ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2043/2016

Decizia nr. 2043/2016

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost completată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 07 noiembrie 2011, sub nr. x/3/2011, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pârâtele SC B. SRL și C. solicitând constatarea existenței unui acord simulatoriu între părțile litigante și obligarea pârâtei B. la plata sumei de 133.280 euro, reprezentând debit datorat în baza actului secret, și la plata dobânzii legale aferente acestei sume.

Pârâta B. a depus întâmpinare la data de 11 mai 2011, prin care a invocat excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției dreptului material la acțiune iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

Prin Sentința civilă nr. 987 din 27 februarie 2015 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2011 Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești și a respins cererea de chemare în judecată ca nefiind de competența instanțelor judecătorești. Totodată, a obligat reclamanta să plătească pârâtei SC B. SRL suma de 13.620,39 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că art. 343

4

alin. (1) C. proc. civ. prevede că în cazul în care părțile în proces au încheiat o convenție arbitrală pe care una din ele o invocă în instanța judecătorească, aceasta își verifică competența, putând reține cauza spre soluționare, conform art. 343

4

alin. (2) C. proc. civ. în cazul în care convenția arbitrală nu operează.

S-a mai reținut că potrivit cererii de îndreptare a erorilor materiale din cererea de chemare în judecată depusă la data de 20 februarie 2012, cauza juridică a cererii de chemare în judecată o constituie actul public reprezentat de contractul de management de proiect încheiat la data de 01 aprilie 2008. Acesta cuprinde un articol intitulat "Rezolvarea conflictelor - rezolvarea amiabilă a conflictelor" cu următorul conținut: "Orice neînțelegere sau dispută născută din sau în legătură cu prezentul contract, referitoare dar nelimitându-se la valabilitatea, interpretarea, executarea și terminarea contractului, vor fi rezolvate pe cale amiabilă. În situația în care părțile nu vor ajunge la o înțelegere, disputa va fi rezolvată prin arbitraj, care se va desfășura în București, în conformitate cu regulile Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României (CCIR)".

S-a arătat că această clauză constituie o convenție arbitrală, operantă în cauză în raport de obiectul litigiului (cerere de constatare a caracterului simulat al contractului de management de proiect încheiat la data de 01 aprilie 2008 și de obligare a B. la plata unei sume de bani în temeiul actului secret) și de sfera extinsă de aplicare a convenției arbitrale, din punct de vedere obiectiv, părțile înțelegând să supună arbitrajului orice dispută ivită între ele în legătură cu acest contract. Enumerarea litigiilor supuse arbitrajului, efectuată în cuprinsul acestei clauze este pur limitativă, astfel cum rezultă fără echivoc din folosirea expresiei "dar nelimitându-se la".

Astfel formulată, convenția arbitrală vizează inclusiv acțiunea în simulație prin care se pretinde declararea/constatarea caracterului simulat al contractului de management de proiect încheiat la data de 01 aprilie 2008 și cererea accesorie de plată a unei sume de bani în temeiul actului secret, având în vedere că, la fel ca și actul public, și actul secret este parte a operației de simulare, denunțată de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Față de cele expuse, reținând că părțile au prevăzut un contract o convenție de arbitraj ad-hoc, care operează în cauză, instanța a admis excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, și în conformitate cu prevederile art. 343

3

alin. (1) C. proc. civ., întrucât încheierea convenției arbitrale exclude, pentru litigiul ce formează obiectul ei, competența instanțelor judecătorești, a respins cererea ca nefiind de competența instanțelor judecătorești.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta SC A. SRL a declarat apel, care, prin Decizia civilă nr. 2039A/2015 din 9 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat. Prin aceeași hotărâre, a fost obligată apelanta la plata sumei de 8.317,61 lei, cheltuieli de judecată, către intimata SC B. SRL.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a respins ca nefondată critica vizând nemotivarea hotărârii, arătându-se, în esență, că, deși judecătorul este obligat să motiveze soluția asupra fiecărui capăt de cerere, acesta nu trebuie să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea respectivelor capete de cerere.

S-a constatat că instanța de fond a analizat excepția necompetenței generale a instanțelor, pe care a apreciat-o întemeiată. În analiza excepției au fost indicate înscrisurile avute în vedere (contractul de management de proiect prezentat de reclamantă) precum și dispozițiile legale a căror aplicare a fost apreciată ca a fi incidentă în cauză (art. 343

4

C. proc. civ.).

În ceea ce privește criticile referitoare la greșita soluționare a excepției necompetenței generale a instanțelor s-a reținut că prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost completată, apelanta-reclamantă a solicitat instanței să constate existența unui acord simulatoriu între părțile litigante și obligarea pârâtei B. la plata sumei de 133.280 euro, reprezentând debit datorat în baza actului secret, și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, tribunalul fiind învestit astfel cu o acțiune în declararea simulației.

În cadrul unei acțiuni în simulație, reclamantul pleacă de la prevederile actului public pentru a demonstra că acesta nu corespunde voinței reale a părților.

În cazul de față, actul public este reprezentat de contractul de management de proiect încheiat la data de 01 aprilie 2008, și care cuprinde clauza compromisorie potrivit căreia: "Orice neînțelegere sau dispută născută din sau în legătură cu prezentul contract, referitoare dar nelimitându-se la valabilitatea, interpretarea, executarea și terminarea contractului, vor fi rezolvate pe cale amiabilă. În situația în care părțile nu vor ajunge la o înțelegere, disputa va fi rezolvată prin arbitraj, care se va desfășura în București, în conformitate cu regulile Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României (CCIR)".

Or, odată ce actul public cuprinde o clauză compromisorie cu o formulare foarte vastă, instanța de apel a apreciat că respectiva convenție arbitrală vizează și acțiunea în simulație prin care se pretinde declararea/constatarea caracterului simulat al contractului de management de proiect încheiat la data de 01 aprilie 2008 și cererea accesorie de plată a unei sume de bani în temeiul actului secret, devenind incidente prevederile art. 343

4

C. proc. civ., așa încât prima instanță a reținut în mod corect că, în cauză, competența de soluționare a litigiului aparține tribunalului arbitral.

Nu au putut fi primite susținerile apelantei-reclamante, în sensul că tribunalul trebuia mai întâi să verifice existența actului secret și apoi să constate că acesta nu conține vreo clauză compromisorie iar, în final, să constate, că este competent să soluționeze pricina.

Aceasta întrucât, potrivit art. 343

4

C. proc. civ., în cazul existenței unei convenții arbitrale, instanța este obligată să își verifice competența, neavând posibilitatea de a uni excepția necompetenței cu fondul în condițiile art. 137 alin. (2) C. proc. civ. Art. 137 alin. (2) C. proc. civ. are în vedere situația în care pentru soluționarea unei excepții este necesară administrarea de probe comune cu cele ce se vor administra pe fondul cauzei, or, în speță, pentru însăși legala administrare a probatoriului, instanța trebuie mai întâi să își verifice competența.

În termen legal, împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta SC A. SRL a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs susține, în esență, nemotivarea hotărârii de către instanța de apel.

În opinia recurentei, impedimentul unirii excepției cu fondul nu a fost explicat de hotărârea din apel decât prin sintagma neclară a "lipsei posibilității", fără a se indica în mod concret natura acestui impediment și care este temeiul legal care îl enunță.

Astfel, decizia din apel trebuia să explice de ce excepția de necompetență a instanțelor judecătorești, spre deosebire de celelalte excepții (de procedură și de fond), nu poate fi unită cu fondul.

Or, art. 129 alin. (4) și (6), art. 261 alin. (1) pct. 5 prevăd obligația instanței de a arăta motivele care i-au format convingerea, precum și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

De altfel, statuarea că excepția de necompetență nu poate fi unită cu fondul încalcă legea.

Aceasta întrucât, în primul rând, instanța trebuie să-și verifice competența nu numai în ipoteza unei convenții arbitrale (art. 343

4

C. proc. civ.), ci în orice situație (art. 159

1

C. proc. civ.), iar în al doilea rând, după ce art. 136 C. proc. civ. clasifică excepțiile în excepții de fond și excepții de procedură, art. 137 alin. (2) prevede că unirea cu fondul poate surveni în cazul oricărui tip de excepție.

Necesitatea unirii cu fondul a excepției necompetenței decurge din specificul petitului prezentului proces, care își propune constatarea unei simulații, adică existența concomitentă a două raporturi juridice: unul aparent (care include expres o clauză arbitrală) și unul secret (al cărui element referitor la soluționarea litigiilor trebuie să fie probat).

Acest tip de litigiu, de declarare a simulației, presupune elucidarea existenței concomitente a două raporturi juridice: unul aparent și unul efectiv.

Prin ipoteză, cele două raporturi juridice se exclud, sunt diferite, chiar și în ipoteza în care reglementează în mod identic aceleași chestiuni.

Nu există niciun motiv pentru a considera, nici măcar pe bază de simple supoziții că o clauză atributivă de litigii este automat parte din aranjamentul secret, cu atât mai mult în ipoteza unei interpuneri de persoane (în litigiul de față, persoana interpusă este de naționalitate cipriotă).

Este de neînțeles rezerva instanțelor de fond de a verifica prin probe întinderea și conținutul raportului secret și de a opune, în schimb, un raționament care excede oricăror reguli de interpretare a actului juridic.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, în consecință, trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin completarea cererii de recurs înregistrată la data de 11 februarie 2016, recurenta a invocat și motivul de nelegalitate reglementat de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., care vizează interpretarea greșită a actului dedus judecății, prin schimbarea înțelesului lămurit al acestuia.

În argumentarea acestui motiv, arată că actul la care se referă este sentința primei instanțe, aceasta constituind obiectul apelului.

Arată că instanța de apel, apreciind asupra motivului de apel care critica nemotivarea sentinței primei instanțe, a considerat în mod eronat, că aceasta ar cuprinde o motivare în sensul art. 261 C. proc. civ. de la 1865.

În realitate, conchide recurenta, prima instanță nu a răspuns mai multor argumente printr-un considerent comun, ci, de fapt, nu a răspuns niciunei apărări a reclamantei, care combătea excepția necompetenței instanțelor sau care solicita unirea cu fondul a excepției.

Intimata-pârâtă SC B. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, constatarea nulității completării cererii de recurs și respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, ținând cont și de apărările din întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta SC A. SRL este nefondat, pentru următoarele considerente:

Preliminar, cu privire la nulitatea completării cererii de recurs cu motivul de nelegalitate reglementat de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., nulitate invocată de intimata-pârâtă SC B. SRL prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a formulat completarea cererii de recurs la data de 11 februarie 2016, prin urmare, cu respectarea termenului imperativ de 15 zile de la comunicarea hotărârii recurate (26 ianuarie 2016) instituit de prevederile art. 301 C. proc. civ., astfel că, va analiza decizia atacată și sub acest aspect.

Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată este susceptibilă de casare atunci când a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din același cod, care prevăd că: "actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie."

Astfel, hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă aplicarea greșită a unei norme procedurale, în speță, recurenta reclamând încălcarea prevederilor art. 137 C. proc. civ., prin faptul că în cauză nu a fost unită excepția de necompetență a instanțelor judecătorești cu fondul litigiului, în condițiile în care era necesară administrarea unor probe comune.

Tot în acest context, recurenta apreciază incident motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., susținând, în esență, nemotivarea hotărârii sub aspectul neunirii excepției de necompetență cu fondul litigiului.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi reținut, în cauză nefiind încălcate formele de procedură prevăzute, sub sancțiunea nulității, de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Este adevărat că art. 137 alin. (2) C. proc. civ. permite judecarea concomitentă a excepțiilor cu fondul, numai atunci când probele necesare rezolvării excepției sunt comune cu probele (sau numai cu o parte dintre acestea) necesare rezolvării litigiului, dar este de necontestat că și în ipoteza unor probe comune (astfel cum pretinde și în speță recurenta: "necesitatea unirii cu fondul a excepției necompetenței decurge din specificul petitului prezentului proces"), unirea excepției cu fondul nu este obligatorie pentru instanță.

Prin urmare, în mod greșit recurenta se prevalează de încălcarea prevederilor art. 137 alin. (2) C. proc. civ., motivat de împrejurarea că în cauză nu a fost unită excepția de necompetență a instanțelor judecătorești cu fondul litigiului, întrucât, în raport strict de textul legal menționat, instanța poate dispune unirea excepției cu fondul, însă, chiar și în ipoteza unor probe comune, unirea excepției cu fondul nu este obligatorie pentru instanță.

În acest sens este și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, Decizia nr. 3215 din 20 octombrie 2011 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2008.

Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. invocat vizează nemotivarea hotărârii, precum și motivarea contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, motivarea fiind clară și concisă.

Împrejurarea că instanța nu a răspuns tuturor argumentelor aduse de parte, subsumate unui motiv de apel, nu poate atrage incidența pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., de vreme ce din considerentele hotărârii rezultă cu evidență raționamentul logico-juridic al instanței în adoptarea soluției.

Criticile recurentei vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, dar argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția adoptată, decizia instanței de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Este de necontestat că prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost completată, reclamanta SC A. SRL a solicitat instanței să constate existența unui acord simulatoriu între părțile litigante și obligarea pârâtei B. la plata sumei de 133.280 euro, reprezentând debit datorat în baza actului secret, și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, tribunalul fiind învestit astfel cu o acțiune în declararea simulației.

Argumentat și legal motivat, instanța de control judiciar a arătat cu justețe că acțiunea în simulație este acea acțiune prin care se urmărește a se demonstra caracterul fictiv al unui act/operațiune juridică, pentru a deveni aplicabil singurul contract care corespunde voinței reale a părților - contractul secret. Astfel, în cadrul unei asemenea acțiuni, reclamantul pleacă de la prevederile actului public pentru a demonstra că acesta nu corespunde voinței reale a părților.

În cauză, actul public este reprezentat de contractul de management de proiect încheiat la data de 01 aprilie 2008.

Potrivit art. 343

4

alin. (1) C. proc. civ. în cazul în care părțile în proces au încheiat o convenție arbitrală pe care una din ele o invocă în instanța judecătorească, aceasta își verifică competența, putând reține cauza spre soluționare, conform art. 343

4

alin. (2) C. proc. civ. în cazul în care convenția arbitrală nu operează.

În speță nu se poate face abstracție de clauza prevăzută la articolul intitulat "Rezolvarea conflictelor - rezolvarea amiabilă a conflictelor" (vol. I din dosarul de fond) având următorul conținut: "Orice neînțelegere sau dispută născută din sau în legătură cu prezentul contract, referitoare dar nelimitându-se la valabilitatea, interpretarea, executarea și terminarea contractului, vor fi rezolvate pe cale amiabilă. În situația în care părțile nu vor ajunge la o înțelegere, disputa va fi rezolvată prin arbitraj, care se va desfășura în București, în conformitate cu regulile Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României (CCIR)".

Contrar susținerilor recurentei, s-a apreciat legal că această clauză constituie o convenție arbitrală operantă în cauză în raport de obiectul litigiului, iar astfel formulată, vizează inclusiv acțiunea în simulație prin care se pretinde declararea/constatarea caracterului simulat al contractului de management de proiect încheiat la data de 01 aprilie 2008 și cererea accesorie de plată a unei sume de bani în temeiul actului secret, având în vedere că, la fel ca și actul public, și actul secret este parte a operației de simulare, denunțată de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Ceea ce este esențial este faptul că există clauză compromisorie și că în virtutea acesteia părțile recurg la arbitraj fiind obligate să se conformeze procedurii arbitrale și îndatoririi de a-și exercita drepturile procedurale cu bună-credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege.

Așa fiind, competența de soluționare a litigiului aparține tribunalului arbitral, iar potrivit art. 343

4

C. proc. civ. în cazul existenței unei convenții arbitrale, instanța este obligată să își verifice competența, în acest fel procedându-se și în cauză.

În plus, art. 137 alin. (2) C. proc. civ. are în vedere situația în care pentru soluționarea unei excepții este necesară administrarea de probe comune cu cele ce se vor administra pe fondul cauzei, or, în cazul de față, pentru însăși legala administrare a probatoriului, instanța trebuie mai întâi să își verifice competența, aspect reținut în mod legal de instanța de control judiciar.

Trebuie subliniat faptul că soluționarea excepției necompetenței precede altor excepții de procedură sau de fond ori aspectelor ce țin de dezlegarea în fond a pricinii datorită efectului de nulitate pe care îl imprimă actelor efectuate de o instanță necompetentă.

Deși recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că indicarea acestuia are un caracter pur formal, întrucât aceasta nu a arătat în ce constă greșita interpretare a actului juridic dedus judecății în sensul textului legal evocat, criticile invocate prin completarea cererii de recurs vizând în realitate nemulțumirea sa cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de către parte, acestea fiind aspecte care nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, dar nici invocarea motivului de recurs întemeiat pe aplicarea greșită a legii și nici nu pot echivala cu o nemotivare.

Fără a reitera considerentele expuse, se constată că niciuna dintre cele două ipoteze ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii) nu a fost demonstrată.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate instituite de pct. 5, 7, 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ. invocate de recurentă, decizia atacată fiind la adăpost de orice critică, în raport de argumentele evocate și cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 2039A/2015 din 9 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat, menținând hotărârea atacată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului și în raport de solicitarea intimatei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei-reclamante SC A. SRL la plata sumei de 8674,70 lei către intimata-pârâtă SC B. SRL, reprezentând cheltuieli de judecată, conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 2039A/2015 din 9 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă pe recurenta-reclamantă SC A. SRL la plata sumei de 8674,70 lei către intimata SC B. SRL, reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 decembrie 2016.

Procesat de GGC - CT