ÎCCJ, Secția a II-a civilă

Contract de vânzare-cumpărare de acțiuni. Asumarea de către vânzător a unei obligații de garanție a activelor societății. Efecte

Cuprins pe materii : Drept comercial. Obligații

Index alfabetic : acțiune în pretenții

contract de vânzare-cumpărare acțiuni

garanția vânzătorului

C. civ. din 1864, art. 5, art. 969, art. 1073, art. 1084

Legea nr. 85/1992

De principiu, chiar și când obiectul convenției părților este reprezentat de vânzarea unor acțiuni, garanția vânzătorului nu este obligatoriu a fi limitată numai la acestea, întrucât din dispozițiile art. 5 și 969 C. civ. rezultă că, sub rezerva respectării dispozițiilor de ordine publică și a bunelor moravuri, părțile se bucură de libertate contractuală, iar clauzele asupra cărora convin li se impun cu forța legii.

De aceea, chiar dacă asumarea de către vânzător a unei obligații de garanție a activelor unei societăți - în cazul în care obiectul vânzării îl constituie acțiuni ale aceleiași entități - nu are reglementare legală, o astfel de clauză nici nu este interzisă prin lege, iar inexistența unei prevederi legale nu are aptitudinea de a o invalida, pentru că un raționament în sens opus ar nega existența contractelor nenumite.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1553 din 5 iunie 2015

Judecata în fața primei instanțe. Obiectul cererii de chemare în judecată și sentința Tribunalului Sibiu, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 22.11.2011, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pârâtul la plata sumelor de 250.000 euro, reprezentând despăgubiri datorate potrivit contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 02.06.2008 și de 17.338 euro, cu titlu de dobândă legală, ce urmează a se calcula până la achitarea integrală a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 1417 din 07.12.2012, Tribunalul Sibiu, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.089.950 lei, reprezentând echivalentul în lei al sumei de 250.000 euro, cu titlu de despăgubiri, precum și la plata sumei de 75.590,21 lei, cu titlu de dobânzi legale calculate la 22.11.2011, acestea urmând a curge în continuare, până la achitarea integrală a debitului principal; pârâtul a mai fost obligat și la plata sumei de 73.131,63 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că părțile au încheiat la data de 02.06.2008 un contract, în temeiul căruia pârâtul a vândut reclamantei 431.928 de acțiuni, reprezentând 84,29% din capitalul social al SC C. SA, pentru prețul de 7.326.057 euro.

A mai reținut că printr-o prevedere cuprinsă la clauzele generale, pârâtul, în calitate de vânzător al acțiunilor, a garantat existența activelor menționate în anexa la contract și faptul că acestea sunt libere de sarcini, nerevendicate, negajate sau ipotecate unor terțe persoane.

Tribunalul a subliniat că prin paragraful 5 din clauzele generale, pârâtul s-a obligat să despăgubească societatea cumpărătoare pentru orice pagube și prejudicii viitoare la care SC C. SA ar fi fost obligată, ca urmare a pronunțării unor hotărâri judecătorești, definitive și irevocabile, având ca obiect obligația de vânzare-cumpărare a camerelor din căminele de nefamiliști, aflate în proprietatea SC C. SA și situate în Brașov, Aleea C. nr. 15, str. Z. nr. 46 și 48, în limita maximă de 250.000 euro.

În acest context, prima instanță a mai reținut că ulterior cumpărării pachetului majoritar de acțiuni al SC C. SA, reclamanta a preluat prin absorbție această societate, devenind debitoare a obligației de plată a prejudiciului cauzat chiriașilor care au obținut hotărâri judecătorești de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu diverși terți.

În continuare, instanța de fond a analizat scopul clauzei evocate mai sus și a subliniat că, distinct de acordul părților asupra transferului dreptului de proprietate asupra acțiunilor, acestea au agreat și asupra unei obligații instituite în sarcina vânzătorului, în limita a 250.000 euro, care asigură eficiența convenției, în ipoteza în care profitul scontat se modifică, atunci când societatea preluată de cumpărător urma să fie obligată la încheierea unor contracte în baza Legii nr. 85/1992.

În stabilirea întinderii obligației, tribunalul a notat că din conținutul raportului de expertiză contabilă, necontestat sub acest aspect, rezultă că la data încheierii contractului, 02.06.2008, în patrimoniul SC C. SA - ulterior absorbită de reclamantă -, existau trei imobile cu statut declarat de cămine de nefamiliști, respectiv cele situate în Brașov, Aleea C. nr. 15, str. Z. nr. 46 și str. B.N. nr. 15 - despre cel din urmă pârâtul afirmând la interogatoriu că nu cunoaște nimic. Din același raport, prima instanță a mai constatat că imobilul din Brașov, str. Z. nr. 48 nu a avut regim de cămin de nefamiliști, iar cel de la nr. 46 nu a făcut obiect al unor litigii.

În ceea ce privește imobilul situat în str. M. nr. 14, a reținut că acesta nu se mai afla în patrimoniul societății absorbite la data încheierii contractului, potrivit afirmațiilor părților, întrucât spațiile fuseseră înstrăinate deja către terți. Însă prin hotărâri judecătorești irevocabile, respectivele contracte au fost constatate nule, imobilul fiind calificat ca unul social, de natura căminelor de nefamiliști, iar societatea a fost obligată la vânzare către foștii chiriași, în condițiile Legii nr. 85/1992.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că întinderea executării obligației asumate de pârât trebuie stabilită prin raportare la imobilul situat în Brașov, Aleea C. nr. 15, care are regim de cămin de nefamiliști și la cel din str. M. nr. 14, care a dobândit acest regim prin efectul hotărârilor judecătorești.

Analiza probelor administrate a relevat că garanția asumată de pârât ar trebui să acopere sumele de 1.141.763 lei, echivalent al sumei de 253.725 euro pentru imobilul situat în Brașov, Aleea C. nr. 15 și de 430.393 lei, echivalent al sumei de 95.642,8 euro pentru cel din Brașov, str. M. nr. 14.

Cum însă părțile au limitat, prin clauza evocată mai sus, întinderea obligației de garanție, până la nivelul maxim de 250.000 euro, tribunalul, dând eficiență art. 969 C. civ., a admis acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a acestei sume, în echivalent în lei.

De asemenea, în baza art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 și art. 1489 NCC, a obligat pârâtul și la plata sumei 75.590,21 lei, cu titlu de dobândă legală penalizatoare calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată, 22.11.2011 și la achitarea acesteia în continuare, până la stingerea integrală a debitului principal.

A făcut și aplicarea art. 274 C. proc. civ.

Apelul. Decizia instanței de prim control judiciar

Împotriva acestei sentințe, pârâtul B. a declarat apel care a fost admis prin decizia nr. 38 din 31.05.2013 a Curții de Apel Alba Iulia, Secția a II-a civilă; ca o consecință, hotărârea atacată a fost schimbată în parte, în sensul admiterii în parte a acțiunii, obligării pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 567.888,60 lei, cu titlu de despăgubiri contractuale, respingerii capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata dobânzii legale și obligării acestuia la plata sumei de 35.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond; cererea intimatei de obligare a apelantului la plata cheltuielilor din apel a fost respinsă.

Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar a reținut că atât timp cât prin contractul intervenit între părți, intimata a dobândit dreptul de proprietate asupra unor acțiuni, nu asupra unor active, obligația de garanție care îi revine vânzătorului trebuie să acopere doar acțiunile, dar nu să fie extinsă asupra patrimoniului societății ale cărei acțiuni s-au vândut - întrucât o asemenea obligație nu are reglementare legală. Cum ambele părți aveau calitatea de acționari la SC C. SA la data încheierii contractului dintre ele, curtea de apel a prezumat că și intimata cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască valoarea acțiunilor și situația patrimonială și financiară a respectivei societăți.

Recunoscând însă că apelantul și-a asumat în mod expres o obligație de despăgubire prin contract (clauzele generale, alineatul 5), instanța de apel a apreciat că este fondată critica legată de greșita stabilire a întinderii acesteia.

Astfel, a subliniat că apelantul urma a o despăgubi pe intimată numai pe temeiul clauzei indicate mai sus, nu însă pentru orice pagubă viitoare pe care SC C. SA ar fi înregistrat-o prin diminuarea activului net, întrucât asumarea unei obligații ca cea în dispută trebuie să aibă în vedere și posibilitatea obiectivă a debitorului său de a prevedea, împiedica sau limita paguba; or, de la momentul vânzării acțiunilor, apelantul nu mai putea acționa în acest sens și tocmai de aceea, părțile au limitat clauza de despăgubire numai la anumite imobile și la litigii născute cu un anumit obiect.

Prin urmare, curtea de apel a apreciat că obligația stabilită în sarcina apelantului cu privire la alte imobile decât cel din Municipiul Brașov, Aleea C. nr. 15 excede prevederilor contractuale, întrucât pentru cel din str. G-ral M. nu a fost asumată nicio obligație de despăgubire.

Sub aspectul cuantumului sumei stabilite în sarcina pârâtului de către tribunal, instanța de apel a notat că în mod greșit aceasta a fost calculată exclusiv prin raportare la valoarea de piață a camerelor pe care reclamanta - societate care a absorbit SC C. SA - a fost obligată să le vândă la prețul stabilit conform art. 7 alin. (1) și (4) din Legea nr. 85/1992 și Decretului-lege nr. 61/1990 cu modificările ulterioare, întrucât din această valoare trebuia dedusă suma pe care chiriașii au fost obligați să o achite.

Astfel, curtea de apel a notat că imobilul din Municipiul Brașov, Aleea C. nr. 15 are 83 de camere, dintre care pentru 82 de camere Judecătoria Brașov a pronunțat sentințele civile nr. 1483/07.02.2006, nr. 3380/20.04.2006 și nr. 12268/27.10.2010, toate rămase irevocabile.

A mai reținut că dacă prin sentințele civile nr. 3380/20.04.2006 și nr. 12268/27.10.2010 Judecătoria Brașov a obligat reclamanta-intimată să vândă un număr de 28 de camere la prețul stabilit de Legea nr. 85/1992, prin sentința civilă nr. 1483/07.02.2006 prețul vânzării stabilit a fost cel al pieței, așa încât intimata nu justifică vreun prejudiciu determinat de o eventuală vânzare la un preț mai mic.

În ceea ce privește cele 28 de camere, instanța de apel a constatat că valoarea lor de piață, însumată, este de 605.651 lei, potrivit evaluării făcute de expertiza administrată în fața primei instanțe, care a avut în vedere coeficienții prevăzuți de Decretul-lege nr. 61/1990 și nivelul la care se aflau camerele; de asemenea, a mai reținut că valoarea însumată a acestor camere, prin raportare la Legea nr. 85/1992 este de 37.762,4 lei.

Prin urmare, la data depunerii expertizei în construcții, 02.07.2012, diferența de valoare era de 567.888,6 lei, sumă la plata căreia, admițând apelul și schimbând sentința primei instanțe, curtea de apel l-a obligat pe pârât.

În altă ordine de idei, instanța de prim control judiciar a mai apreciat că tribunalul a făcut o greșită aplicare a O.G. nr. 13/2011 și a art. 1489 NCC, deoarece raportul dintre părți este născut sub imperiul Codului civil de la 1864 și anterior intrării în vigoare a O.G. nr. 13/2011. De asemenea, față de stabilirea întinderii despăgubirilor prin raportare la data de 02.07.2012, a considerat că nu se impune obligarea pârâtului și la plata dobânzilor legale până la respectiva dată.

În condițiile reducerii în apel a debitului principal, curtea a diminuat și nivelul cheltuielilor de judecată, până la suma de 35.000 de lei.

Iar cum apelul a fost admis, a respins cererea intimatei de obligare a apelantului la suportarea cheltuielilor de judecată avansate în calea de atac.

Recursul. Motivele de nelegalitate invocate

Împotriva acestei decizii, SC A. SA, în insolvență, reprezentată de administrator judiciar Casa de Insolvență D. S.P.R.L., a declarat recurs, solicitând modificarea sa, în sensul respingerii apelului ca nefondat; de asemenea, a solicitat obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată aferente apelului și recursului.

În motivare, recurenta a arătat că instanța de apel, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, i-a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic, dar și că decizia atacată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii; au fost invocate, astfel, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs invocat, autoarea căii de atac a citat prevederile cuprinse în paragrafele 1 și 5 din clauzele generale ale contractului dintre părți, afirmând că ele instituie în sarcina vânzătorului o obligație de garanție generală (cea de la paragraful 1) și una specializată (cea indicată la paragraful 5). Astfel, a susținut că dacă pe temeiul obligației de garanție specializată, intimatul datorează despăgubiri în limita sumei de 250.000 de euro în situația pronunțării unor hotărâri judecătorești irevocabile prin care s-ar stabili obligația de vânzare a activelor în condițiile Legii nr. 85/1992, în aplicarea obligației de garanție generală intimatul ar fi datorat despăgubiri și în ceea ce privește alte imobile decât cele incluse în clauza de garanție specializată (adică cele situate în Municipiul Brașov, Aleea C. și str. Z.) ori imobile incluse în clauza de garanție specializată, însă cu privire la care litigiile au fost înregistrate pe rolul instanțelor chiar și ulterior datei încheierii contractului, 02.06.2008.

Cu toate acestea, recurenta a afirmat că instanța de apel a reținut în mod greșit că intimatul datorează despăgubiri numai pe temeiul obligației de garanție specializată, nu și în baza celei generale.

Astfel, a apreciat că în mod corect tribunalul a angajat răspunderea pârâtului-intimat, în temeiul obligației de garanție generală, pentru imobilul din Brașov, str. G-ral M. nr. 14. În concret, recurenta a precizat că prin hotărâre judecătorească irevocabilă a fost obligată să vândă chiriașilor 18 apartamente din această clădire, la prețuri stabilite potrivit Legii nr. 85/1992, după ce s-a pronunțat rezoluțiunea contractelor de vânzare-cumpărare pe care SC C. SA le încheiase cu alte persoane decât chiriașii titulari de contract; autoarea căii de atac a arătat că a ajuns să fie obligată să restituie prețul încasat de către SC C. SA, așa încât s-a produs nu numai o tulburare de drept - prin obligarea sa la vânzare la un preț mult inferior valorii de circulație, fiind astfel privată de dreptul de a dispune liber de imobile -, ci și un prejudiciu determinat de obligarea la restituirea prețului vânzărilor rezolvite; totodată, potrivit propriilor susțineri ale recurentei, cauza obligării sale la vânzarea către chiriași este anterioară datei de 02.06.2008, ea fiind reprezentată de încheierea și apoi prelungirea de către SC C. SA a contractelor de închiriere asupra spațiilor respective, dar și de aprecierea instanțelor de judecată asupra caracterului acestor locuințe, de a fi fost construite din fondurile statului, motiv pentru care sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 85/1992.

Recurenta a afirmat că instanța de apel a schimbat natura și înțelesul vădit lămurit și neîndoielnic al contractului dintre părți, ca efect al unei greșite interpretări, de vreme ce a negat existența obligației de garanție generală, fără a-și motiva în drept decizia, sub acest aspect.

Chiar dacă obiectul convenției părților este reprezentat de vânzarea unor acțiuni, garanția nu este obligatoriu a fi limitată numai la acestea; din dispozițiile art. 5 și 969 C. civ. rezultă că, sub rezerva respectării dispozițiilor de ordine publică și a bunelor moravuri, părțile se bucură de libertate contractuală, iar clauzele asupra cărora convin li se impun cu forța legii.

Criticând considerentul instanței de apel, potrivit cu care asumarea de către vânzător a unei obligații de garanție a activelor unei societăți (în cazul în care obiectul vânzării îl constituie acțiuni ale aceleiași entități) nu are reglementare legală, recurenta a precizat că o astfel de clauză nu este interzisă de nicio dispoziție legală, iar inexistența unei reglementări legale nu are aptitudinea de a o invalida, pentru că un raționament în sens opus ar nega existența contractelor nenumite.

În continuare, autoarea căii de atac a arătat că împrejurarea că la data încheierii contractului, deținea calitatea de acționar la SC C. SA nu dovedește, în mod obiectiv, că ar fi cunoscut sau că ar fi trebuit să cunoască situația căminului de nefamiliști din str. G-ral M. nr. 14, în condițiile în care acesta fusese vândut încă din perioada anilor 2004-2005 către terți. Cum însă contractele de vânzare-cumpărare către terți au fost rezoluționate și apoi s-a dispus, prin hotărâri judecătorești irevocabile, obligarea sa la a vinde respectivele apartamente către chiriași la prețuri impuse de prevederile Legii nr. 85/1992, adică mult inferioare celor de piață, recurenta a afirmat că a suferit un prejudiciu, care se impune a fi acoperit pe temeiul clauzei cuprinse în paragraful 1 din clauzele generale.

De asemenea, a mai apreciat că este nelegală statuarea curții de apel asupra înțelesului acestei clauze, susținând astfel că riscul pe care și l-a asumat la încheierea contractului se referă numai la posibilele fluctuații de valoare ale acțiunilor în viitor, dar nu acoperă prejudiciul produs prin derularea unor mișcări în patrimoniu de natura celor prezentate. Mai mult, recurenta a considerat și că prejudiciul putea fi prevăzut de către intimat, de vreme ce vânzarea imobilelor s-a produs într-o perioadă în care acesta era acționar majoritar și administrator la SC C. SA, dincolo de faptul că intercondiționarea pe care instanța de apel o pretinde între obligația de despăgubire asumată și caracterul previzibil al prejudiciului nu este prevăzută nici de contract, nici de lege.

În considerarea acestor argumente, recurenta a arătat că prin decizia atacată a fost schimbat, în urma unei interpretări greșite, înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al paragrafului 1 din clauzele generale ale contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 02.06.2008.

Circumscris celui de-al doilea motiv de recurs, recurenta a susținut că hotărârea de apel a fost pronunțată cu încălcarea art. 969 C. civ., a art. 1073, 1084, 480 și urm. C. civ. și a art. 43 C. com., O.G. nr. 9/2000, art. 1079 C. civ. și art. 292 și 294 C. proc. civ.

Subsumat primei critici, au fost reluate argumentele prezentate în conturarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac subliniind, în esență, că instanța de apel a lipsit de efecte obligația de garanție generală asumată de intimat prin paragraful 1 din clauzele generale ale contractului încheiat de părți.

A doua critică subsumată aceluiași motiv de recurs se îndreaptă împotriva modului de stabilire a întinderii prejudiciului.

În această ordine de idei, recurenta a prezentat pe scurt aspectele ce au fost reținute de instanța de apel și a arătat că în mod nelegal a fost exclusă din evaluarea prejudiciului contravaloarea a 26 de camere din căminul de nefamiliști situat în Brașov, Aleea C. nr. 15, motivat de faptul că prin sentința civilă nr. 1486/07.02.2006 a Judecătoriei Brașov s-ar fi dispus vânzarea lor la prețul pieței. Autoarea căii de atac a precizat, în acest context, că însăși obligarea sa la a vinde i-a cauzat un prejudiciu, deoarece dreptul său de proprietate i-a fost limitat, dar și că în recurs, sentința evocată mai sus a fost modificată, vânzarea dispunându-se a se face la prețurile stabilite de Legea nr. 85/1992, iar nu la prețul pieței. Totodată, recurenta a menționat că prejudiciul suferit în cazul acestor 26 de camere, calculat ca diferență între valoarea lor de circulație și cea stabilită potrivit Legii nr. 85/1992, este, potrivit expertizei administrate, de 545.362 lei, dar această sumă a fost exclusă în apel, cu toate că ea ar fi acoperit o pierdere efectivă, în sensul art. 1084 C. civ.

Pe de altă parte, a arătat că instanța de apel a cuantificat prejudiciul suferit ca urmare a pronunțării sentințelor nr. 3380/2006 și nr. 12268/2010 ale Judecătoriei Brașov, cu încălcarea art. 969, 1073 și 1084 C. civ.

Recurenta a subliniat că prin aceste două hotărâri judecătorești a fost obligată să vândă chiriașilor 29 de camere din căminul de nefamiliști din Brașov, Aleea C. nr. 15, iar nu 28, cum greșit a reținut curtea de apel; astfel, a arătat că în mod nelegal instanța de prim control judiciar a exclus din calculul prejudiciului contravaloarea apartamentului nr. 26, la a cărei vânzare fusese obligată prin sentința nr. 12268/2010.

Apreciind că această omisiune este lipsită de temei legal, recurenta a susținut că sub acest aspect decizia atacată denotă și o încălcare a art. 1084 C. civ., deoarece vânzarea respectivului apartament la un preț care a fost determinat potrivit Legii nr. 85/1992 i-a produs o pagubă efectivă, ce nu a fost reparată, cu toate că în sarcina intimatului exista o obligație expresă de dezdăunare.

În acest context, autoarea căii de atac a arătat că prejudiciul suferit prin vânzarea celor 29 de camere este de 596.401 lei, iar nu de 567.888,6 lei, cum a apreciat instanța de apel.

Circumscris tot motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a apreciat că stabilirea de către instanța de apel a nivelului prejudiciului la suma de 567.888,6 lei față de suma de 250.000 euro la plata căreia s-a obligat intimatul prin contract reprezintă o încălcare a art. 969 și 1084 C. civ.

Astfel, a precizat că probele relevă că pentru cele 55 de camere din căminul de nefamiliști din Brașov, Aleea C. nr. 15, cuantumul prejudiciului, calculat prin scăderea din valoarea de circulație a fiecăreia a prețului stabilit conform Legii nr. 85/1992, este de 1.141.763 lei, echivalent al sumei de 253.725 euro. Similar, pentru toate cele 18 camere din căminul de nefamiliști din str. G-ral M. nr. 14, nivelul prejudiciului este de 430.393 lei, echivalent al sumei de 95.642,8 euro.

Prin urmare, recurenta a observat că și dacă prejudiciul s-ar raporta numai la imobilul situat în Brașov, Aleea C. nr. 15 - însă la toate cele 55 de camere -, prejudiciul calculat depășește nivelul-prag de 250.000 euro prevăzut în contract, așa încât paguba pe care în realitate a suferit-o este superioară sumei pe care părțile au agreat-o anticipat ca plafon al despăgubirii.

Ultima critică vizează neacordarea în apel a dobânzii legale.

Astfel, susținând că obligația intimatului de plată a despăgubirii a devenit exigibilă la momentul producerii prejudiciului, adică atunci când prima hotărâre judecătorească de obligare la vânzare a rămas irevocabilă - în speță, la 05.10.2010 -, recurenta a arătat că prin respingerea capătului de cerere privind plata dobânzii legale, curtea de apel a nesocotit art. 43 C. com.

De asemenea, recurenta a arătat că la momentul formulării cererii de chemare în judecată, 18.11.2011, și-a întemeiat cererea accesorie privind acordarea dobânzii legale pe prevederile O.G. nr. 13/2011, care abrogase O.G. nr. 9/2000.

În mod prioritar, autoarea căii de atac a subliniat că pârâtul nu a formulat în fața primei instanțe nicio critică față de acest capăt de cerere, așa încât cele prezentate pentru prima dată în apel apar ca fiind făcute

omisso medio

, după cum însușirea lor de către instanța de prim control judiciar relevă încălcarea art. 292 alin. (1) și a art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, a apreciat că în mod greșit curtea de apel a respins capătul de cerere accesoriu cu motivarea că O.G. nr. 13/2011 nu intrase încă în vigoare la momentul stabilirii raporturilor juridice dintre părți, deoarece de la intrarea în vigoare a noului act normativ dobânda legală se calculează potrivit dispozițiilor sale. Mai mult, chiar și în situația în care instanța de apel ar fi apreciat că nu sunt aplicabile în speță dispozițiile O.G. nr. 13/2011, ar fi trebuit să observe, în opinia recurentei, că dobânda legală este datorată pe temeiul O.G. nr. 9/2000, cele două ordonanțe fiind identice în conținut sub aspectul modului de determinare a dobânzii legale (stabilită la nivelul dobânzii de referință a Băncii Naționale a României).

La data de 24.03.2014, intimatul a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În recurs a fost administrată proba cu înscrisuri noi.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte a reținut următoarele:

În mod expres, recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora hotărârea atacată va fi modificată atunci când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic sau când este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În continuare, instanța supremă va proceda, în analiza sa, la o examinare prioritară a textelor de lege mai sus evocate și în măsura în care va identifica, între criticile recurentei, aspecte ce le vor putea fi circumscrise acestor dispoziții legale, le va detalia în mod distinct.

Cu referire la motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte subliniază că exclusiv interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății - chiar reală dacă ar fi - nu se circumscrie ipotezei cuprinse în art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care sancționează nu interpretarea greșită, în sine, ci doar schimbarea naturii sau înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, realizată ca urmare a unei interpretări greșite a acestuia.

Această concluzie rezultă cu evidență din interpretarea gramaticală a textului art. 304 pct. 8 C. proc. civ., din utilizarea de către legiuitor a verbului „a interpreta” la modul gerunziu; prin urmare, interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății trebuie înțeleasă doar în dependență cu verbul la modul personal, care în textul legii are în vedere schimbarea naturii sau înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Pe de altă parte, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. conține trei ipoteze: lipsa de temei legal a hotărârii, pronunțarea acesteia cu încălcarea legii sau cu greșita ei aplicare; dintre acestea, recurenta a invocat doar încălcarea legii, referindu-se la dispozițiile art. 969 C. civ., a art. 1073, 1084, 480 și urm. C. civ. și a art. 43 C. com., O.G. nr. 9/2000, art. 1079 C. civ. și art. 292 și 294 C. proc. civ.

Circumscris motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că deși în clauzele generale ale contractului, vânzătorul și-a asumat atât o obligație de garanție generală (în clauza de la paragraful 1), cât și una specializată (în cea indicată la paragraful 5), în mod greșit instanța de apel a reținut că intimatul datorează despăgubiri numai pe temeiul obligației de garanție specializată, nu și în baza celei generale.

Înalta Curte notează că instanța de apel a reținut că atât timp cât prin contractul intervenit între părți, intimata a dobândit dreptul de proprietate asupra unor acțiuni, nu asupra unor active, obligația de garanție ce revine vânzătorului trebuie să acopere doar acțiunile, iar nu să fie extinsă asupra patrimoniului societății ale cărei acțiuni s-au vândut, întrucât o astfel de obligație nu are reglementare legală.

Recurenta a afirmat că prin acest considerent, instanța de apel a schimbat natura și înțelesul vădit lămurit și neîndoielnic al contractului dintre părți, ca efect al unei greșite interpretări, de vreme ce a negat existența obligației de garanție generală.

În acord cu autoarea căii de atac, instanța supremă recunoaște că, de principiu, chiar și când obiectul convenției părților este reprezentat de vânzarea unor acțiuni, garanția vânzătorului nu este obligatoriu a fi limitată numai la acestea, întrucât din dispozițiile art. 5 și 969 C. civ. rezultă că, sub rezerva respectării dispozițiilor de ordine publică și a bunelor moravuri, părțile se bucură de libertate contractuală, iar clauzele asupra cărora convin li se impun cu forța legii.

De aceea, chiar dacă asumarea de către vânzător a unei obligații de garanție a activelor unei societăți (în cazul în care obiectul vânzării îl constituie acțiuni ale aceleiași entități) nu are reglementare legală, o astfel de clauză nici nu este interzisă prin lege, iar inexistența unei prevederi legale nu are aptitudinea de a o invalida, pentru că un raționament în sens opus ar nega existența contractelor nenumite.

Cu toate acestea, primul motiv de recurs nu este fondat.

Înalta Curte notează că prin prevederea cuprinsă în paragraful 1 din clauzele generale ale contractului încheiat între părți la data de 02.06.2008, intimatul, în calitate de vânzător al acțiunilor, a garantat existența activelor

menționate în anexa la contract

și faptul că acestea sunt libere de sarcini, nerevendicate, negajate sau ipotecate unor terțe persoane. Iar în temeiul clauzei înscrise în paragraful 5 din clauzele generale, intimatul s-a obligat să o despăgubească pe recurentă pentru orice pagube și prejudicii viitoare la care SC C. SA ar fi fost obligată, ca urmare a pronunțării unor hotărâri judecătorești, definitive și irevocabile, având ca obiect obligația de vânzare-cumpărare a camerelor din căminele de nefamiliști, aflate în proprietatea SC C. SA și situate în Municipiul Brașov, Aleea C. nr. 15, str. Z. nr. 46 și 48, în limita maximă de 250.000 euro.

În fața instanțelor devolutive părțile nu au depus la dosar anexa la contract despre care se face mențiune în paragraful 1 din clauzele generale.

În recurs, însă, respectivul înscris a fost prezentat și din examinarea conținutului său, Înalta Curte constată că imobilul din Brașov, str. G-ral M. nr. 14 nu se regăsește printre cele a căror existență intimatul a garantat-o prin clauza cuprinsă în paragraful 1 din clauzele generale.

Or, în esență, prin susținerea motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac urmărește să obțină o statuare asupra existenței în sarcina intimatului a unei obligații de a o despăgubi și pentru prejudiciul ce i-a fost creat prin vânzarea, la prețuri stabilite potrivit Legii nr. 85/1992, a camerelor din căminul de nefamiliști din Brașov, str. G-ral M. nr. 14.

Atât timp cât garanția asumată de intimat privea în mod expres numai activele indicate în anexa la contract - printre care nu se regăsește și imobilul din Brașov, str. G-ral M. nr. 14 - și cum prin paragraful 5 din clauzele generale intimatul nu s-a obligat să dezdăuneze recurenta și pentru prejudiciul produs prin vânzarea acestui imobil, lăsând la o parte intercondiționarea pe care instanța de apel o pretinde între obligația de despăgubire asumată și caracterul previzibil al prejudiciului, care în această ordine de idei nici nu mai prezintă relevanță, Înalta Curte impune părților concluzia că obligația intimatului nu acoperă și prejudiciul cauzat recurentei prin vânzarea, la prețuri stabilite potrivit Legii nr. 85/1992, a camerelor din căminul de nefamiliști din Brașov, str. G-ral M. nr. 14.

Prin urmare, pentru stabilirea întinderii despăgubirii trebuia avută în vedere obligația, expres asumată de intimat, prin paragraful 5 din clauzele generale.

În acord cu recurenta, Înalta Curte constată că sub aspectul modului de stabilire a întinderii prejudiciului, decizia atacată este nelegală, întrucât, schimbând în parte hotărârea primei instanțe, curtea de apel a ignorat decizia civilă nr. 1275R/18.10.2012 a Tribunalului Brașov, Secția I civilă, când a exclus din evaluarea prejudiciului contravaloarea a 27 de camere din căminul de nefamiliști situat în municipiul Brașov, Aleea C. nr. 15.

Chiar dacă prin sentința civilă nr. 1486/07.02.2006, Judecătoria Brașov a dispus vânzarea respectivelor apartamente la prețul pieței, în recurs, sentința evocată mai sus a fost modificată, vânzarea dispunându-se a se face la prețurile stabilite de Legea nr. 85/1992, iar nu la prețul pieței.

În schimb, este nefondată critica recurentei, potrivit căreia prejudiciul pe care l-a suferit ca urmare a pronunțării de către Judecătoria Brașov a sentințelor nr. 3380/2006 și nr. 12268/2010 ar fi fost cuantificat greșit de către instanța de apel, întrucât prin aceste două hotărâri judecătorești ar fi fost obligată să vândă chiriașilor 29 de camere din căminul de nefamiliști din Brașov, Aleea C. nr. 15, iar nu 28, deoarece din analiza celor două hotărâri rezultă că obligația de a vinde s-a stabilit pentru un număr de 28 de camere.

Argumentele expuse mai sus conduc Înalta Curte spre concluzia că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea art. 969, 1073 și 1084 C. civ., deoarece vânzarea celor 55 de apartamente la un preț care a fost determinat potrivit Legii nr. 85/1992 a produs recurentei o pagubă efectivă, ce nu a fost reparată integral, cu toate că în sarcina intimatului exista o obligație expresă de dezdăunare.

Cu toate că, din această perspectivă, instanța supremă găsește ca fiind fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu va proceda la modificarea deciziei atacate, așa cum impune art. 312 alin. (3) C. proc. civ., ci o va casa, deoarece nelegala măsură a curții de apel, de a exclude din calculul prejudiciului un număr de 27 de camere din căminul de nefamiliști din Brașov, Aleea C. nr. 15, (motivat de faptul că s-ar fi dispus vânzarea la prețul pieței) denotă că raționamentul judiciar al instanței de prim control judiciar a fost plasat pe o premisă greșită, ceea ce a făcut ca analiza sa să nu fi intrat, în mod real, în cercetarea fondului.

De aceea, dând deplină eficiență dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, instanței de apel.

Cu ocazia rejudecării, curtea va aprecia asupra oportunității unei noi expertize - având în vedere că proba a fost deja administrată - și va stabili cuantumul prejudiciului prin scăderea din valoarea de circulație a fiecărei camere din cele 55 situate în căminul de nefamiliști din Brașov, Aleea C. nr. 15, a prețului fixat conform Legii nr. 85/1992, urmând ca, desigur, să plafoneze suma cuvenită recurentei până la nivelul maxim al sumei la plata căreia s-a obligat intimatul prin clauza cuprinsă în paragraful 5, în ipoteza în care nivelul despăgubirii rezultat din calcul ar fi superior acesteia.

Totodată, la rejudecare, curtea de apel va avea în vedere și art. 43 C. com., dar și prevederile O.G. nr. 13/2011 (de la data intrării sale în vigoare), precum și dispozițiile O.G. nr. 9/2000 (până la data abrogării sale), urmând a reține că cele două ordonanțe sunt identice în conținut sub aspectul modului de determinare a dobânzii legale (stabilită la nivelul dobânzii de referință a Băncii Naționale a României); de asemenea, se va stabili cu rigurozitate scadența obligației pârâtului, ca moment de la care va începe să curgă dobânda legală.