizitive în perioada

regimului politic anterior, doar în sensul admiterii, pentru a nu contrazice

soluția dată apelului Municipiului București. Or, o astfel de limitare a

soluției, impusă instanței de apel, în rejudecare, nu poate fi acceptată.

Pentru aceste

considerente, în baza art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 5 C.

proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de intimata reclamantă, va

casa decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță

de apel, sub aspectul ambelor apeluri exercitate în cauză.

Criticile prezentate

în cadrul motivelor 2 și 3 din cererea de recurs, vizând fondul acțiunii în

uzucapiune, nu vor mai fi examinate de această instanță, față de soluția și

motivului casării, urmând a fi avute în vedere de Curte, în rejudecare, alături

de motivele de apel formulate de apelanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta A.M.R. împotriva Deciziei civile nr. 190/A din 29 mai

2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 15 mai 2014.