ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3026/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3026/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, reține următoarele:

Prin acțiunea formulată la data de 19 august 2008,

reclamanta Ț.R., a solicitat instanței - în contradictoriu cu pârâții Statul

Român, prin M.E.F. și R.A.A.P.P.S. - să dispună obligarea pârâților să-i lase

în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 15.000 mp

situat în București, sector 1 pe care îl ocupă în mod abuziv și să-și ridice

construcțiile edificate pe proprietatea sa, iar în caz de refuz să fie

împuternicită să le ridice pe cheltuiala pârâților, aceștia fiind constructori

de rea credință. Reclamanta a mai arătat că înțelege să despăgubească pârâții

cu contravaloarea construcției, în situația în care se va dovedi că aceștia

sunt constructori de buna credință.

Tribunalul București,

secția a V-a civilă, prin sentința nr. 1019 din 3 mai 2012, a respins ca

nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei R.A.A.P.P.S.

A admis, în parte,

cererea formulată de reclamanta T.R. și în consecință a obligat pârâta R.A.A.P.P.S.,

să-i lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul teren situat

în București, sector 1, în suprafață de 11.793 mp, astfel cum a fost

identificat prin raportul de expertiza întocmit în cauză.

A respins cererea

vizând obligarea pârâtei de a lăsa în deplină proprietate și posesie terenul

situat în București, sector 1, ca nefondată.

A obligat pârâta R.A.A.P.P.S.

de a ridica construcțiile aflate pe imobilul teren situat în

București, sector 1, în suprafață de 11.793 mp, astfel cum a fost

identificat prin raportul de expertiză întocmit de expertul P.G.C., în termen

de 60 zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței, în caz contrar abilitând reclamanta

a ridica construcțiile pe cheltuiala pârâtei.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut că reclamanta a dobândit dreptul de

proprietate asupra suprafeței de teren de 15.000 mp situată în

București, sector 1, în baza contractului de vânzare cumpărare încheiat cu

numita D.C. și autentificat din 08 octombrie 1992, contract transcris în

Registrul de Transcripțiuni sub nr. 11834/1992.

Din conținutul

acestui contract, a reieșit că terenul a făcut obiectul restituirii către

autorii vânzătoarei în temeiul legii fondului funciar.

Prin H.G. României nr.

854 din 28 septembrie 2000, pârâta R.A.A.P.P.S. a primit în administrare serele

și terenul aferent acestora situate în strada Ț., în suprafață de

11.793 mp, numărul poștal dobândit ulterior fiind 5, pe strada Ț.,

așa cum rezultă din adresa emisă de Primăria Municipiului București din

14 din 07 august 2001, teren intabulat pe acest număr conform Încheierii de

C.F. emisă de Judecătoria sector 1 în Dosar nr. 3552 din 09 martie 2002.

Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei R.A.A.P.P.S.,

tribunalul a constatat că aceasta este nefondată, din concluziile raportului de

expertiză rezultând că pârâta este administrator al imobilului din sector 1.

A constatat că pentru

imobilul situat în, sector 1, pârâtul Statul Român nu a putut prezenta un titlu

de proprietate, astfel că devin aplicabile dispozițiile care reglementează

situația în care numai una din părți prezintă titlu, respectiv reclamanta,

astfel că aceasta este îndreptățită a se bucura de prerogativele

proprietății în temeiul art. 480 C. civ., potrivit cu care proprietatea

este dreptul ce are cineva de a se bucura și a dispune de un lucru în mod

exclusiv și absolut, în limitele determinate de lege.

Cu privire la

imobilul teren situat în București, sector 1, s-a reținut că reclamanta nu

a făcut dovada unui titlu de proprietate, astfel că acțiunea în

revendicare a acestui imobil a fost respinsă ca nefondată.

Cât privește

construcțiile cu destinația de sere, identificate prin raportul de

expertiză, din conținutul acestui raport s-a reținut că pârâta R.A.A.P.P.S.

nu a făcut dovada edificării acestora în temeiul unei autorizații de

construire, fiind ca atare un constructor de rea credință cu consecința

obligării sale în temeiul art. 494 C. civ. potrivit cu care, dacă

construcțiile au fost edificate de o altă persoană cu materialele ei,

proprietarul pământului are dreptul a le păstra pentru sine sau de a îndatora

pe acea persoană să le ridice.

Apelul declarat

împotriva acestei hotărâri de către pârâții Statul român prin M.F.P. și R.A.A.P.P.S.,

a fost admis de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin Decizia

nr. 146/A din 22 aprilie 2013, a schimbat în parte sentința, în sensul că a

respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că, într-un litigiu

anterior, inițiat de aceeași reclamantă (care - în contradictoriu cu R.A.A.P.P.S.

- a solicitat ca pârâta să fie obligată, urmare comparării titlurilor, să-i

lase în deplină proprietate și posesie, terenul în suprafață de 15.000 mp

situat în București) s-a reținut cu putere de lucru judecat că Ț.R., nu a făcut

dovada dreptului de proprietate pentru imobilul revendicat, condiție obligatorie

în exercitarea acțiunii în revendicare.

Astfel, prin hotărâre

irevocabilă s-a stabilit că D.N., persoana de la care reclamanta a susținut că

a dobândit dreptul de proprietate, a înstrăinat terenul în discuție către Banca

Românească, în anul 1945, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din

30 iulie 1945.

Ca atare, actul

invocat de reclamantă ca titlu, a fost încheiat cu un neproprietar.

Cât privește critica

referitoare la incidența în cauză a excepției autorității de lucru judecat,

aceasta nu a fost reținută, față de susținerile reclamantei în sensul că, în

dosarul anterior, s-a solicitat compararea titlurilor avându-se în vedere

terenul aflat în posesia pârâtei din str. Ț. și nu terenul pârâtei din str. Ț.,

cum s-a solicitat în prezentul dosar. Astfel, această împrejurare împiedică

reținerea excepției autorității de lucru judecat, datorită unei diferențe

formale de obiect între cele două cauze.

Totuși, Curtea a

constatat că, în ambele cauze, titlul invocat de reclamantă pentru revendicarea

terenului de 15.000 mp este contractul de vânzare - cumpărare încheiat cu

numita D.C. și autentificat din 08 octombrie 1992. Vânzătoarea D.C. a dobândit

terenul prin cumpărare conform contractului de vânzare cumpărare din 1992

transcris de la D.D. care îl dobândise prin moștenire de la D.N.

Împotriva acestei

decizii au declarant recurs, în termen legal, reclamanta invocând dispozițiile art.

304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a

arătat următoarele:

Hotărârea cuprinde

motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Astfel, deși instanța

a înlăturat corect excepția autorității lucrului judecat, a reținut totuși că

prin hotărâri anterioare, date într-o altă cauză, s-a statuat irevocabil asupra

faptului că reclamanta nu justifică un drept de proprietate asupra imobilului

în litigiu, raționament absolut contradictoriu.

De asemenea, hotărârea

nu cuprinde motivele pe care se sprijină, nefiind indicate motivele de fapt și

de drept care au format convingerile instanței.

Astfel, probele nu au

fost analizate în „contradictorialitatea lor” și nu există o concordanță între

motivare și probele administrate, putându-se vorbi de o lipsă a motivării, pe

fond.

În dezvoltarea

acestei critici, s-a făcut trimitere la anumite probe administrate în cauză

care, în opinia sa, fac cu prisosință dovada că a dobândit imobilul printr-un

act valabil și ca atare, este îndreptățită să se bucure de prerogativele

proprietății, conform art. 480 C. civ.

Decizia din apel a

fost dată cu aplicarea greșită a legii, cu încălcarea normelor de drept

substanțial și procesual, încălcare ce îmbracă mai multe aspecte, cu referire

atât la soluționarea excepției autorității de lucru judecat cât și pe fondul

acțiunii în revendicare, la modalitatea de comparare a titlurilor.

Dezvoltând critica,

recurenta a pus în discuție respingerea excepției autorității lucrului judecat,

pentru ca mai apoi, în considerente, instanța să rețină - greșit, în opinia sa

- puterea de lucru judecat a hotărârii date în litigiu anterior.

Or, nu este

îndeplinită cerința legală a triplei identități, de părți, obiect și cauză,

cerută de art. 1201 C. civ. de la 1864, pentru a putea fi admisă excepția

„autorității lucrului judecat” așa cum, în mod corect, a apreciat tribunalul.

Compararea titlurilor

s-a făcut de asemenea cu aplicarea greșită a legii, în condițiile în care

Statul român nu a putut prezenta un titlu de proprietate nici cu privire la

teren și nici cu privire la construcțiile edificate pe acesta.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția I civilă, prin Decizia civilă nr. 425 din 11

februarie 2014 a respins, ca nefondat, recursul.

Pentru a decide

astfel, Înalta Curte a reținut, cu privire la critica vizând pretinsa confuzie

între puterea lucrului judecat și autoritatea de lucru judecat, aceste noțiuni

care nu pot fi apreciate ca sinonime.

Astfel, așa cum în

mod constant s-a reținut, atât în doctrină, cât și în practica instanțelor

judecătorești, autoritatea de lucru judecat reprezintă acel efect al puterii

lucrului judecat, care este exclusivitatea, ce determină ca un nou litigiu

între aceleași părți, pentru același obiect și cu aceeași cauză, să nu mai

fie posibil.

Ca atare, puterea de

lucru judecat a unei hotărâri poate fi invocată într-un litigiu ulterior, prin

intermediul excepției „autorității lucrului judecat” doar atunci când cel de-al

doilea proces se desfășoară între aceleași părți, are același obiect și este

întemeiat pe aceeași cauză.

Aceste elemente ale

autorității lucrului judecat, care-i determină și efectele, rezultă din

dispozițiile art. 1201 C. civ. de la 1864, text ce se referă expres la tripla

identitate: eadem conditio personarum, eadem res și eadem causa.

Pe de altă parte,

conceptul mai larg al puterii lucrului judecat, semnifică și faptul că o

hotărâre judecătorească este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie

contrazisă printr-o altă hotărâre (res iudicata pro veritate habetur).

Ca atare, existența

unei hotărâri judecătorești poate fi invocată în cadrul unui alt proces, ca

autoritate de lucru judecat (atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii)

sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, în această

din urmă situație nefiind necesară îndeplinirea triplei identități, de părți,

obiect și cauză.

În speță, este

adevărat că nu este îndeplinită tripla identitate - prevăzută de art. 1201 C.

civ. de la 1864 - de părți, obiect și cauză, pentru a se pune în discuție

autoritatea de lucru judecat, soluția dată de instanța de apel nefiind de

altfel pronunțată în baza acestei excepții.

Ceea ce a aplicat

însă instanța de control judiciar în cauza dedusă judecății, este efectul

pozitiv al puterii de lucru judecat, care derivă din obligativitatea hotărârii

irevocabile pronunțate în litigiu anterior.

Astfel, prin Decizia

nr. 7360 din 8 iulie 2009, (dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, în soluționarea recursului declarat de

reclamantă împotriva Deciziei nr. 811 din 4 decembrie 2007 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă) s-a respins irevocabil acțiunea în

revendicare prin comparare de titluri, formulată de reclamanta Ț.R., în

contradictoriu cu pârâta R.A.A.P.P.S. având ca obiect terenul în suprafață de

15.000 mp din București, sector 1.

În motivarea acestei

hotărâri, instanța supremă a reținut că acțiunea în revendicare nu se

poate întemeia, direct și nemijlocit, decât pe existența dreptului de

proprietate, drept care însă nu a fost dovedit în cauză.

Astfel, s-a reținut

că persoana de la care reclamanta a susținut că a dobândit dreptul de proprietate,

D.N., a înstrăinat terenul către Banca Românească, în anul 1945, prin

contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 30 iulie 1945.

Ca atare, atât prima

subdobânditoare, D.C., cât și reclamanta, în calitate de a doua

subdobânditoare, au încheiat actele exhibate ca titlu, cu un neproprietar.

În consecință, în

litigiul anterior, instanța supremă a decis că reclamanta nu a făcut dovada

dreptului de proprietate pentru imobilul revendicat, condiție obligatorie în

exercitarea acțiunii în revendicare.

Or, decizia atacată,

în mod corect reține puterea de lucru judecat a acestei hotărâri și

împrejurarea că, printr-o hotărâre ulterioară, nu se poate ajunge la o soluție

contrară sub aspectul chestiunii, deja dezlegate, a nedovedirii dreptului de

proprietate al reclamantei asupra bunului revendicat.

Așa fiind, soluția

cuprinsă în hotărârea anterioară, fiind prezumată a exprima adevărul, nu poate

fi contrazisă de o altă hotărâre.

Cum, excepția - de

fond - a puterii lucrului judecat, are caracterul unei excepții peremptorii și

dirimante, de natură a paraliza acțiunea reclamantului, instanța admițând-o, nu

se mai poate pronunța cu privire la niciun alt aspect al pricinii.

Ca atare, instanța a

pronunțat o hotărâre de respingere a acțiunii, exclusiv în temeiul acestei excepții

absolute, de ordine publică, neputându-se reține nici temeiul prevăzut de teza

I a art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865, în sensul că hotărârea nu ar

cuprinde motivele pe care se sprijină.

Împotriva deciziei prin

care s-a soluționat recursul, reclamanta a formulat contestație în anulare

întemeiată în drept pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

În motivarea cererii,

contestatoarea a arătat că instanța de recurs nu a răspuns criticilor de recurs

referitoare la existența dreptului de proprietate prin prisma instituției

aparenței în drept.

În dezvoltarea acestui

motiv a apreciat că invocarea în cauză a efectelor puterii de lucru judecat în

raport cu respingerea excepției autorității de lucru judecat este nelegală și

netemeinică.

A susținut că există Hotărârea

irevocabilă nr. 6042 din 03 noiembrie 2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție în care s-a reținut dreptul de proprietate al reclamantei asupra

terenului în suprafață de 15.000 mp dobândit prin contractual de vânzare

cumpărare din 08 octombrie 1992 autentificat de fostul Notariat de Stat al sectorului

1, București și încheiat cu D.C. Prin urmare, arată că există o contradicție între

reținerile aceleiași instanțe, care prin Decizia nr. 7360 din 08 iulie 2009 a

reținut că reclamanta nu a justificat dreptul de proprietate pentru bunul

revendicat, apreciind astfel că există două decizii contradictorii.

Pe de altă parte,

ignorarea celor constatate prin Decizia nr. 6042 din 03 noiembrie 2004

pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, încalcă Decizia nr. 191 din

25 iunie 2002 pronunțată de Curtea Constituțională, decizie în care a fost

validat principiul aparenței în drep, consacrarea unei astfel de soluții

legislative fiind impusă legiuitorului și de împrejurarea că în materia regimului

juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-

22 decembrie 1989, eroarea comună cu privire la cocnrodanța dintre aparență și

realitate și-a avut suportul în cadrul legislativ de la acel moment, care

confirma, cu forța unei prezunții juris et jure, că proprietarul aparent,

statul, este adevăratul proprietar.Prin urmare, apreciază ca de netăgăguit

valabilitatea actului de vânzare cumpărare încheiat între reclamanta Ț.R. și

D.C.

În continuare,

critică decizia din recurs din perspectia în care a fost ignorată existența Deciziei

nr. 177 emisă de Primăria Municipiului București la 20 februarie 1992 și a adeverinței,

înscrisuri care confirmau că imobilul în litigiu a fost restituit autorilor

vânzătorului, D.N., în temeiul Legii nr. 18/1991. Prin urmare, apreciază că netemeinicia

Deciziei civile nr. 7360 din 08 iulie 2008 cât și a Deciziei nr. 425 din 11

februarie 2014 din punct de vedere al neaplicării principiului aparenței în

drept.

Instanța de recurs a

pronunțat decizia fără a menționa care sunt motivele pe care se întemeiază,

limitându-se la invocarea puterii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 7360

din 08 iulie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și a

reitera motivele dezvoltate în cadrul acesteia, fără luarea în cosiderare a

probatoriului administrat în cauză.

La termenul din data

de 05 noiembrie 2014, instanța de judecată a rămas în pronunțare asupra admisibilității

cererii de sesizare a C.J.U.E. formulate de reclamanta Ț.R. în temeiul

dispozițiilor art. 267 alin. (3) din T.F.U.E. cu privire la următoarele

chestiuni:

Prima întrebare

preliminară privește principiile de drept comunitar aplicabile resortisanților

Statelor Membre, respectiv dacă principiul accesului liber la justiție prevăzut

de art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene poate fi

îngrădit prin opunerea ficțiunii juridice puterea de lucru judecat, în

condițiile în care acest principiu nu este reglementat în mod expres în

legislația internă, iar Curtea Euroepană de Justiție nu acordă valoare absolută

acestui principiu, cu atât mai mult cu cât acest principiu încalcă în mod

fragrant drepturile reglementate de T.F.U.E.

A doua chestiune

privește obligativitatea pentru instanțele naționale în aplicarea ficțiunii

juridice a puterii de lucru judecat, chiar dacă prin aplicarea acesteia se

încalcă drepturile garantate de art. 17 și art. 47 din Carta Drepturilor

Fundamentale ale Uniunii Europene.

Înalta Curte va

respinge ca inadmisibilă cererea de sesizare a C.J.U.E. pentru următoarele

considerente:

În conformitate cu dispozițiile art. 267 din

T.F.U.E. (fost 234 Tratatul Comunităților Europene), C.J.U.E. este competentă

să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: interpretarea tratatelor și

validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele,

oficiile sau agențiile Uniunii.

Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei

instanțe dintr-un stat membru de a sesiza C.J.U.E., dacă apreciază că o decizie

în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în

care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe

naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul

intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

Prin urmare, procedura hotărârii preliminare

prevăzută de dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Uniunea Europeană (fost

234 T.C.E.) dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări

Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările

vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare incidentă cauzei.

Instanța în fața căreia se formulează cererea

de adresare a unei întrebări preliminare, potrivit art. 267 § din T.F.U.E. trebuie

să aprecieze dacă o decizie îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre. Chiar

și instanțele naționale ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în

dreptul intern au libertatea de a evalua relevanța unei cereri pentru întrebare

preliminară.

Analizând cererea formulată de contestatoare,

Înalta Curte constată că prin maniera de formulare a solicitării,

contestatoarea tinde, în realitate, să obțină o „decizie de îndrumare” în

soluționarea în concret a cauzei de către instanța națională, din partea C.J.U.E.,

ceea ce este inadmisibil, întrucât excede competenței sale. Astfel cum s-a

precizat anterior, cererea de sesizare a C.J.U.E. se face numai în situația în

care, în cursul unul litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării sau

validității unei norme comunitare. Din conținutul cererii de chemare în judecată

reiese că reclamanta Ț.R. a formulat o acțiune în revendicare cu privire la imobilul

situat în București, sector 1, întemeiată pe dispozițiile art. 480, 481 și 494 C.

civ.

Din conținutul cererii de chemare în judecată

și din dezbaterile asupra fondului cauzei, nu reiese a fi aplicabile vreuna

dintre normele comunitare a căror interpretare să necesite intervenția C.J.U.E.

în sensul mai sus precizat, obligativitatea sesizării C.J.U.E. în vederea

pronunțării asupra unei întrebări preliminare impunându-se atunci când instanța

națională consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea

unei norme comunitare.

Prin urmare, se reține că, în cauză, nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 267 din T.F.U.E. privind sesizarea cu

întrebările prelimare.

Totodată, din analiza actelor și lucrările

dosarului din această perspectivă, Înlta Curte reține că, de fapt, cererea

formulată de contestatoare nu este o veritabilă cerere de sesizare a C.J.U.E.,

petenta urmărind soluționarea pe fond a cauzei (dezlegarea fondului cauzei),

apreciind că un astfel de demers este în măsură să îi confere o altă

interpretare excepției puterii de lucru judecat opus de instanță în

soluționarea prezentei cauze.

În același sens este și jurispudența C.J.U.E.

care a stabilit că dacă o parte susține că litigiul impune folosirea procedurii

întrebării preliminare pentru interpretarea uniformă a dreptului comunitar, nu

este suficient pentru ca instanța să fie obligată să considere că se află

într-o situație prevăzută de art. 234, iar instanțele ale căror decizii nu pot

fi atacate în dreptul intern se bucură de aceeași putere de evaluare cu toate

instanțele, ele nu pot fi obligate să folosească procedura hotărârii

preliminare dacă aplicarea corectă a dreptului comunitar se poate impune

într-un mod atât de evident încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile

cu privire la modul de soluționare a întrebării puse (cauza Cilfit

și Lanificio di Gavardo S.p.a. împotriva

Ministerului Sănătății

).

Tot jurisprudența C.J.C.E. a stabilit că

instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de

particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității unei întrebări

preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra

pertinenței întrebărilor adresate Curții.

În consecință, pentru considerentele expuse

anterior, Înalta Curte va respinge ca inadmisibilă, cererea de sesizare a C.J.U.E.,

formulată de reclamanta Ț.R.

În ceea ce privește contestația în anulare,

Înalta Curte o va respinge, ca nefondată, în considerarea următoarelor

argumente:

Potrivit art. 318 C. proc. civ., „hotărârile

instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată

este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul

sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre

motivele de modificare sau de casare".

Contestatoarea invocă

omisiunea instanței de recurs de a răspunde criticilor referitoare la existența

dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu din prisma instituției

aparenței în drept.

Analizând

dacă această critică constituie o omisiune în accepțiunea art. 318 teza a II-a C.

proc. civ., Înalta Curte reține, din interpretarea ipotezei legale menționate,

că necercetarea motivului de recurs trebuie să fi fost rodul unei omisiuni,

greșeli, și nu una deliberată.

Astfel,

în cazul în care instanța de recurs a analizat, într-adevăr, doar un motiv de

casare pe care l-a găsit nefondat și a arătat, motivându-și soluția, de ce nu

pot fi analizate și celelalte, neanalizarea tuturor motivelor de recurs

invocate de contestatoare nu se datorează unei omisiuni săvârșite din greșeală

de instanță, ci are un caracter deliberat, astfel că motivele pentru care

instanța de recurs a procedat în acest mod nu pot fi cenzurate pe calea

contestației în anulare, deoarece această cale de atac nu poate fi utilizată ca

un recurs la un recurs.

Or,

în speța de față, prin decizia a cărui anulare s-a reținut faptul că „(…), în

litigiul anterior, instanța supremă a decis că reclamanta nu a făcut dovada

dreptului de proprietate pentru imobilul revendicat, condiție obligatorie în

exercitarea acțiunii în revendicare. Or, decizia atacată, în mod corect reține

puterea de lucru judecat a acestei hotărâri și împrejurarea că, printr-o

hotărâre ulterioară, nu se poate ajunge la o soluție contrară sub aspectul

chestiunii, deja dezlegate, a nedovedirii dreptului de proprietate al

reclamantei asupra bunului revendicat.

Așa fiind, soluția

cuprinsă în hotărârea anterioară, fiind prezumată a exprima adevărul, nu poate

fi contrazisă de o altă hotărâre.

Cum, excepția - de

fond - a puterii lucrului judecat, are caracterul unei excepții peremptorii și

dirimante, de natură a paraliza acțiunea reclamantului, instanța admițând-o, nu

se mai poate pronunța cu privire la niciun alt aspect al pricinii.

Ca atare, instanța a

pronunțat o hotărâre de respingere a acțiunii, exclusiv în temeiul acestei

excepții absolute, de ordine publică, neputându-se reține nici temeiul prevăzut

de teza I a art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865, în sensul că hotărârea nu

ar cuprinde motivele pe care se sprijină.

Rezultă

deci, că necercetarea criticii contestatoarei din recurs nu a avut un caracter

deliberat, nefiind datorat unei greșeli a instanței, astfel că nu sunt

incidente prevederile art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

Mai

mult, chiar dacă s-ar reține, ipotetic, că instanța de recurs ar fi omis să

cerceteze criticile de nelegalitate din perspectiva aparenței în drept, această

greșeală nu poate fi decât una de judecată, de interpretare a dispozițiilor

legale referitoare la teroria aparenței în drept, iar nu una materială, în

legătură cu aspecte formale ale judecării recursului și care au drept

consecință pronunțarea unei soluții greșite. Greșeala pe care o comite instanța

trebuie să se realizeze prin confundarea unor elemente importante sau a unor

date materiale care sunt determinante în pronunțarea soluției.

În

acest context, argumentele invocate de contestatoare referitoare la

netemeinicia deciziei contestate din perspectiva neanalizării întregului

material probator existent la dosarul cauzei reprezentat de Decizia nr. 177

emisă de Primăria Municipiului București la 20 februarie 1992 și a adeverinței

care probau că imobilul în litigiu a fost restitit autorilor vânzătorului în

temeiul Legii nr. 18/1991, nu vădesc omisiunea instanței de recurs în

cercetarea unui motiv de modificare sau de casare, în sensul textului de lege

invocat de contestatoare, dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ. vizând

omisiunea, iar nu neanalizarea unor apărări, a unor argumente ale

contestatoarei în susținerea motivelor de recurs formulate.

Prin

urmare, art. 318 C. proc. civ. vizează greșeli de fapt involuntare, iar nu

greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor

dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural, deoarece nu este

posibil ca instanței care a pronunțat hotărârea să i se solicite, ca instanță

de retractare, să reanalizeze modul în care a apreciat probele și a stabilit

raporturile dintre părți.

Prin

urmare, în raport de considerentele mai sus arătate, contestatoarea este

lipsită de orice temei legal pentru a invoca incidența motivului contestației

în anulare evocat.

Natura

acestei căi extraordinare de atac, aceea de retractare, și nu de reformare a unei

hotărâri judecătorești irevocabile nu permite cenzura legalității deciziei

atacate, în sensul celor dorite de contestatoare.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerințele de

aplicare a dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., motiv pentru care va respinge

contestația în anulare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibilă, cererea privind sesizarea C.J.U.E. formulată de contestatoarea Ț.R.

Respinge, ca

nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea Ț.R. împotriva

Deciziei nr. 425 din 11 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 noiembrie 2014.