ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1245/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1245/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 1 București la data de 23

decembrie 2008 sub nr. 23346/299/2012 reclamanta A.M.R. a solicitat, în

temeiul, dispozițiilor art. 1837, art. 1847, art. 1850, art. 1854, art. 1858,

art. 1890 C. civ., art. 111 C. proc. civ., în contradictoriu cu pârâții

Municipiul București, prin primar general și Statul Român, prin M.F.P., să se

constate că, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, a dobândit dreptul de

proprietate asupra imobilului compus din teren și construcție situat în

București, sector 1.

Prin sentința nr. 20334 din 16

noiembrie 2011 Judecătoria sector 1 București a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, unde aceasta a fost

înregistrată sub nr. 1498/3/2012.

Prin sentința nr. 2118 din 29

noiembrie 2012 pronunțată în Dosar nr. 1498/3/2012 Tribunalul Bueurești, secția

a IV-a civilă, a admis acțiunea reclamantei A.M.R. în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul București, prin primar general și s-a constatat că reclamanta a

devenit proprietar prin uzucapiunea de 30 ani a imobilului construcție și teren

situat în București, sector 1; s-a luat act de renunțare la judecată față de

pârâtul Statul Român.

Prin Decizia nr. 190/A din 29 mai 2013

pronunțată în Dosar nr. 1498/3/2012 Curtea de Apel Bueurești, secția a IV-a

civilă, a admis apelurile pârâților împotriva sentinței mai sus-menționate iar

acțiunea a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Prin Decizia nr. 1414 din 15 mai 2014

pronunțată în Dosar nr. 1498/312012 de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția I civilă, hotărârea anterior arătată a fost casată iar cauza a fost

trimisă spre rejudecare la instanța de apel.

Prin Decizia nr. 539/A din 15

decembrie 2014 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în rejudecare, a

admis apelurile, a schimbat în tot sentința; a respins acțiunea în

contradictoriu cu Statul Român, ca fiind introdusă împotriva unei persoane

lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins, ea neîntemeiată, acțiunea în

contradictoriu cu Municipiul București.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

de apel a reținut că apelurile pârâților vizează aceleași aspecte, respectiv,

lipsa calității procesuale pasive, faptul că bunul nu putea fi uzucapat pentru

că până în anul 1990, toate bunurile cu destinație publică se aflau în

proprietatea Statului și, erau inalienabile.

Reclamanta a invocat în susținerea

pretențiilor sale că stăpânește imobilul sub nume de proprietar încă din anul

1959, când imobilul i-a fost repartizat prin H.C.M. din anul 1969 a achitat

taxele și impozitele aferente imobilului.

Condițiile impuse de C. civ. pentru

aplicarea uzucapiunii de 30 ani sunt prevăzute de art. 1847, text care impune

ea posesia să fie continua, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de

proprietar. în legătură cu această ultimă condiție, art. 1854 C. civ. instituie

prezumția că posesorul a posedat pentru sine, dacă nu se dovedește din contră.

În speța de față însă, din chiar actul

normativ invocat de reclamantă, respectiv H.C.M., prin care i s-a repartizat

imobilul, rezultă conform art. 9 alin. (1) lit. a rezultă că instituțiile beneficiare

ale acest act normativ sunt obligate să solicite autorității de stat

„autorizații de folosință", ceea ce probează neechivoc titlul cu care

imobilul a fost repartizat reclamantei, acela de folosință.

Așa fiind, posesia reclamantei asupra

imobilului nu a pornit pentru sine. respectiv sub nume de proprietar, ci, ca

beneficiară a unei folosințe a imobilului, ceea ce presupune neincidența în

cauză a prevederilor legale ce reglementează prescripția achizitîvă de 30 ani.

Existența unor alte documente ce ar

viza o transmitere testamentară a imobilului către reclamantă este nerelevantă

în cauză, în condițiile în care temeiul de drept al acțiunii îl constituie art.

1837 și urm. C. civ., raportate la art. 1890 C. civ. referitoare la prescripția

achizitivă.

Referitor la calitatea procesuală a

Municipiului București, instanța de apel a constatat că prezența sa în litigiu

este justificată de prevederile art. 4 din Legea nr. 213/1998.

În legătură cu calitatea procesuală

pasivă a Statului Român, instanța de apel a constatat că atragerea acestuia ca

parte în proces nu este justificată, imobilul nefăcând parte dintre cele

limitativ prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituție, raportat la Anexa 1

pct. 1 din Legea nr. 213/1998.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civila reclamanta

A.M.R., formulând următoarele critici:

I. Referitor la cazul de casare

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că

instanța de apel a analizat numai anumite înscrisuri, iar nu tot probatoriul

administrat în cauză, iar în ceea ce privește cele analizate, le-a dat acestora

o interpretare proprie și total greșită, schimbând înțelesul vădit neîndoielnic

al acestora.

În acest sens, reeurenta-recl amantă

arată că instanța de apel a analizat doar H.C.M. și a constatat, în mod greșit,

că instituțiile beneficiare ale acestui act normativ nu ar fi posedat sub nume

de proprietar, întrucât erau obligate să solicite autorizații de folosință.

Or, acest document nu este publicat în

B.O. de la acea vreme și nu atestă repartizarea imobilului cu titlu de

folosință, ci face vorbire doar de eliberarea unor spații locative deținute de

instituții cu titlu de locuință către oamenii muncii conform dispozițiilor art.

3 din aceeași hotărâre, cărora li se alocă acele locuințe cu titlu de

folosință.

Din adresa de la filele 17-18, reiese

ca imobilul în cauză a fost cedat U.Ș.M. din anul 1960, fără un document scris

din care să rezulte această cedare și că imobilul a fost înscris în evidența

contabilă a reclamantei cu suma de 439.000 lei.

Tot astfel, instanța de apel nu a

analizat și alte documente aflate la dosar din care rezultă că reclamanta a

plătit impozit încă din 1969, ceea ce ar reprezenta o intervertire a

precarității în folosință utilă și sub nume de proprietar.

Referitor la cazul de casare

reglementai de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantâ arată că

instanța de apel a procedat la interpretarea și aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 1846 și urm, art. 1890 C. civ.

Dacă instanța de apel ar fi analizat

declarațiile martorilor audiați în cauză ar fi constatat că aceștia au susținut

că societățile de științe medicale nu au fost tulburate în folosința imobilului

și nimeni nu a invocat vreun drept cu privire la imobil, iar A.M.R. a făcut o

igienizare a imobilului, reparații interioare, securizarea clădirii, a montat

gratii la ferestre, sistem de alarmă și geam termopan.

Instanța de apel a apreciat în mod

greșit că reclamanta este doar un dctentor precar, întrucât imobilul i-a fost

dat în folosință și nu putea astfel să exercite o posesie utilă.

Instanța de apeî se află în eroare,

întrucât detenția nu este o simplă stare de fapt, ci reprezintă o situație bine

definită, delimitată printr-un litiu, care în speță nu există, inexistența unui

înscris din care să rezulte că imobilul în cauză a fost repartizat în folosință

reiese și din faptul ca niciodată nu s~a achitat chirie vreunei instituții

(fiind de esența precarității), iar imobilul a fost trecut în patrimoniul

reclamantei având o valoare contabilă aferentă anilor 1969 de 439.000 lei.

De asemenea, din data de 30 ianuarie

1969 reclamanta s-a înregistrat Ia Administrația Financiară plătind până în

prezent impozit asupra imobilului, inclusiv taxele aferente către stat și

furnizori.

Examinând recursul în raport de

excepția de nulitate invocată din oficiu, a cărei analiza este prioritară

raportat la aspectele de fond ale cererii, față de caracterul său peremptoriu,

Înalta Curte urmează a constata nulitatea căii de atac, pentru următoarele

considerente:

Potrivit art, 302

1

lit. a)

C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate

pe care se întemeiază recursui și dezvoltarea lor, sau după caz, mențiunea că

motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează, conform art.

303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de

recurs, motivele de recurs fiind evidențiate limitativ de art. 304 pct. 1-9 C.

proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din același cod prevede că recursul este nul

dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la

alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.

Din economia textelor legale anterior

citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în

termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca critîcile formulate să se

circumscrie motivelor de nelegalitaîe expres și limitativ reglementate.

În consecință, în măsura în care

recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de

recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.,

calea de atac va fi lovită de nulitate.

În speță, se constată că, deși formal

încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recursul nu

conține critici care să se subsumeze cazurilor indicate de către recurenta-reclamantă

ca temei juridic al căii de atac.

Prin Decizia nr. 539/A din 15

decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția IV-a civilă, recurată în

prezenta cauză a fost respinsă acțiunea reclamantei având ca obiect dobândirea

dreptului de proprietate prin uzucapiunea de lungă durată pentru neîndeplinirea

uneia din condițiile reglementate de lege pentru a opera acest mod de dobândire

a proprietății, respectiv, aceea a posedării sub nume de proprietar.

Recurenta-reclamantă critică hotărârea

sus-menționată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

pentru faptul că instanța de apel nu ar fi analizat toate înscrisurile depuse

la dosarul cauzei; că a analizat exclusiv H.C.M. din 1960 prin care însă nu se

atestă repartizarea imobilului cu titlu de folosință, ci doar se face vorbire

de eliberarea unor spații locative deținute de instituții cu titlu de locuință;

că înscrisurile pe care totuși instanța de apel le-a analizat au fost

interpretate greșit, filndu-le schimbat înțelesul vădit neîndoielnic al

acestora.

Astfel, deși recurenta-reclamantă

invocă dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se

circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea

greșită a vreunui act juridic dedus judecății, ci la greșita interpretare a probelor

administrate în cauză, care nu constituie motiv de casare ori de modificare a

deciziei recurate.

Așadar, dispozițiile art. 304 pct. 8

C. proc. civ. sunt impropriu invocate, deoarece prin act juridic dedus

judecății nu se poate înțelege, așa cum susține recurenta-reciamantă, o probă

administrată în cauză ci un act juridic în înțelesul său materiaJ (negotium

iurss), ca manifestare, acord de voință al părților, producător de consecințe

juridice și concretizat în clauze clare, neîndoielnice, cărora printr-o

interpretare eronată, instanța le modifică natura juridică ori înțelesul.

Modalitatea în care instanța de apel a

apreciat asupra înscrisurilor depuse în probațiune nu poate face obiect de

analiză în recurs, cale de atac în care sunt analizate strict chestiuni ce țin

de legalitatea hotărârii atacate, iar nu de administrarea, evaluarea și

interpretarea probatorlilor ce au dus la reținerea situației de fapt.

De asemenea, recurenta-reciamantă

critică hotărârea instanței de apel din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ. în sensul că aceasta nu a luat în considerare declarațiile

martorilor audiați în cauză și nu a analizat întreg materialul probator

administrat în cauză, deducând judecății în recurs, prin intermediul acestui

motiv, aceleași chestiuni ce țin de evaluarea probatorilor, ce nu pot fi

analizate de instanța de control judiciar în prezenta cale de atac.

Chiar dacă recurenta-reciamantă se

referă generic la greșita interpretare a dispozițiilor art. 1890 C. civ., prin

argumentele subsumate motivului de recurs pe care îl indică (art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.), nu relevă aspecte de interpretare și aplicare greșită a legii, ci

critică modalitatea de apreciere, de către instanța de apel, a probatoriilor

administrate, din care ar rezulta caracterul netulburat al posesiei, situație

ce nu se circumscrie textului legal menționat, tinzând la o devoluare a

fondului pe aspecte de temeinicie.

Pe de alta parte, instanța de apel a

reținut neîndeplinirea altei condiții decât cea la care s-a referit recurenta,

în ceea ce privește stabilirea caracterului util al posesiei și anume

publicitatea acesteia, respectiv faptul că posesia nu a fost exercitată de

recurentă sub nume de proprietar ci cu titlu de folosință, ca detentor precar.

Recurenta nu a formulat critici de nelegalitate sub acest aspect, rezumându-se

a evidenția, din nou, elemente de fapt deduse din probele administrate care ar

dovedi situația de fapt descrisă în petitul acțiunii.

Recursul este o cale extraordinară de

atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței

competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

incidente cazului concret dedus judecății. În această etapă procesuală nu se

evaluează probatorii și nu se stabilesc situații de fapt iar când criticile

formulate nu se subsumează cazurilor expres și limitativ prevăzute de art. 304

pct. 1-9 C. proc. civ., intervine sancțiunea nulității recursului.

Pentru considerentele arătate,

constatând și că în speță nu există motive de ordine publică ce ar putea fi

reținute și din oficiu de către instanță, Înalta Curte urmează a constata, în

conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul dedus judecății

este lovit de nulitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de

reclamanta A.M.R. împotriva Deciziei nr. 539/A din 15 decembrie 2014 a Curții

de Apel București, secția a lV-a civilă.

irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

13 mai 2015.