ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1245/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 1 București la data de 23 decembrie 2008 sub nr. 23346/299/2012 reclamanta A.M.R. a solicitat, în temeiul, dispozițiilor art. 1837, art. 1847, art. 1850, art. 1854, art. 1858, art. 1890 C. civ., art. 111 C. proc. civ., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primar general și Statul Român, prin M.F.P., să se constate că, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului compus din teren și construcție situat în București, sector 1. Prin sentința nr. 20334 din 16 noiembrie 2011 Judecătoria sector 1 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, unde aceasta a fost înregistrată sub nr. 1498/3/2012.

Prin sentința nr. 2118 din 29 noiembrie 2012 pronunțată în Dosar nr. 1498/3/2012 Tribunalul Bueurești, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea reclamantei A.M.R. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar general și s-a constatat că reclamanta a devenit proprietar prin uzucapiunea de 30 ani a imobilului construcție și teren situat în București, sector 1; s-a luat act de renunțare la judecată față de pârâtul Statul Român. Prin Decizia nr. 190/A din 29 mai 2013 pronunțată în Dosar nr. 1498/3/2012 Curtea de Apel Bueurești, secția a IV-a civilă, a admis apelurile pârâților împotriva sentinței mai sus-menționate iar acțiunea a fost respinsă, ca neîntemeiată. Prin Decizia nr. 1414 din 15 mai 2014 pronunțată în Dosar nr. 1498/312012 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, hotărârea anterior arătată a fost casată iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la instanța de apel.

Prin Decizia nr. 539/A din 15 decembrie 2014 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în rejudecare, a admis apelurile, a schimbat în tot sentința; a respins acțiunea în contradictoriu cu Statul Român, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins, ea neîntemeiată, acțiunea în contradictoriu cu Municipiul București. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că apelurile pârâților vizează aceleași aspecte, respectiv, lipsa calității procesuale pasive, faptul că bunul nu putea fi uzucapat pentru că până în anul 1990, toate bunurile cu destinație publică se aflau în proprietatea Statului și, erau inalienabile. Reclamanta a invocat în susținerea pretențiilor sale că stăpânește imobilul sub nume de proprietar încă din anul 1959, când imobilul i-a fost repartizat prin H.C.M.

din anul 1969 a achitat taxele și impozitele aferente imobilului. Condițiile impuse de C. civ. pentru aplicarea uzucapiunii de 30 ani sunt prevăzute de art. 1847, text care impune ea posesia să fie continua, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar. în legătură cu această ultimă condiție, art. 1854 C. civ. instituie prezumția că posesorul a posedat pentru sine, dacă nu se dovedește din contră. În speța de față însă, din chiar actul normativ invocat de reclamantă, respectiv H.C.M., prin care i s-a repartizat imobilul, rezultă conform art. 9 alin. (1) lit. a rezultă că instituțiile beneficiare ale acest act normativ sunt obligate să solicite autorității de stat „autorizații de folosință", ceea ce probează neechivoc titlul cu care imobilul a fost repartizat reclamantei, acela de folosință.

Așa fiind, posesia reclamantei asupra imobilului nu a pornit pentru sine. respectiv sub nume de proprietar, ci, ca beneficiară a unei folosințe a imobilului, ceea ce presupune neincidența în cauză a prevederilor legale ce reglementează prescripția achizitîvă de 30 ani. Existența unor alte documente ce ar viza o transmitere testamentară a imobilului către reclamantă este nerelevantă în cauză, în condițiile în care temeiul de drept al acțiunii îl constituie art. 1837 și urm. C. civ., raportate la art. 1890 C. civ. referitoare la prescripția achizitivă. Referitor la calitatea procesuală a Municipiului București, instanța de apel a constatat că prezența sa în litigiu este justificată de prevederile art. 4 din Legea nr. 213/1998.

În legătură cu calitatea procesuală pasivă a Statului Român, instanța de apel a constatat că atragerea acestuia ca parte în proces nu este justificată, imobilul nefăcând parte dintre cele limitativ prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituție, raportat la Anexa 1 pct. 1 din Legea nr. 213/1998. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civila reclamanta A.M.R., formulând următoarele critici: I. Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că instanța de apel a analizat numai anumite înscrisuri, iar nu tot probatoriul administrat în cauză, iar în ceea ce privește cele analizate, le-a dat acestora o interpretare proprie și total greșită, schimbând înțelesul vădit neîndoielnic al acestora.

În acest sens, reeurenta-recl amantă arată că instanța de apel a analizat doar H.C.M. și a constatat, în mod greșit, că instituțiile beneficiare ale acestui act normativ nu ar fi posedat sub nume de proprietar, întrucât erau obligate să solicite autorizații de folosință. Or, acest document nu este publicat în B.O. de la acea vreme și nu atestă repartizarea imobilului cu titlu de folosință, ci face vorbire doar de eliberarea unor spații locative deținute de instituții cu titlu de locuință către oamenii muncii conform dispozițiilor art. 3 din aceeași hotărâre, cărora li se alocă acele locuințe cu titlu de folosință. Din adresa de la filele 17-18, reiese ca imobilul în cauză a fost cedat U.Ș.M.

din anul 1960, fără un document scris din care să rezulte această cedare și că imobilul a fost înscris în evidența contabilă a reclamantei cu suma de 439.000 lei. Tot astfel, instanța de apel nu a analizat și alte documente aflate la dosar din care rezultă că reclamanta a plătit impozit încă din 1969, ceea ce ar reprezenta o intervertire a precarității în folosință utilă și sub nume de proprietar. Referitor la cazul de casare reglementai de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantâ arată că instanța de apel a procedat la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1846 și urm, art. 1890 C. civ. Dacă instanța de apel ar fi analizat declarațiile martorilor audiați în cauză ar fi constatat că aceștia au susținut că societățile de științe medicale nu au fost tulburate în folosința imobilului și nimeni nu a invocat vreun drept cu privire la imobil, iar A.M.R.

a făcut o igienizare a imobilului, reparații interioare, securizarea clădirii, a montat gratii la ferestre, sistem de alarmă și geam termopan. Instanța de apel a apreciat în mod greșit că reclamanta este doar un dctentor precar, întrucât imobilul i-a fost dat în folosință și nu putea astfel să exercite o posesie utilă. Instanța de apeî se află în eroare, întrucât detenția nu este o simplă stare de fapt, ci reprezintă o situație bine definită, delimitată printr-un litiu, care în speță nu există, inexistența unui înscris din care să rezulte că imobilul în cauză a fost repartizat în folosință reiese și din faptul ca niciodată nu s~a achitat chirie vreunei instituții (fiind de esența precarității), iar imobilul a fost trecut în patrimoniul reclamantei având o valoare contabilă aferentă anilor 1969 de 439.000 lei.

De asemenea, din data de 30 ianuarie 1969 reclamanta s-a înregistrat Ia Administrația Financiară plătind până în prezent impozit asupra imobilului, inclusiv taxele aferente către stat și furnizori. Examinând recursul în raport de excepția de nulitate invocată din oficiu, a cărei analiza este prioritară raportat la aspectele de fond ale cererii, față de caracterul său peremptoriu, Înalta Curte urmează a constata nulitatea căii de atac, pentru următoarele considerente: Potrivit art, 302 1 lit. a) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursui și dezvoltarea lor, sau după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind evidențiate limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din același cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică. Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca critîcile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitaîe expres și limitativ reglementate. În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ., calea de atac va fi lovită de nulitate. În speță, se constată că, deși formal încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recursul nu conține critici care să se subsumeze cazurilor indicate de către recurenta-reclamantă ca temei juridic al căii de atac. Prin Decizia nr. 539/A din 15 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția IV-a civilă, recurată în prezenta cauză a fost respinsă acțiunea reclamantei având ca obiect dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de lungă durată pentru neîndeplinirea uneia din condițiile reglementate de lege pentru a opera acest mod de dobândire a proprietății, respectiv, aceea a posedării sub nume de proprietar. Recurenta-reclamantă critică hotărârea sus-menționată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. pentru faptul că instanța de apel nu ar fi analizat toate înscrisurile depuse la dosarul cauzei; că a analizat exclusiv H.C.M. din 1960 prin care însă nu se atestă repartizarea imobilului cu titlu de folosință, ci doar se face vorbire de eliberarea unor spații locative deținute de instituții cu titlu de locuință; că înscrisurile pe care totuși instanța de apel le-a analizat au fost interpretate greșit, filndu-le schimbat înțelesul vădit neîndoielnic al acestora. Astfel, deși recurenta-reclamantă invocă dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea greșită a vreunui act juridic dedus judecății, ci la greșita interpretare a probelor administrate în cauză, care nu constituie motiv de casare ori de modificare a deciziei recurate.

Așadar, dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sunt impropriu invocate, deoarece prin act juridic dedus judecății nu se poate înțelege, așa cum susține recurenta-reciamantă, o probă administrată în cauză ci un act juridic în înțelesul său materiaJ (negotium iurss), ca manifestare, acord de voință al părților, producător de consecințe juridice și concretizat în clauze clare, neîndoielnice, cărora printr-o interpretare eronată, instanța le modifică natura juridică ori înțelesul. Modalitatea în care instanța de apel a apreciat asupra înscrisurilor depuse în probațiune nu poate face obiect de analiză în recurs, cale de atac în care sunt analizate strict chestiuni ce țin de legalitatea hotărârii atacate, iar nu de administrarea, evaluarea și interpretarea probatorlilor ce au dus la reținerea situației de fapt.

De asemenea, recurenta-reciamantă critică hotărârea instanței de apel din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în sensul că aceasta nu a luat în considerare declarațiile martorilor audiați în cauză și nu a analizat întreg materialul probator administrat în cauză, deducând judecății în recurs, prin intermediul acestui motiv, aceleași chestiuni ce țin de evaluarea probatorilor, ce nu pot fi analizate de instanța de control judiciar în prezenta cale de atac. Chiar dacă recurenta-reciamantă se referă generic la greșita interpretare a dispozițiilor art. 1890 C. civ., prin argumentele subsumate motivului de recurs pe care îl indică (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.), nu relevă aspecte de interpretare și aplicare greșită a legii, ci critică modalitatea de apreciere, de către instanța de apel, a probatoriilor administrate, din care ar rezulta caracterul netulburat al posesiei, situație ce nu se circumscrie textului legal menționat, tinzând la o devoluare a fondului pe aspecte de temeinicie. Pe de alta parte, instanța de apel a reținut neîndeplinirea altei condiții decât cea la care s-a referit recurenta, în ceea ce privește stabilirea caracterului util al posesiei și anume publicitatea acesteia, respectiv faptul că posesia nu a fost exercitată de recurentă sub nume de proprietar ci cu titlu de folosință, ca detentor precar. Recurenta nu a formulat critici de nelegalitate sub acest aspect, rezumându-se a evidenția, din nou, elemente de fapt deduse din probele administrate care ar dovedi situația de fapt descrisă în petitul acțiunii.

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept incidente cazului concret dedus judecății. În această etapă procesuală nu se evaluează probatorii și nu se stabilesc situații de fapt iar când criticile formulate nu se subsumează cazurilor expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., intervine sancțiunea nulității recursului. Pentru considerentele arătate, constatând și că în speță nu există motive de ordine publică ce ar putea fi reținute și din oficiu de către instanță, Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc.

civ., că recursul dedus judecății este lovit de nulitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamanta A.M.R. împotriva Deciziei nr. 539/A din 15 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a lV-a civilă. irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 mai 2015.