ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3123/2014

Deliberând asupra cauzei de față, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., reține următoarele:

Prin

cererea

înregistrată la data de 08 octombrie 2008, pe rolul Judecătoriei sectorului 1

București, reclamanții B.V. și B.I., au chemat în judecată pe pârâta SC E.I.

SA, revendicând terenul în suprafață de 1.600 mp situat în București, sector.

În motivare, reclamanții au arătat că sunt

proprietarii terenului intravilan, situat în București, sector 1, în suprafață

de 2.500 mp, din care 600 mp încadrat în categoria terenuri cu construcții și

1.900 mp încadrat în categoria arabil.

Reclamanții au arătat și că sunt titulari de

rol fiscal cu privire la respectivul teren, având achitate la zi taxele și

impozitele aferente.

O parte importantă a acestui teren, în

suprafață de 1.600 mp este ocupată abuziv de reprezentanții pârâtei în cauză.

Cererea de chemare în judecată a fost

întemeiată în drept

pe dispozițiile art. 480 C. civil.

Prin sentința civilă nr. 13726 din 18

noiembrie 2009, Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția

necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei, în

favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 1883 din 19

octombrie 2012 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea,

ca neîntemeiată.

În motivare, s-a reținut că reclamanții au

dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, sector 1,

compus din teren în suprafață de 600 mp și construcție existentă pe acesta,

prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 26 octombrie 1995.

Prin sentința civila nr. 3127 din 14 martie 1996

pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, s-a constatat valabilitatea

convenției de vânzare cumpărare intervenita între reclamantul B.V.și pârâtul L.N.,

pentru terenul în suprafață de 1.900 mp situat în București, sector 1,

hotărârea judecătoreasca astfel pronunțată ținând loc de act autentic de

vânzare cumpărare.

Tribunalul a constatat că nu se impune o

comparare a titlurilor între reclamantă și pârâtă, deoarece, reclamanții, care,

în fapt, posedă un teren de 958 mp, nu au făcut dovada întinderii concrete a

dreptului lor asupra unei suprafețe totale de 2.500 mp, nu au probat

amplasamentul și așezarea în fapt a loturilor, nu au avut determinate

vecinătățile și dimensiunile laturilor. În consecință, s-a reținut că pârâta

are posesia asupra terenului pe care îl deține în mod valabil cu titlu de

proprietate, în amplasamentul originar.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel

reclamantul B.V.

Prin Decizia nr. 230/A din 2 iunie 2014

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului.

În motivare, s-a reținut că prin cererea de

chemare în judecată s-a stabilit cadrul procesual al cauzei, fiind vorba despre

o acțiune în revendicare imobiliară.

În cauză s-au efectuat expertize care au

lămurit situația juridică a terenului, la care s-au formulat obiecțiuni (fila

140 din dosarul de fond), dar care nu au fost reținute ca întemeiate.

În această situație, susținerile apelantului

nu sunt confirmate de dovezi certe, fiind vorba despre o acțiune în

revendicare, pentru care dovada dreptului de proprietate trebuie să fie făcută

cu înscrisuri certe și nu prin simple afirmați.

Împotriva acestei decizii reclamantul a

formulat recurs.

În cuprinsul criticilor, a arătat, în esență,

că a fost greșit calificată acțiunea, fiind vorba despre tulburare de posesie

și nu de revendicare.

În recurs, intimata pârâtă a depus

întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului,

pentru neîncadrarea motivelor invocate în art. 304 C. proc. civ.

Analizând excepția nulității recursului,

invocată de intimata pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 302

1

alin.

(1) lit. c) C. proc. civ., „cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea

nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, precum și

dezvoltarea lor”.

Conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția

motivelor de ordine publică ce pot fi invocate și din oficiu de instanța de

recurs”.

De asemenea, potrivit art. 306

alin.

(3) C. proc. civ. „indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea

recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din

motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.”

În cauză, recurentul reclamant a formulat critici

referitoare la aspecte legate de administrarea și interpretarea probatoriului

în cauză, apreciind că instanțele au reținut greșit natura juridică a

cererii de chemare în judecată.

Susținerile recurentului reclamant nu

constituie critici ale argumentelor legale prezentate de instanța de apel în

susținerea soluției pronunțate, ci se referă la o greșită interpretare a

probelor administrate.

Motivarea recursului, înseamnă nu doar

exprimarea nemulțumirii față de soluția pronunțată, ci expunerea tuturor motivelor

pentru care, din punctul de vedere al părții, instanța a pronunțat o hotărâre

nelegală.

Pentru a conduce la modificarea hotărârii,

recursul nu se poate limita la o simplă indicare a textelor de lege, condiția

legală a dezvoltării motivelor de recurs implicând determinarea greșelilor

anume imputate instanței de apel; o minimă argumentare a criticii în fapt și în

drept, precum și indicarea probelor pe care se bazează.

În acest sens, trebuie menționat că

dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în

sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind

motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a învedera nelegalitatea

hotărârii.

În consecință, văzând că în speță nu este

posibilă o încadrare a motivelor de recurs în dispozițiile art. 304 C. proc.

civ., ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac, Înalta Curte urmează să

constate nulitatea recursului în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

Văzând dispozițiile art. 274 C. proc. civ.,

precum și chitanța reprezentând onorariu de avocat, aflată la fila 17 din

dosar, urmează să admită cererea formulată de intimata pârâtă SC E. SA privind

acordarea cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1.000 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul

B.V. împotriva Deciziei civile nr. 230/A din 2 iunie 2014 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul reclamant la plata sumei de

1.000 lei cheltuieli de judecată către intimata pârâtă SC E. SA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13

noiembrie 2014.