ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3026/2014

Asupra cauzei de față, reține următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 19 august 2008, reclamanta Ț.R., a solicitat instanței - în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin M.E.F. și R.A.A.P.P.S. - să dispună obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 15.000 mp situat în București, sector 1 pe care îl ocupă în mod abuziv și să-și ridice construcțiile edificate pe proprietatea sa, iar în caz de refuz să fie împuternicită să le ridice pe cheltuiala pârâților, aceștia fiind constructori de rea credință. Reclamanta a mai arătat că înțelege să despăgubească pârâții cu contravaloarea construcției, în situația în care se va dovedi că aceștia sunt constructori de buna credință.

Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 1019 din 3 mai 2012, a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei R.A.A.P.P.S. A admis, în parte, cererea formulată de reclamanta T.R. și în consecință a obligat pârâta R.A.A.P.P.S., să-i lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul teren situat în București, sector 1, în suprafață de 11.793 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiza întocmit în cauză. A respins cererea vizând obligarea pârâtei de a lăsa în deplină proprietate și posesie terenul situat în București, sector 1, ca nefondată. A obligat pârâta R.A.A.P.P.S.

de a ridica construcțiile aflate pe imobilul teren situat în București, sector 1, în suprafață de 11.793 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de expertul P.G.C., în termen de 60 zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței, în caz contrar abilitând reclamanta a ridica construcțiile pe cheltuiala pârâtei. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeței de teren de 15.000 mp situată în București, sector 1, în baza contractului de vânzare cumpărare încheiat cu numita D.C. și autentificat din 08 octombrie 1992, contract transcris în Registrul de Transcripțiuni sub nr. 11834/1992. Din conținutul acestui contract, a reieșit că terenul a făcut obiectul restituirii către autorii vânzătoarei în temeiul legii fondului funciar.

Prin H.G. României nr. 854 din 28 septembrie 2000, pârâta R.A.A.P.P.S. a primit în administrare serele și terenul aferent acestora situate în strada Ț., în suprafață de 11.793 mp, numărul poștal dobândit ulterior fiind 5, pe strada Ț., așa cum rezultă din adresa emisă de Primăria Municipiului București din 14 din 07 august 2001, teren intabulat pe acest număr conform Încheierii de C.F.

emisă de Judecătoria sector 1 în Dosar nr. 3552 din 09 martie 2002. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei R.A.A.P.P.S., tribunalul a constatat că aceasta este nefondată, din concluziile raportului de expertiză rezultând că pârâta este administrator al imobilului din sector 1. A constatat că pentru imobilul situat în, sector 1, pârâtul Statul Român nu a putut prezenta un titlu de proprietate, astfel că devin aplicabile dispozițiile care reglementează situația în care numai una din părți prezintă titlu, respectiv reclamanta, astfel că aceasta este îndreptățită a se bucura de prerogativele proprietății în temeiul art. 480 C. civ., potrivit cu care proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, în limitele determinate de lege.

Cu privire la imobilul teren situat în București, sector 1, s-a reținut că reclamanta nu a făcut dovada unui titlu de proprietate, astfel că acțiunea în revendicare a acestui imobil a fost respinsă ca nefondată. Cât privește construcțiile cu destinația de sere, identificate prin raportul de expertiză, din conținutul acestui raport s-a reținut că pârâta R.A.A.P.P.S. nu a făcut dovada edificării acestora în temeiul unei autorizații de construire, fiind ca atare un constructor de rea credință cu consecința obligării sale în temeiul art. 494 C. civ. potrivit cu care, dacă construcțiile au fost edificate de o altă persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul a le păstra pentru sine sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice.

Apelul declarat împotriva acestei hotărâri de către pârâții Statul român prin M.F.P. și R.A.A.P.P.S., a fost admis de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin Decizia nr. 146/A din 22 aprilie 2013, a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că, într-un litigiu anterior, inițiat de aceeași reclamantă (care - în contradictoriu cu R.A.A.P.P.S. - a solicitat ca pârâta să fie obligată, urmare comparării titlurilor, să-i lase în deplină proprietate și posesie, terenul în suprafață de 15.000 mp situat în București) s-a reținut cu putere de lucru judecat că Ț.R., nu a făcut dovada dreptului de proprietate pentru imobilul revendicat, condiție obligatorie în exercitarea acțiunii în revendicare.

Astfel, prin hotărâre irevocabilă s-a stabilit că D.N., persoana de la care reclamanta a susținut că a dobândit dreptul de proprietate, a înstrăinat terenul în discuție către Banca Românească, în anul 1945, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 30 iulie 1945. Ca atare, actul invocat de reclamantă ca titlu, a fost încheiat cu un neproprietar. Cât privește critica referitoare la incidența în cauză a excepției autorității de lucru judecat, aceasta nu a fost reținută, față de susținerile reclamantei în sensul că, în dosarul anterior, s-a solicitat compararea titlurilor avându-se în vedere terenul aflat în posesia pârâtei din str. Ț. și nu terenul pârâtei din str. Ț., cum s-a solicitat în prezentul dosar.

Astfel, această împrejurare împiedică reținerea excepției autorității de lucru judecat, datorită unei diferențe formale de obiect între cele două cauze. Totuși, Curtea a constatat că, în ambele cauze, titlul invocat de reclamantă pentru revendicarea terenului de 15.000 mp este contractul de vânzare - cumpărare încheiat cu numita D.C. și autentificat din 08 octombrie 1992. Vânzătoarea D.C. a dobândit terenul prin cumpărare conform contractului de vânzare cumpărare din 1992 transcris de la D.D. care îl dobândise prin moștenire de la D.N. Împotriva acestei decizii au declarant recurs, în termen legal, reclamanta invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat următoarele: Hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Astfel, deși instanța a înlăturat corect excepția autorității lucrului judecat, a reținut totuși că prin hotărâri anterioare, date într-o altă cauză, s-a statuat irevocabil asupra faptului că reclamanta nu justifică un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, raționament absolut contradictoriu. De asemenea, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, nefiind indicate motivele de fapt și de drept care au format convingerile instanței. Astfel, probele nu au fost analizate în „contradictorialitatea lor” și nu există o concordanță între motivare și probele administrate, putându-se vorbi de o lipsă a motivării, pe fond. În dezvoltarea acestei critici, s-a făcut trimitere la anumite probe administrate în cauză care, în opinia sa, fac cu prisosință dovada că a dobândit imobilul printr-un act valabil și ca atare, este îndreptățită să se bucure de prerogativele proprietății, conform art. 480 C. civ.

Decizia din apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii, cu încălcarea normelor de drept substanțial și procesual, încălcare ce îmbracă mai multe aspecte, cu referire atât la soluționarea excepției autorității de lucru judecat cât și pe fondul acțiunii în revendicare, la modalitatea de comparare a titlurilor. Dezvoltând critica, recurenta a pus în discuție respingerea excepției autorității lucrului judecat, pentru ca mai apoi, în considerente, instanța să rețină - greșit, în opinia sa - puterea de lucru judecat a hotărârii date în litigiu anterior. Or, nu este îndeplinită cerința legală a triplei identități, de părți, obiect și cauză, cerută de art. 1201 C. civ. de la 1864, pentru a putea fi admisă excepția „autorității lucrului judecat” așa cum, în mod corect, a apreciat tribunalul.

Compararea titlurilor s-a făcut de asemenea cu aplicarea greșită a legii, în condițiile în care Statul român nu a putut prezenta un titlu de proprietate nici cu privire la teren și nici cu privire la construcțiile edificate pe acesta. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin Decizia civilă nr. 425 din 11 februarie 2014 a respins, ca nefondat, recursul. Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut, cu privire la critica vizând pretinsa confuzie între puterea lucrului judecat și autoritatea de lucru judecat, aceste noțiuni care nu pot fi apreciate ca sinonime. Astfel, așa cum în mod constant s-a reținut, atât în doctrină, cât și în practica instanțelor judecătorești, autoritatea de lucru judecat reprezintă acel efect al puterii lucrului judecat, care este exclusivitatea, ce determină ca un nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cu aceeași cauză, să nu mai fie posibil.

Ca atare, puterea de lucru judecat a unei hotărâri poate fi invocată într-un litigiu ulterior, prin intermediul excepției „autorității lucrului judecat” doar atunci când cel de-al doilea proces se desfășoară între aceleași părți, are același obiect și este întemeiat pe aceeași cauză. Aceste elemente ale autorității lucrului judecat, care-i determină și efectele, rezultă din dispozițiile art. 1201 C. civ. de la 1864, text ce se referă expres la tripla identitate: eadem conditio personarum, eadem res și eadem causa. Pe de altă parte, conceptul mai larg al puterii lucrului judecat, semnifică și faptul că o hotărâre judecătorească este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie contrazisă printr-o altă hotărâre (res iudicata pro veritate habetur).

Ca atare, existența unei hotărâri judecătorești poate fi invocată în cadrul unui alt proces, ca autoritate de lucru judecat (atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii) sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, în această din urmă situație nefiind necesară îndeplinirea triplei identități, de părți, obiect și cauză. În speță, este adevărat că nu este îndeplinită tripla identitate - prevăzută de art. 1201 C. civ. de la 1864 - de părți, obiect și cauză, pentru a se pune în discuție autoritatea de lucru judecat, soluția dată de instanța de apel nefiind de altfel pronunțată în baza acestei excepții. Ceea ce a aplicat însă instanța de control judiciar în cauza dedusă judecății, este efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, care derivă din obligativitatea hotărârii irevocabile pronunțate în litigiu anterior.

Astfel, prin Decizia nr. 7360 din 8 iulie 2009, (dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în soluționarea recursului declarat de reclamantă împotriva Deciziei nr. 811 din 4 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă) s-a respins irevocabil acțiunea în revendicare prin comparare de titluri, formulată de reclamanta Ț.R., în contradictoriu cu pârâta R.A.A.P.P.S. având ca obiect terenul în suprafață de 15.000 mp din București, sector 1. În motivarea acestei hotărâri, instanța supremă a reținut că acțiunea în revendicare nu se poate întemeia, direct și nemijlocit, decât pe existența dreptului de proprietate, drept care însă nu a fost dovedit în cauză.

Astfel, s-a reținut că persoana de la care reclamanta a susținut că a dobândit dreptul de proprietate, D.N., a înstrăinat terenul către Banca Românească, în anul 1945, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 30 iulie 1945. Ca atare, atât prima subdobânditoare, D.C., cât și reclamanta, în calitate de a doua subdobânditoare, au încheiat actele exhibate ca titlu, cu un neproprietar. În consecință, în litigiul anterior, instanța supremă a decis că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate pentru imobilul revendicat, condiție obligatorie în exercitarea acțiunii în revendicare. Or, decizia atacată, în mod corect reține puterea de lucru judecat a acestei hotărâri și împrejurarea că, printr-o hotărâre ulterioară, nu se poate ajunge la o soluție contrară sub aspectul chestiunii, deja dezlegate, a nedovedirii dreptului de proprietate al reclamantei asupra bunului revendicat.

Așa fiind, soluția cuprinsă în hotărârea anterioară, fiind prezumată a exprima adevărul, nu poate fi contrazisă de o altă hotărâre. Cum, excepția - de fond - a puterii lucrului judecat, are caracterul unei excepții peremptorii și dirimante, de natură a paraliza acțiunea reclamantului, instanța admițând-o, nu se mai poate pronunța cu privire la niciun alt aspect al pricinii. Ca atare, instanța a pronunțat o hotărâre de respingere a acțiunii, exclusiv în temeiul acestei excepții absolute, de ordine publică, neputându-se reține nici temeiul prevăzut de teza I a art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865, în sensul că hotărârea nu ar cuprinde motivele pe care se sprijină. Împotriva deciziei prin care s-a soluționat recursul, reclamanta a formulat contestație în anulare întemeiată în drept pe dispozițiile art. 318 C. proc.

civ. În motivarea cererii, contestatoarea a arătat că instanța de recurs nu a răspuns criticilor de recurs referitoare la existența dreptului de proprietate prin prisma instituției aparenței în drept. În dezvoltarea acestui motiv a apreciat că invocarea în cauză a efectelor puterii de lucru judecat în raport cu respingerea excepției autorității de lucru judecat este nelegală și netemeinică. A susținut că există Hotărârea irevocabilă nr. 6042 din 03 noiembrie 2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în care s-a reținut dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului în suprafață de 15.000 mp dobândit prin contractual de vânzare cumpărare din 08 octombrie 1992 autentificat de fostul Notariat de Stat al sectorului 1, București și încheiat cu D.C.

Prin urmare, arată că există o contradicție între reținerile aceleiași instanțe, care prin Decizia nr. 7360 din 08 iulie 2009 a reținut că reclamanta nu a justificat dreptul de proprietate pentru bunul revendicat, apreciind astfel că există două decizii contradictorii.

Pe de altă parte, ignorarea celor constatate prin Decizia nr. 6042 din 03 noiembrie 2004 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, încalcă Decizia nr. 191 din 25 iunie 2002 pronunțată de Curtea Constituțională, decizie în care a fost validat principiul aparenței în drep, consacrarea unei astfel de soluții legislative fiind impusă legiuitorului și de împrejurarea că în materia regimului juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, eroarea comună cu privire la cocnrodanța dintre aparență și realitate și-a avut suportul în cadrul legislativ de la acel moment, care confirma, cu forța unei prezunții juris et jure, că proprietarul aparent, statul, este adevăratul proprietar.Prin urmare, apreciază ca de netăgăguit valabilitatea actului de vânzare cumpărare încheiat între reclamanta Ț.R.

și D.C. În continuare, critică decizia din recurs din perspectia în care a fost ignorată existența Deciziei nr. 177 emisă de Primăria Municipiului București la 20 februarie 1992 și a adeverinței, înscrisuri care confirmau că imobilul în litigiu a fost restituit autorilor vânzătorului, D.N., în temeiul Legii nr. 18/1991. Prin urmare, apreciază că netemeinicia Deciziei civile nr. 7360 din 08 iulie 2008 cât și a Deciziei nr. 425 din 11 februarie 2014 din punct de vedere al neaplicării principiului aparenței în drept. Instanța de recurs a pronunțat decizia fără a menționa care sunt motivele pe care se întemeiază, limitându-se la invocarea puterii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 7360 din 08 iulie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și a reitera motivele dezvoltate în cadrul acesteia, fără luarea în cosiderare a probatoriului administrat în cauză.

La termenul din data de 05 noiembrie 2014, instanța de judecată a rămas în pronunțare asupra admisibilității cererii de sesizare a C.J.U.E. formulate de reclamanta Ț.R. în temeiul dispozițiilor art. 267 alin. (3) din T.F.U.E. cu privire la următoarele chestiuni: Prima întrebare preliminară privește principiile de drept comunitar aplicabile resortisanților Statelor Membre, respectiv dacă principiul accesului liber la justiție prevăzut de art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene poate fi îngrădit prin opunerea ficțiunii juridice puterea de lucru judecat, în condițiile în care acest principiu nu este reglementat în mod expres în legislația internă, iar Curtea Euroepană de Justiție nu acordă valoare absolută acestui principiu, cu atât mai mult cu cât acest principiu încalcă în mod fragrant drepturile reglementate de T.F.U.E.

A doua chestiune privește obligativitatea pentru instanțele naționale în aplicarea ficțiunii juridice a puterii de lucru judecat, chiar dacă prin aplicarea acesteia se încalcă drepturile garantate de art. 17 și art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene. Înalta Curte va respinge ca inadmisibilă cererea de sesizare a C.J.U.E. pentru următoarele considerente: În conformitate cu dispozițiile art. 267 din T.F.U.E. (fost 234 Tratatul Comunităților Europene), C.J.U.E. este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: interpretarea tratatelor și validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza C.J.U.E., dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. Prin urmare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Uniunea Europeană (fost 234 T.C.E.) dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare incidentă cauzei.

Instanța în fața căreia se formulează cererea de adresare a unei întrebări preliminare, potrivit art. 267 § din T.F.U.E. trebuie să aprecieze dacă o decizie îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre. Chiar și instanțele naționale ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern au libertatea de a evalua relevanța unei cereri pentru întrebare preliminară. Analizând cererea formulată de contestatoare, Înalta Curte constată că prin maniera de formulare a solicitării, contestatoarea tinde, în realitate, să obțină o „decizie de îndrumare” în soluționarea în concret a cauzei de către instanța națională, din partea C.J.U.E., ceea ce este inadmisibil, întrucât excede competenței sale.

Astfel cum s-a precizat anterior, cererea de sesizare a C.J.U.E. se face numai în situația în care, în cursul unul litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validității unei norme comunitare. Din conținutul cererii de chemare în judecată reiese că reclamanta Ț.R. a formulat o acțiune în revendicare cu privire la imobilul situat în București, sector 1, întemeiată pe dispozițiile art. 480, 481 și 494 C. civ. Din conținutul cererii de chemare în judecată și din dezbaterile asupra fondului cauzei, nu reiese a fi aplicabile vreuna dintre normele comunitare a căror interpretare să necesite intervenția C.J.U.E. în sensul mai sus precizat, obligativitatea sesizării C.J.U.E. în vederea pronunțării asupra unei întrebări preliminare impunându-se atunci când instanța națională consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare.

Prin urmare, se reține că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 267 din T.F.U.E. privind sesizarea cu întrebările prelimare. Totodată, din analiza actelor și lucrările dosarului din această perspectivă, Înlta Curte reține că, de fapt, cererea formulată de contestatoare nu este o veritabilă cerere de sesizare a C.J.U.E., petenta urmărind soluționarea pe fond a cauzei (dezlegarea fondului cauzei), apreciind că un astfel de demers este în măsură să îi confere o altă interpretare excepției puterii de lucru judecat opus de instanță în soluționarea prezentei cauze. În același sens este și jurispudența C.J.U.E.

care a stabilit că dacă o parte susține că litigiul impune folosirea procedurii întrebării preliminare pentru interpretarea uniformă a dreptului comunitar, nu este suficient pentru ca instanța să fie obligată să considere că se află într-o situație prevăzută de art. 234, iar instanțele ale căror decizii nu pot fi atacate în dreptul intern se bucură de aceeași putere de evaluare cu toate instanțele, ele nu pot fi obligate să folosească procedura hotărârii preliminare dacă aplicarea corectă a dreptului comunitar se poate impune într-un mod atât de evident încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile cu privire la modul de soluționare a întrebării puse (cauza Cilfit și Lanificio di Gavardo S.p.a.

împotriva Ministerului Sănătății ). Tot jurisprudența C.J.C.E. a stabilit că instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității unei întrebări preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor adresate Curții. În consecință, pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte va respinge ca inadmisibilă, cererea de sesizare a C.J.U.E., formulată de reclamanta Ț.R. În ceea ce privește contestația în anulare, Înalta Curte o va respinge, ca nefondată, în considerarea următoarelor argumente: Potrivit art. 318 C. proc.

civ., „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare". Contestatoarea invocă omisiunea instanței de recurs de a răspunde criticilor referitoare la existența dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu din prisma instituției aparenței în drept. Analizând dacă această critică constituie o omisiune în accepțiunea art. 318 teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte reține, din interpretarea ipotezei legale menționate, că necercetarea motivului de recurs trebuie să fi fost rodul unei omisiuni, greșeli, și nu una deliberată.

Astfel, în cazul în care instanța de recurs a analizat, într-adevăr, doar un motiv de casare pe care l-a găsit nefondat și a arătat, motivându-și soluția, de ce nu pot fi analizate și celelalte, neanalizarea tuturor motivelor de recurs invocate de contestatoare nu se datorează unei omisiuni săvârșite din greșeală de instanță, ci are un caracter deliberat, astfel că motivele pentru care instanța de recurs a procedat în acest mod nu pot fi cenzurate pe calea contestației în anulare, deoarece această cale de atac nu poate fi utilizată ca un recurs la un recurs. Or, în speța de față, prin decizia a cărui anulare s-a reținut faptul că „(…), în litigiul anterior, instanța supremă a decis că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate pentru imobilul revendicat, condiție obligatorie în exercitarea acțiunii în revendicare.

Or, decizia atacată, în mod corect reține puterea de lucru judecat a acestei hotărâri și împrejurarea că, printr-o hotărâre ulterioară, nu se poate ajunge la o soluție contrară sub aspectul chestiunii, deja dezlegate, a nedovedirii dreptului de proprietate al reclamantei asupra bunului revendicat. Așa fiind, soluția cuprinsă în hotărârea anterioară, fiind prezumată a exprima adevărul, nu poate fi contrazisă de o altă hotărâre. Cum, excepția - de fond - a puterii lucrului judecat, are caracterul unei excepții peremptorii și dirimante, de natură a paraliza acțiunea reclamantului, instanța admițând-o, nu se mai poate pronunța cu privire la niciun alt aspect al pricinii. Ca atare, instanța a pronunțat o hotărâre de respingere a acțiunii, exclusiv în temeiul acestei excepții absolute, de ordine publică, neputându-se reține nici temeiul prevăzut de teza I a art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. de la 1865, în sensul că hotărârea nu ar cuprinde motivele pe care se sprijină. Rezultă deci, că necercetarea criticii contestatoarei din recurs nu a avut un caracter deliberat, nefiind datorat unei greșeli a instanței, astfel că nu sunt incidente prevederile art. 318 teza a II-a C. proc. civ. Mai mult, chiar dacă s-ar reține, ipotetic, că instanța de recurs ar fi omis să cerceteze criticile de nelegalitate din perspectiva aparenței în drept, această greșeală nu poate fi decât una de judecată, de interpretare a dispozițiilor legale referitoare la teroria aparenței în drept, iar nu una materială, în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului și care au drept consecință pronunțarea unei soluții greșite.

Greșeala pe care o comite instanța trebuie să se realizeze prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care sunt determinante în pronunțarea soluției. În acest context, argumentele invocate de contestatoare referitoare la netemeinicia deciziei contestate din perspectiva neanalizării întregului material probator existent la dosarul cauzei reprezentat de Decizia nr. 177 emisă de Primăria Municipiului București la 20 februarie 1992 și a adeverinței care probau că imobilul în litigiu a fost restitit autorilor vânzătorului în temeiul Legii nr. 18/1991, nu vădesc omisiunea instanței de recurs în cercetarea unui motiv de modificare sau de casare, în sensul textului de lege invocat de contestatoare, dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc.

civ. vizând omisiunea, iar nu neanalizarea unor apărări, a unor argumente ale contestatoarei în susținerea motivelor de recurs formulate. Prin urmare, art. 318 C. proc. civ. vizează greșeli de fapt involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural, deoarece nu este posibil ca instanței care a pronunțat hotărârea să i se solicite, ca instanță de retractare, să reanalizeze modul în care a apreciat probele și a stabilit raporturile dintre părți. Prin urmare, în raport de considerentele mai sus arătate, contestatoarea este lipsită de orice temei legal pentru a invoca incidența motivului contestației în anulare evocat.

Natura acestei căi extraordinare de atac, aceea de retractare, și nu de reformare a unei hotărâri judecătorești irevocabile nu permite cenzura legalității deciziei atacate, în sensul celor dorite de contestatoare. Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerințele de aplicare a dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., motiv pentru care va respinge contestația în anulare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, cererea privind sesizarea C.J.U.E. formulată de contestatoarea Ț.R. Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea Ț.R. împotriva Deciziei nr. 425 din 11 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 noiembrie 2014.