ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 425/2014

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 19 august 2008, reclamanta Ț.R., a solicitat instanței - în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor și R.A.A.P.P.S. - să dispună obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 15.000 m.p. situat în București, str. Ț. pe care îl ocupă în mod abuziv și să-și ridice construcțiile edificate pe proprietatea sa, iar în caz de refuz să fie împuternicită să le ridice pe cheltuiala pârâților, aceștia fiind constructori de rea credință. Reclamanta a mai arătat că înțelege să despăgubească pârâții cu contravaloarea construcției, în situația în care se va dovedi că aceștia sunt constructori de buna credință.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că, a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului pe care îl revendică, de la numita D.C., astfel cum rezultă din xerocopia contractului de vânzare cumpărare autentificat la fostul Notariat de Stat al Sectorului 1 din 08 octombrie 1992. Contractul, se arată, a fost transcris în Registrul de publicitate imobiliară, realizându-se în acest mod și opozabilitatea față de terți a tranzacției, inclusiv față de pârâți care la momentul 1992 nu aveau înscris vreun drept de proprietate asupra terenului în litigiu, începând cu anul fiscal 1992 și până în prezent (adică de peste șaisprezece ani) imobilul figurând cu rol fiscal deschis, la Administrația Finanțelor Sector 1, pe numele proprietarului Ț.R.

La rândul său, vânzătoarea D.C. a dobândit imobilul în litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București, transcris în Registrul de publicitate imobiliară, de la numitul D.D. căruia, în baza Legii nr. 18/1991 i s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, în calitate de moștenitor a lui D.N.A., prin decizia din 20 februarie 1992 a Primăriei Municipiului București. Chiar dacă pârâta, mai arată reclamanta, și-a intabulat dreptul de proprietate asupra terenului din str. Ț. dreptul lor de proprietate asupra terenului de 15.000 m.p. din Ț., este opozabil pârâtelor căci l-a intabulat înaintea acestora, deci l-a făcut opozabil față de terți încă din anul 1992. Or, în acest caz se aplică principiul qui prior în tempore prior în iure.

Ca atare, dreptul său de proprietate este mai bine caracterizat decât cel al pârâtelor pentru faptul că din înscrisurile anexate, rezultă că D.D. a dobândit proprietatea asupra terenului în litigiu prin lege, modalitate prevăzută de art. 645 C. civ. Or, titlul său de proprietate a fost emis în baza Deciziei nr. 117 din 20 februarie 1992 a Primăriei Municipiul București care la rândul ei a fost emisă în baza Legii nr. 18/1991 privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului. Acest titlu este un titlu valabil care nu a fost desființat niciodată fie pe cale administrativă, fie pe cale judecătorească. Investit în primă instanță, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 1019 din 3 mai 2012, a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei R.A.A.P.P.S.

A admis, în parte, cererea formulată de reclamanta Ț.R. și în consecință a obligat pârâta R.A.A.P.P.S., să-i lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul teren situat în București, str. Ț., în suprafață de 11793 m.p., astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiza întocmit în cauză. A respins cererea vizând obligarea pârâtei de a lăsa în deplină proprietate și posesie terenul situat în București, str. Ț., ca nefondată. A obligat pârâta R.A.A.P.P.S. de a ridica construcțiile aflate pe imobilul teren situat în București, str. Ț. în suprafață de 1.1793 m.p., astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de expertul P.G.C., în termen de 60 zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței, în caz contrar abilitând reclamanta a ridica construcțiile pe cheltuiala pârâtei.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeței de teren de 15.000 m.p. situată în București, str. Ț. în baza contractului de vânzare cumpărare încheiat cu numita D.C. și autentificat din 08 octombrie 1992, contract transcris în Registrul de Transcripțiuni. Din conținutul acestui contract, rezultă că terenul a făcut obiectul restituirii către autorii vânzătoarei în temeiul legii fondului funciar, aspect confirmat de adeverința emisă de Primăria Sector 1 din 26 februarie 1992 și de decizia emisă de Primăria Municipiului București, la data de 20 februarie 1992. Prin H.G. nr. 854 din 28 septembrie 2000, pârâta R.A.A.P.P.S.

a primit în administrare serele și terenul aferent acestora situate în strada Ț., în suprafață de 11.793 m.p., numărul poștal dobândit ulterior fiind X, pe strada Ț., așa cum rezultă din adresa emisă de Primăria Municipiului București sub din 07 august 2001, teren intabulat pe acest număr C.F. Încheierii C.F. emisă de Judecătoria sector 1 în Dosar nr. 3552 din 09 martie 2002. Schimbarea numărului X, din numărul Z, pe strada Ț. este confirmată și de adresa emisă de Primăria Municipiului București din 08 iulie 2010, suprafața de teren menționată la adresa din str. Ț. nr. X fost numărul Z, fiind de 11.793 m.p. Din conținutul acestor înscrisuri, mai reține tribunalul, rezultă că pârâta R.A.A.P.P.S.

deține suprafața de 11.793 m.p. situată în str. Ț. nr. X, fostă str. Ț. nr. Z, schimbarea adresei poștale intervenind în anul 2001. Din adresa emisă de Primăria Municipiului București din 12 ianuarie 2011, rezultă că terenul identificat prin raportul de expertiză judiciară întocmit în cauză, este compus din imobilul pentru care s-a atribuit numărul poștal X, pe strada Ț., în baza H.G.

nr. 854 din 28 septembrie 2000, și o secțiune pe strada Ț. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei R.A.A.P.P.S., Tribunalul a constatat că aceasta este nefondată, din concluziile raportului de expertiză rezultând că pârâta este administrator al imobilului din str. Ț. În raport de cele reținute, tribunalul a constatat că pentru imobilul situat în str. Ț., sector 1, pârâtul Statul roman nu a putut prezenta un titlu de proprietate, astfel că în prezenta acțiune în revendicare suntem în ipoteza în care numai una din părți prezintă titlu, respectiv reclamanta, astfel că aceasta este îndreptățită a se bucura de prerogativele proprietății în temeiul art. 480 C. civ., potrivit cu care proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, în limitele determinate de lege.

Cu privire la imobilul teren situat în București, str. Ț. sector 1, s-a reținut că reclamanta nu a făcut dovada unui titlu de proprietate astfel că acțiunea în revendicare a acestui imobil a fost respinsă ca nefondată. Cât privește construcțiile cu destinația de sere, identificate prin raportul de expertiză, din conținutul acestui raport s-a reținut că pârâta R.A.A.P.P.S. nu a făcut dovada edificării acestora în temeiul unei autorizații de construire, fiind ca atare un constructor de rea credință cu consecința obligării sale în temeiul art. 494 C. civ. potrivit cu care, dacă construcțiile au fost edificate de o altă persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul a le păstra pentru sine sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice.

Apelul declarat împotriva acestei hotărâri de către pârâții Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice și R.A.A.P.P.S., a fost admis de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă care, prin decizia nr. 146A din 22 aprilie 2013, a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că, într-un litigiu anterior, inițiat de aceeași reclamantă (care – în contradictoriu cu R.A.A.P.P.S. – a solicitat ca pârâta să fie obligată, urmare comparării titlurilor, să-i lase în deplină proprietate și posesie, terenul în suprafață de 15.000 m.p. situat în București, str. Ț. nr. Z) s-a reținut cu putere de lucru judecat că Ț.R., nu a făcut dovada dreptului de proprietate pentru imobilul revendicat, condiție obligatorie în exercitarea acțiunii în revendicare.

Astfel, prin hotărâre irevocabilă s-a stabilit că D.N.A., persoana de la care reclamanta a susținut că a dobândit dreptul de proprietate, a înstrăinat terenul în discuție către Banca R., în anul 1945, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 30 iulie 1945. Ca atare, actul invocat de reclamantă ca titlu, a fost încheiat cu un neproprietar. Cât privește critica referitoare la incidența în cauză a excepției autorității de lucru judecat, aceasta nu a fost reținută, față de susținerile reclamantei în sensul că, în dosarul anterior, s-a solicitat compararea titlurilor avându-se în vedere terenul aflat în posesia pârâtei din str. Ț. nr. Z și nu terenul pârâtei din str. Ț. nr. X, cum s-a solicitat în prezentul dosar.

Astfel, această împrejurare împiedică reținerea excepției autorității de lucru judecat, datorită unei diferențe formale de obiect între cele două cauze. Totuși, Curtea a constatat că, în ambele cauze, titlul invocat de reclamantă pentru revendicarea terenului de 15.000 mp este contractul de vânzare – cumpărare încheiat cu numita D.C. și autentificat din 08 octombrie 1992. Vânzătoarea D.C. a dobândit terenul prin cumpărare conform contractului de vânzare cumpărare transcris de la D.D. care îl dobândise prin moștenire de la D.N.A. Principiul puterii de lucru judecat, se arată, împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, ci și contrazicerea între două hotărâri judecătorești, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească irevocabilă printr-o altă hotărâre judecătorească ulterioară, dată în alt proces.

Statuarea, prin hotărâre irevocabilă, că reclamanta nu poate invoca un drept de proprietate rezultând din titlul invocat în litigiul finalizat prin decizia civilă nr. 7360 din 8 iulie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, și anume, contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 8 octombrie 1992, se impune în prezenta cauză ca efect pozitiv al puterii lucrului judecat, fiind inadmisibil a se contrazice, printr-o nouă hotărâre, cele reținute irevocabil cu privire la aceeași stare de fapt. Or, prin hotărâre irevocabilă s-a constatat că terenul în litigiu a fost înstrăinat de autorul lui D.D. prin act autentic în anul 1945, și că prima subdobânditoare, D.C., cât și reclamanta în calitate de a doua subdobânditoare au achiziționat de la un neproprietar, situație în care reclamanta nu a justificat dreptul de proprietate pentru bunul revendicat, condiție obligatorie în exercitarea acțiunii în revendicare.

În această situație, conchide instanța de control judiciar, câtă vreme printr-o hotărâre irevocabilă s-a stabilit că intimata reclamantă din prezentul dosar nu justifică un drept de proprietate cu privire la terenul în litigiu, contractul de vânzare – cumpărare invocat nefiind apt să-i transmită acest drept, există putere de lucru judecat cu privire la această chestiune și nu se poate ca în prezentul proces să se ajungă la o concluzie contrară, cu înfrângerea principiului mai sus expus. Invocarea unor noi acte de către pârâta R.A.A.P.P.S.

prin care tinde să își probeze dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, nu înlătură această concluzie, avându-se în vedere faptul că soluția de respingere a acțiunii în revendicare din primul dosar a fost motivată prin lipsa dreptului de proprietate al reclamantei, rezultând din împrejurarea că titlul invocat nu îi conferea acest drept, situație în care aceasta nu poate promova cu succes o nouă acțiune în revendicare, întemeiată pe același titlu, indiferent de apărările pârâtei. În cauză, a declarat recurs în termen legal reclamanta Ț.R., care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 din C. proc. civ. de la 1865, cu modificările ulterioare, în vigoare la data inițierii demersului judiciar, critică decizia dată în apel, după cum urmează: - hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Astfel, se arată, deși instanța a înlăturat corect excepția autorității lucrului judecat, a reținut totuși că prin hotărâri anterioare, date într-o altă cauză, s-a statuat irevocabil asupra faptului că reclamanta nu justifică un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, raționament absolut contradictoriu. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, nefiind indicate motivele de fapt și de drept care au format convingerile instanței. Astfel, susține reclamanta, probele nu au fost analizate în „contradictorialitatea lor” și nu există o concordanță între motivare și probele administrate, putându-se vorbi de o lipsă a motivării, pe fond. În dezvoltarea acestei critici, recurenta-reclamantă face trimitere la anumite probe administrate în cauză care, în opinia sa, fac cu prisosință dovada că a dobândit imobilul printr-un act valabil și ca atare, este îndreptățită să se bucure de prerogativele proprietății, conform art. 480 C. civ.

- decizia din apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii, cu încălcarea normelor de drept substanțial și procesual, încălcare ce îmbracă mai multe aspecte, cu referire atât la soluționarea excepției autorității de lucru judecat cât și pe fondul acțiunii în revendicare, la modalitatea de comparare a titlurilor. Dezvoltând critica, recurenta aduce din nou în discuție respingerea excepției autorității lucrului judecat, pentru ca mai apoi, în considerente, instanța să rețină – greșit, în opinia sa – puterea de lucru judecat a hotărârii date în litigiu anterior. Or, se arată, nu este îndeplinită cerința legală a triplei identități, de părți, obiect și cauză, cerută de art. 1201 C. civ. de la 1864, pentru a putea fi admisă excepția „autorității lucrului judecat” așa cum, în mod corect, a apreciat tribunalul.

Compararea titlurilor, conchide recurenta-reclamantă, s-a făcut de asemenea cu aplicarea greșită a legii, în condițiile în care Statul român nu a putut prezenta un titlu de proprietate nici cu privire la teren și nici cu privire la construcțiile edificate pe acesta. Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed. Se constată că, în dezvoltarea criticilor formulate împotriva deciziei dată în apel, recurenta face o regretabilă confuzie între puterea lucrului judecat și autoritatea de lucru judecat, noțiuni care nu pot fi apreciate ca sinonime. Astfel, așa cum în mod constant s-a reținut, atât în doctrină, cât și în practica instanțelor judecătorești, autoritatea de lucru judecat reprezintă acel efect al puterii lucrului judecat, care este exclusivitatea, ce determină ca un nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cu aceeași cauză, să nu mai fie posibil.

Ca atare, puterea de lucru judecat a unei hotărâri poate fi invocată într-un litigiu ulterior, prin intermediul excepției „autorității lucrului judecat” doar atunci când cel de-al doilea proces este între aceleași părți, are același obiect și este întemeiat pe aceeași cauză. Aceste elemente ale autorității lucrului judecat, care-i determină și efectele, rezultă din dispozițiile art. 1201 C. civ. de la 1864, text ce se referă expres la tripla identitate: eadem conditio personarum, eadem res și eadem causa. Pe de altă parte, conceptul mai larg al puterii lucrului judecat, semnifică și faptul că o hotărâre judecătorească este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie contrazisă printr-o altă hotărâre (res iudicata pro veritate habetur).

Ca atare, existența unei hotărâri judecătorești poate fi invocată în cadrul unui alt proces, ca autoritate de lucru judecat (atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii) sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, în această din urmă situație nefiind necesară îndeplinirea triplei identități, de părți, obiect și cauză. În speță, este adevărat că nu este îndeplinită tripla identitate – prevăzută de art. 1201 C. civ. de la 1864 – de părți, obiect și cauză, pentru a se pune în discuție autoritatea de lucru judecat, soluția dată de instanța de apel nefiind de altfel pronunțată în baza acestei excepții. Ceea ce a aplicat însă instanța de control judiciar în cauza dedusă judecății, este efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, care derivă din obligativitatea hotărârii irevocabile pronunțate în litigiu anterior.

Astfel, prin decizia nr. 7360 din 8 iulie 2009, (dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în soluționarea recursului declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 811 din 4 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă) s-a respins irevocabil acțiunea în revendicare prin comparare de titluri, formulată de reclamanta Ț.R., în contradictoriu cu pârâta R.A.A.P.P.S. având ca obiect terenul în suprafață de 15.000 m.p. din București, str. Ț. În motivarea acestei hotărâri, instanța supremă a reținut că acțiunea în revendicare nu se poate întemeia, direct și nemijlocit, decât pe existența dreptului de proprietate, drept care însă nu a fost dovedit în cauză.

Astfel, s-a reținut că persoana de la care reclamanta a susținut că a dobândit dreptul de proprietate, D.N.A., a înstrăinat terenul către Banca R., în anul 1945, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 30 iulie 1945. Ca atare, atât prima subdobânditoare, D.C., cât și reclamanta, în calitate de a doua subdobânditoare, au încheiat actele exhibate ca titlu, cu un neproprietar. În consecință, în litigiul anterior, instanța supremă a decis că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate pentru imobilul revendicat, condiție obligatorie în exercitarea acțiunii în revendicare. Or, decizia atacată, în mod corect reține puterea de lucru judecat a acestei hotărâri și împrejurarea că, printr-o hotărâre ulterioară, nu se poate ajunge la o soluție contrară sub aspectul chestiunii, deja dezlegate, a nedovedirii dreptului de proprietate al reclamantei asupra bunului revendicat.

Așa fiind, soluția cuprinsă în hotărârea anterioară, fiind prezumată a exprima adevărul, nu poate fi contrazisă de o altă hotărâre. Cum, excepția – de fond – a puterii lucrului judecat, are caracterul unei excepții peremptorii și dirimante, de natură a paraliza acțiunea reclamantului, instanța admițând-o, nu se mai poate pronunța cu privire la niciun alt aspect al pricinii. Ca atare, instanța a pronunțat o hotărâre de respingere a acțiunii, exclusiv în temeiul acestei excepții absolute, de ordine publică, neputându-se reține nici temeiul prevăzut de teza 1 a art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. de la 1865, în sensul că hotărârea nu ar cuprinde motivele pe care se sprijină. Față de cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Ț.R. împotriva deciziei nr. 146/A din 22 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a-IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 februarie 2014.