ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 425/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 425/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată

la data de 19 august 2008, reclamanta Ț.R., a solicitat instanței - în contradictoriu

cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor și R.A.A.P.P.S.

- să dispună obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie

terenul în suprafață de 15.000 m.p. situat în București, str. Ț. pe care îl ocupă

în mod abuziv și să-și ridice construcțiile edificate pe proprietatea sa, iar în

caz de refuz să fie împuternicită să le ridice pe cheltuiala pârâților, aceștia

fiind constructori de rea credință. Reclamanta a mai arătat că înțelege să despăgubească

pârâții cu contravaloarea construcției, în situația în care se va dovedi că aceștia

sunt constructori de buna credință.

În motivarea acțiunii

reclamanta a arătat că, a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului pe care

îl revendică, de la numita D.C., astfel cum rezultă din xerocopia contractului de

vânzare cumpărare autentificat la fostul Notariat de Stat al Sectorului 1 din

08 octombrie 1992.

Contractul, se arată,

a fost transcris în Registrul de publicitate imobiliară, realizându-se în acest

mod și opozabilitatea față de terți a tranzacției, inclusiv față de pârâți care

la momentul 1992 nu aveau înscris vreun drept de proprietate asupra terenului în

litigiu, începând cu anul fiscal 1992 și până în prezent (adică de peste șaisprezece

ani) imobilul figurând cu rol fiscal deschis, la Administrația Finanțelor Sector

1, pe numele proprietarului Ț.R.

La rândul său, vânzătoarea

D.C. a dobândit imobilul în litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat

de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București, transcris în Registrul de publicitate

imobiliară, de la numitul D.D. căruia, în baza Legii nr. 18/1991 i s-a reconstituit

dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, în calitate de moștenitor a

lui D.N.A., prin decizia din 20 februarie 1992 a Primăriei Municipiului București.

Chiar dacă pârâta, mai

arată reclamanta, și-a intabulat dreptul de proprietate asupra terenului din

str. Ț. dreptul lor de proprietate asupra terenului de 15.000 m.p. din Ț., este

opozabil pârâtelor căci l-a intabulat înaintea acestora, deci l-a făcut opozabil

față de terți încă din anul 1992. Or, în acest caz se aplică principiul qui prior

în tempore prior în iure.

Ca atare, dreptul său

de proprietate este mai bine caracterizat decât cel al pârâtelor pentru faptul că

din înscrisurile anexate, rezultă că D.D. a dobândit proprietatea asupra terenului

în litigiu prin lege, modalitate prevăzută de art. 645 C. civ. Or, titlul său de

proprietate a fost emis în baza Deciziei nr. 117 din 20 februarie 1992 a Primăriei

Municipiul București care la rândul ei a fost emisă în baza Legii nr. 18/1991

privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului.

Acest titlu este un titlu

valabil care nu a fost desființat niciodată fie pe cale administrativă, fie pe cale

judecătorească.

Investit în primă instanță,

Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 1019 din 3 mai 2012,

a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei

R.A.A.P.P.S.

A admis, în parte, cererea

formulată de reclamanta Ț.R. și în consecință a obligat pârâta R.A.A.P.P.S., să-i

lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul teren situat în București,

str. Ț., în suprafață de 11793 m.p., astfel cum a fost identificat prin raportul

de expertiza întocmit în cauză.

A respins cererea vizând

obligarea pârâtei de a lăsa în deplină proprietate și posesie terenul situat în

București, str. Ț., ca nefondată.

A obligat pârâta R.A.A.P.P.S.

de a ridica construcțiile aflate pe imobilul teren situat în București,

str. Ț. în suprafață de 1.1793 m.p., astfel cum a fost identificat prin raportul

de expertiză întocmit de expertul P.G.C., în termen de 60 zile de la rămânerea irevocabilă

a sentinței, în caz contrar abilitând reclamanta a ridica construcțiile pe

cheltuiala pârâtei.

Pentru a se pronunța astfel,

prima instanță a reținut în esență că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate

asupra suprafeței de teren de 15.000 m.p. situată în București, str. Ț.

în baza contractului de vânzare cumpărare încheiat cu numita D.C. și autentificat

din 08 octombrie 1992, contract transcris în Registrul de Transcripțiuni.

Din conținutul acestui

contract, rezultă că terenul a făcut obiectul restituirii către autorii vânzătoarei

în temeiul legii fondului funciar, aspect confirmat de adeverința emisă de

Primăria Sector 1 din 26 februarie 1992 și de decizia emisă de Primăria Municipiului

București, la data de 20 februarie 1992.

Prin H.G. nr. 854 din

28 septembrie 2000, pârâta R.A.A.P.P.S. a primit în administrare serele și terenul

aferent acestora situate în strada Ț., în suprafață de 11.793 m.p., numărul

poștal dobândit ulterior fiind X, pe strada Ț., așa cum rezultă din adresa

emisă de Primăria Municipiului București sub din 07 august 2001, teren intabulat

pe acest număr C.F. Încheierii C.F. emisă de Judecătoria sector 1 în Dosar nr.

3552 din 09 martie 2002.

Schimbarea numărului X,

din numărul Z, pe strada Ț. este confirmată și de adresa emisă de Primăria Municipiului

București din 08 iulie 2010, suprafața de teren menționată la adresa

din str. Ț. nr. X fost numărul Z, fiind de 11.793 m.p.

Din conținutul acestor

înscrisuri, mai reține tribunalul, rezultă că pârâta R.A.A.P.P.S. deține suprafața

de 11.793 m.p. situată în str. Ț. nr. X, fostă str. Ț. nr. Z, schimbarea adresei

poștale intervenind în anul 2001.

Din adresa emisă de Primăria

Municipiului București din 12 ianuarie 2011, rezultă că terenul identificat

prin raportul de expertiză judiciară întocmit în cauză, este compus din imobilul

pentru care s-a atribuit numărul poștal X, pe strada Ț., în baza H.G. nr.

854 din 28 septembrie 2000, și o secțiune pe strada Ț.

Cu privire la excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei R.A.A.P.P.S., Tribunalul a constatat

că aceasta este nefondată, din concluziile raportului de expertiză rezultând că

pârâta este administrator al imobilului din str. Ț.

În raport de cele reținute,

tribunalul a constatat că pentru imobilul situat în str. Ț., sector 1, pârâtul Statul

roman nu a putut prezenta un titlu de proprietate, astfel că în prezenta acțiune

în revendicare suntem în ipoteza în care numai una din părți prezintă titlu,

respectiv reclamanta, astfel că aceasta este îndreptățită a se bucura de prerogativele

proprietății în temeiul art. 480 C. civ., potrivit cu care proprietatea este

dreptul ce are cineva de a se bucura și a dispune de un lucru în mod exclusiv și

absolut, în limitele determinate de lege.

Cu privire la imobilul

teren situat în București, str. Ț. sector 1, s-a reținut că reclamanta nu a

făcut dovada unui titlu de proprietate astfel că acțiunea în revendicare a

acestui imobil a fost respinsă ca nefondată.

Cât privește construcțiile

cu destinația de sere, identificate prin raportul de expertiză, din conținutul

acestui raport s-a reținut că pârâta R.A.A.P.P.S. nu a făcut dovada edificării acestora

în temeiul unei autorizații de construire, fiind ca atare un constructor de

rea credință cu consecința obligării sale în temeiul art. 494 C. civ.

potrivit cu care, dacă construcțiile au fost edificate de o altă persoană cu

materialele ei, proprietarul pământului are dreptul a le păstra pentru sine sau

de a îndatora pe acea persoană să le ridice.

Apelul declarat împotriva

acestei hotărâri de către pârâții Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice

și R.A.A.P.P.S., a fost admis de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă

care, prin decizia nr. 146A din 22 aprilie 2013, a schimbat în parte sentința, în

sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de control judiciar a reținut în esență că, într-un litigiu anterior, inițiat

de aceeași reclamantă (care – în contradictoriu cu R.A.A.P.P.S. – a solicitat ca

pârâta să fie obligată, urmare comparării titlurilor, să-i lase în deplină proprietate

și posesie, terenul în suprafață de 15.000 m.p. situat în București, str. Ț.

nr. Z) s-a reținut cu putere de lucru judecat că Ț.R., nu a făcut dovada dreptului

de proprietate pentru imobilul revendicat, condiție obligatorie în exercitarea acțiunii

în revendicare.

Astfel, prin hotărâre

irevocabilă s-a stabilit că D.N.A., persoana de la care reclamanta a susținut că

a dobândit dreptul de proprietate, a înstrăinat terenul în discuție către Banca

R., în anul 1945, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 30 iulie

1945.

Ca atare, actul invocat

de reclamantă ca titlu, a fost încheiat cu un neproprietar.

Cât privește critica referitoare

la incidența în cauză a excepției autorității de lucru judecat, aceasta nu a fost

reținută, față de susținerile reclamantei în sensul că, în dosarul anterior, s-a

solicitat compararea titlurilor avându-se în vedere terenul aflat în posesia pârâtei

din str. Ț. nr. Z și nu terenul pârâtei din str. Ț. nr. X, cum s-a solicitat în

prezentul dosar. Astfel, această împrejurare împiedică reținerea excepției autorității

de lucru judecat, datorită unei diferențe formale de obiect între cele două cauze.

Totuși, Curtea a constatat

că, în ambele cauze, titlul invocat de reclamantă pentru revendicarea terenului

de 15.000 mp este contractul de vânzare – cumpărare încheiat cu numita D.C. și autentificat

din 08 octombrie 1992. Vânzătoarea D.C. a dobândit terenul prin cumpărare conform

contractului de vânzare cumpărare transcris de la D.D. care îl dobândise prin moștenire

de la D.N.A.

Principiul puterii de

lucru judecat, se arată, împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat,

ci și contrazicerea între două hotărâri judecătorești, adică infirmarea constatărilor

făcute într-o hotărâre judecătorească irevocabilă printr-o altă hotărâre judecătorească

ulterioară, dată în alt proces.

Statuarea, prin hotărâre

irevocabilă, că reclamanta nu poate invoca un drept de proprietate rezultând din

titlul invocat în litigiul finalizat prin decizia civilă nr. 7360 din 8 iulie 2009

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, și anume, contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 8 octombrie

1992, se impune în prezenta cauză ca efect pozitiv al puterii lucrului judecat,

fiind inadmisibil a se contrazice, printr-o nouă hotărâre, cele reținute irevocabil

cu privire la aceeași stare de fapt.

Or, prin hotărâre irevocabilă

s-a constatat că terenul în litigiu a fost înstrăinat de autorul lui D.D. prin act

autentic în anul 1945, și că prima subdobânditoare, D.C., cât și reclamanta în calitate

de a doua subdobânditoare au achiziționat de la un neproprietar, situație în care

reclamanta nu a justificat dreptul de proprietate pentru bunul revendicat, condiție

obligatorie în exercitarea acțiunii în revendicare.

În această situație, conchide

instanța de control judiciar, câtă vreme printr-o hotărâre irevocabilă s-a stabilit

că intimata reclamantă din prezentul dosar nu justifică un drept de proprietate

cu privire la terenul în litigiu, contractul de vânzare – cumpărare invocat nefiind

apt să-i transmită acest drept, există putere de lucru judecat cu privire la această

chestiune și nu se poate ca în prezentul proces să se ajungă la o concluzie contrară,

cu înfrângerea principiului mai sus expus.

Invocarea unor noi acte

de către pârâta R.A.A.P.P.S. prin care tinde să își probeze dreptul de proprietate

asupra terenului în litigiu, nu înlătură această concluzie, avându-se în vedere

faptul că soluția de respingere a acțiunii în revendicare din primul dosar a fost

motivată prin lipsa dreptului de proprietate al reclamantei, rezultând din împrejurarea

că titlul invocat nu îi conferea acest drept, situație în care aceasta nu poate

promova cu succes o nouă acțiune în revendicare, întemeiată pe același titlu, indiferent

de apărările pârâtei.

În cauză, a declarat recurs

în termen legal reclamanta Ț.R., care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304

pct. 7 și 9 din C. proc. civ. de la 1865, cu modificările ulterioare, în vigoare

la data inițierii demersului judiciar, critică decizia dată în apel, după cum urmează:

- hotărârea cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura pricinii.

Astfel, se arată, deși

instanța a înlăturat corect excepția autorității lucrului judecat, a reținut totuși

că prin hotărâri anterioare, date într-o altă cauză, s-a statuat irevocabil asupra

faptului că reclamanta nu justifică un drept de proprietate asupra imobilului în

litigiu, raționament absolut contradictoriu.

- hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se sprijină, nefiind indicate motivele de fapt și de drept care

au format convingerile instanței.

Astfel, susține reclamanta,

probele nu au fost analizate în „contradictorialitatea lor” și nu există o concordanță

între motivare și probele administrate, putându-se vorbi de o lipsă a motivării,

pe fond.

În dezvoltarea acestei

critici, recurenta-reclamantă face trimitere la anumite probe administrate în cauză

care, în opinia sa, fac cu prisosință dovada că a dobândit imobilul printr-un act

valabil și ca atare, este îndreptățită să se bucure de prerogativele proprietății,

conform art. 480 C. civ.

- decizia din apel a fost

dată cu aplicarea greșită a legii, cu încălcarea normelor de drept substanțial și

procesual, încălcare ce îmbracă mai multe aspecte, cu referire atât la soluționarea

excepției autorității de lucru judecat cât și pe fondul acțiunii în revendicare,

la modalitatea de comparare a titlurilor.

Dezvoltând critica, recurenta

aduce din nou în discuție respingerea excepției autorității lucrului judecat, pentru

ca mai apoi, în considerente, instanța să rețină – greșit, în opinia sa – puterea

de lucru judecat a hotărârii date în litigiu anterior.

Or, se arată, nu este

îndeplinită cerința legală a triplei identități, de părți, obiect și cauză, cerută

de art. 1201 C. civ. de la 1864, pentru a putea fi admisă excepția „autorității

lucrului judecat” așa cum, în mod corect, a apreciat tribunalul.

Compararea titlurilor,

conchide recurenta-reclamantă, s-a făcut de asemenea cu aplicarea greșită a legii,

în condițiile în care Statul român nu a putut prezenta un titlu de proprietate nici

cu privire la teren și nici cu privire la construcțiile edificate pe acesta.

Recursul se privește ca

nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Se constată că, în dezvoltarea

criticilor formulate împotriva deciziei dată în apel, recurenta face o regretabilă

confuzie între puterea lucrului judecat și autoritatea de lucru judecat, noțiuni

care nu pot fi apreciate ca sinonime.

Astfel, așa cum în mod

constant s-a reținut, atât în doctrină, cât și în practica instanțelor judecătorești,

autoritatea de lucru judecat reprezintă acel efect al puterii lucrului judecat,

care este exclusivitatea, ce determină ca un nou litigiu între aceleași părți,

pentru același obiect și cu aceeași cauză, să nu mai fie posibil.

Ca atare, puterea de lucru

judecat a unei hotărâri poate fi invocată într-un litigiu ulterior, prin intermediul

excepției „autorității lucrului judecat” doar atunci când cel de-al doilea proces

este între aceleași părți, are același obiect și este întemeiat pe aceeași cauză.

Aceste elemente ale autorității

lucrului judecat, care-i determină și efectele, rezultă din dispozițiile art. 1201

C. civ. de la 1864, text ce se referă expres la tripla identitate: eadem conditio

personarum, eadem res și eadem causa.

Pe de altă parte, conceptul

mai larg al puterii lucrului judecat, semnifică și faptul că o hotărâre judecătorească

este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie contrazisă printr-o altă hotărâre

(res iudicata pro veritate habetur).

Ca atare, existența unei

hotărâri judecătorești poate fi invocată în cadrul unui alt proces, ca autoritate

de lucru judecat (atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii) sau cu putere

de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, în această din urmă situație

nefiind necesară îndeplinirea triplei identități, de părți, obiect și cauză.

În speță, este adevărat

că nu este îndeplinită tripla identitate – prevăzută de art. 1201 C. civ. de la

1864 – de părți, obiect și cauză, pentru a se pune în discuție autoritatea de lucru

judecat, soluția dată de instanța de apel nefiind de altfel pronunțată în baza acestei

excepții.

Ceea ce a aplicat însă

instanța de control judiciar în cauza dedusă judecății, este efectul pozitiv al

puterii de lucru judecat, care derivă din obligativitatea hotărârii irevocabile

pronunțate în litigiu anterior.

Astfel, prin decizia

nr. 7360 din 8 iulie 2009, (dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, în soluționarea recursului declarat de reclamantă

împotriva deciziei nr. 811 din 4 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă) s-a respins irevocabil acțiunea în revendicare prin comparare

de titluri, formulată de reclamanta Ț.R., în contradictoriu cu pârâta R.A.A.P.P.S.

având ca obiect terenul în suprafață de 15.000 m.p. din București, str. Ț.

În motivarea acestei hotărâri,

instanța supremă a reținut că acțiunea în revendicare nu se poate întemeia,

direct și nemijlocit, decât pe existența dreptului de proprietate, drept care însă

nu a fost dovedit în cauză.

Astfel, s-a reținut că

persoana de la care reclamanta a susținut că a dobândit dreptul de proprietate,

D.N.A., a înstrăinat terenul către Banca R., în anul 1945, prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat din 30 iulie 1945.

Ca atare, atât prima subdobânditoare,

D.C., cât și reclamanta, în calitate de a doua subdobânditoare, au încheiat actele

exhibate ca titlu, cu un neproprietar.

În consecință, în litigiul

anterior, instanța supremă a decis că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de

proprietate pentru imobilul revendicat, condiție obligatorie în exercitarea acțiunii

în revendicare.

Or, decizia atacată, în

mod corect reține puterea de lucru judecat a acestei hotărâri și împrejurarea că,

printr-o hotărâre ulterioară, nu se poate ajunge la o soluție contrară sub aspectul

chestiunii, deja dezlegate, a nedovedirii dreptului de proprietate al reclamantei

asupra bunului revendicat.

Așa fiind, soluția cuprinsă

în hotărârea anterioară, fiind prezumată a exprima adevărul, nu poate fi contrazisă

de o altă hotărâre.

Cum, excepția – de fond

– a puterii lucrului judecat, are caracterul unei excepții peremptorii și dirimante,

de natură a paraliza acțiunea reclamantului, instanța admițând-o, nu se mai poate

pronunța cu privire la niciun alt aspect al pricinii.

Ca atare, instanța a pronunțat

o hotărâre de respingere a acțiunii, exclusiv în temeiul acestei excepții absolute,

de ordine publică, neputându-se reține nici temeiul prevăzut de teza 1 a art. 304

pct. 7 din C. proc. civ. de la 1865, în sensul că hotărârea nu ar cuprinde motivele

pe care se sprijină.

Față de cele ce preced,

recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta

Ț.R. împotriva deciziei nr. 146/A din 22 aprilie 2013 a Curții de Apel București,

secția a-IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 februarie

2014.