ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 848/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 848/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 347 din 18 aprilie

2007 a Tribunalului Brăila, secția civilă, s-a admis contestația formulată de

reclamantul G.C. împotriva Deciziei nr. 183 din 19 ianuarie 2006 emisă de SC P.

SA Brăila, s-a dispus anularea acestei decizii, a fost obligată pârâta să

restituie, în natură,, reclamantului, imobilul compus din teren în suprafață de

334,70 m.p., situat în municipiul Brăila.

S-au respins, ca

nefondate, cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva A.V.A.S.,

cererea de intervenție în interes propriu formulată de SC M.H. AG. Elveția,

prin mandatar special D.I.S., precum și cererea de sechestru judiciar formulată

de reclamantul G.C.

În pronunțarea

acestei hotărâri, Tribunalul a reținut că, potrivit actului de

vânzare-cumpărare, reclamantul G.C. și soția sa, G.A., au cumpărat imobilul

situat în Brăila, în suprafață de 374,06 m.p.

Prin Decretul nr. 338

din 7 mai 1962, imobilul a fost expropriat și a trecut în proprietatea

statului, în limita suprafeței de 334,70 m.p., teren și construcții, fără plata

unor despăgubiri.

Potrivit mențiunilor

din anexa la decretul de expropriere, imobilul a fost expropriat în vederea

dezvoltării fabricii de plăci aglomerate din lemn Brăila.

Conform

certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor,

suprafața de teren ce a format obiectul decretului de expropriere menționat

face parte din suprafața totală de 192.454 m.p., proprietatea SC P. SA Brăila.

Prin notificarea

formulată de reclamant, în temeiul Legii nr. 10/2001, acesta a solicitat

restituirea în natură a terenului în suprafață de 334 m.p. situat în Brăila,

aflat, în prezent, în proprietatea SC P. SA Brăila, iar, în situația în care nu

i se poate restitui în natură, a solicitat contravaloarea acestuia.

Prin Decizia nr. 183

din 19 ianuarie 2006 D.I.S., emisă de SC P. SA Brăila, aceasta a adus la

cunoștință reclamantului că nu va da curs notificării comunicată de Primăria

Brăila, având ca obiect restituirea, în natură a terenului în suprafață de

334,70 m.p., a cărui locație nu a putut fi stabilită ca fiind pe proprietatea

acestei unități, deoarece nu a prezentat înscrisuri doveditoare.

În motivarea deciziei

au fost invocate și dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, modificată prin

Legea nr. 247/2005, astfel încât singura instituție care are obligația de a

soluționa notificarea și de a acorda măsuri reparatorii în echivalent este

A.V.A.S.

Motivarea nu este

conformă cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Imobilul în litigiu a

fost trecut, în mod abuziv, în proprietatea statului, fiind dat în administrare

către SC P. SA Brăila (fostă C.P.L.).

Împrejurarea că

Statul, reprezentat prin A.V.A.S., a vândut o parte din acțiunile pe care le

avea la SC P. SA Brăila nu este de natură să transfere acesteia obligația de a

se pronunța cu privire la notificarea făcută de reclamant.

De asemenea, motivarea

din decizia contestată cu privire la imposibilitatea stabilirii locației

imobilului revendicat în absența înscrisurilor doveditoare este lipsită de

temei, deoarece reclamantul a depus la notificare, dar și la dosarul cauzei,

actul de proprietate însoțit de schița tehnică privind amplasamentul

imobilului.

Prin sentința civilă nr.

604 din 21 septembrie 2005 pronunțată de Tribunalul Brăila, rămasă irevocabilă,

s-a dispus obligarea pârâtei SC P. SA Brăila să se pronunțe prin decizie sau

dispoziție motivată asupra notificării formulate de reclamantul G.C. cu privire

la restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 334 m.p., situat în

Brăila.

În motivarea acestei

sentințe, s-a reținut că preluarea imobilului de la reclamant a fost abuzivă,

iar pârâta SC P. SA este persoana juridică ce deține terenul.

Faptul că pârâta nu a

putut individualiza suprafața de teren în cauză în cei 119.101 m.p. deținuți nu

poate fi imputat reclamantului atât timp cât acesta a depus actul de dobândire

a terenului și procesul-verbal din 17 iunie 1954 din care rezultă vecinătățile,

cu atât mai mult cu cât pârâta, ca unitate care a preluat suprafața de teren,

ar trebui să aibă o evidență proprie.

Sentința menționată

are forță juridică executorie, iar considerentele exprimă motivele de fapt și

de drept avute în vedere de către instanță.

Prin urmare, pârâta

trebuie să se supună acestei hotărâri intrată în puterea lucrului judecat și nu

mai poate invoca necompetența pronunțării cu privire la notificarea formulată

de reclamant.

Pe fondul cauzei,

instanța a respins apărările formulate de pârâtă, deoarece imobilul revendicat

de reclamant nu a fost înstrăinat odată cu vânzare acțiunilor către societatea

M.H. AG, iar prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat între

Statul Român, reprezentat prin F.P.S, în prezent A.V.A.S., pe de o parte, și M.H.

AG, pe de altă parte, aceste părți contractante nu se subrogă în drepturile și

obligațiile pârâtei în ce privește regimul juridic al imobilelor ce intră sub

incidența Legii nr. 10/2001.

Cea care este

obligată la restituirea imobilului este unitatea deținătoare și nu acționarul,

așa încât acesta din urmă nu poate fi prejudiciat, nefiind proprietarul

imobilului.

Din aceste

considerente, nu este întemeiată nici cererea de chemare în garanție formulată

de pârâtă împotriva A.V.A.S., deoarece nu există obligația de garanție față de

pârâtă.

Procedura

reglementată de Legea nr. 10/2001 prevede în mod expres cine are calitate

procesuală în litigiile de această natură și, prin urmare, nu se pune în

discuție obligația de evicțiune sau de garanție a unui terț față de unitatea

deținătoare a imobilului preluat abuziv de către stat și supus retrocedării în

baza acestei legi.

În consecință,

cererea de chemare în garanție a fost respinsă ca nefondată.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel pârâta și intervenienta în nume propriu SC M.H. AG,

ambele apeluri fiind admise prin Decizia nr. 393/ A din 22 octombrie 2007 a

Curții de Apel Galați, secția civilă, a fost schimbată, în tot, sentința

atacată, în sensul că s-a respins, ca nefondată, contestația; s-a dispus

respingerea cererii de chemare în garanție a A.V.A.S., ca rămasă fără obiect;

s-a respins, ca nefondată, cererea de intervenție în nume propriu a M.H. AG

Elveția și, de asemenea, s-a respins, ca nefondată, și cererea reclamantului

privind sechestrul judiciar.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că terenul revendicat de reclamant era

deținut, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, de SC P. SA Brăila, o

societate integral privatizată încă din anul 1997, iar nu de o regie autonomă

sau de o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației

centrale sau locale era acționar.

Potrivit

dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, pentru imobilele

evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât

cele în care statul este acționar majoritar, persoanele îndreptățite au dreptul

la despăgubiri.

Măsurile reparatorii în

echivalent se propun de către instituția publică care a efectuat privatizarea,

în speță – A.V.A.S.

Curtea de apel a

reținut, totodată, că reclamantul, prin concluziile scrise depuse la instanța

de fond, nu a fost de acord cu măsuri reparatorii prin echivalent, solicitând anularea

dispoziției emise de SC P. SA Brăila și restituirea în natură a imobilului

revendicat.

Or, o astfel de

restituire este nelegală în raport de prevederile art. 27 alin. (1) și (2) din

Legea nr. 10/2001, republicată, în situația menționată și dovedită cu

înscrisurile prezentate de apelante, apreciindu-se că se impune menținerea

soluției date notificării prin decizia contestată și schimbarea, în tot, a

soluției instanței de fond.

Împotriva acestei

decizii, reclamantul a formulat recurs, iar, prin Decizia civilă nr. 10111/2009

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, s-a admis recursul, s-a casat Decizia civilă nr. 393/2007 a

Curții de Apel Galați și s-a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași

instanță.

Înalta Curte a

apreciat că sunt corecte criticile dezvoltate pe baza dispozițiilor art. 304 pct.

7 și 9 C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut,

în decizia recurată, că terenul din cauză, la data intrării în vigoare a Legii

10/2001, se afla în deținerea intimatei SC P. SA, societate integral privatizată

încă din anul 1997, situație în care reclamantul trebuia să se adreseze cu

notificarea la A.V.A.S., instituția publică implicată în privatizarea acesteia,

ceea ce nu s-a întâmplat.

Pe baza acestei

situații de fapt sumar stabilite, instanța de apel a apreciat că, în cauză,

sunt incidente dispozițiile art. 27 alin. (1) (în realitate, actual, art. 29

din Legea nr. 10/2001, republicată), astfel încât, reclamantului i s-ar cuveni

măsuri reparatorii prin echivalent, măsuri cu care acesta nu a fost de acord, date

fiind susținerile sale din concluziile scrise formulate la prima instanță.

Soluția este

contradictorie, așa cum corect susține recurentul.

Din cercetarea

înscrisurilor cauzei, rezultă că, prin notificarea formulată, reclamantul a

solicitat restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri pentru imobil

(fila 6), după cum, prin contestație, care constituie actul de învestire a

primei instanțe, reclamantul a solicitat din nou, în subsidiar, acordarea de

despăgubiri.

În plus, chiar dacă,

prin concluziile scrise de la fond, recurentul s-a limitat doar la reiterarea

cererii pe care a formulat-o, în principal, privind restituirea în natură,

instanței de apel nu îi era permisă concluzia că reclamantul nu dorește

acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, pentru că, și în ipoteza în care

notificarea cuprindea doar solicitarea de restituire în natură, instanța era

ținută să soluționeze raportul de restituire în mod complet în baza

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, act normativ care, în subsidiar, prevede acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent atunci când restituirea în natură nu este

posibilă, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Instanța de apel a

reținut, fără a verifica pe baza unor înscrisuri pertinente, că, la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, intimata pârâtă SC P. SA Brăila era

integral privatizată, în condițiile în care, la dosar, s-a depus doar

contractul de vânzare cumpărare acțiuni, prin care intervenienta M.H. AG

dobândea de la F.P.S. (antecesorul A.V.A.S.) 50,95% din acțiunile statului la

SC P. SA (fila 45 fond).

Drept urmare, la

momentul anului 1997, intimata nu era integral privatizată; pe de altă parte,

atât intimata pârâtă, cât și intervenienta M.H. AG, prin actele de procedură

depuse succesiv în dosar (întâmpinare, cerere de intervenție, note scrise,

motive de apel, etc.), au susținut că, între timp, M.H. AG deține 93,36% din

acțiuni (de pildă, în 2004 deținea 90,6294% din acțiuni potrivit structurii

acționariatului certificat de O.R.C. la fila 48 dosar fond, iar intimata

pârâtă, prin motivele sale de apel, a susținut că M.H. AG a dobândit acțiuni

ulterior anului 1997, în 1999 și 2004, prin cumpărare de la diferite persoane

fizice sau juridice - fila 80 dosar apel).

Așa fiind, instanța

de apel, pentru a conchide cu privire la aplicabilitatea, în cauză, a

dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, era ținută să

stabilească mai multe premise, astfel:

Decretul nr. 338/1962

nu a fost depus la dosar decât în extras, iar reclamantul a făcut demersuri

pentru a obține o copie integrală a acestuia la Arhivele Naționale - Direcția

Județeană Galați (fila 139 dosar fond), aspecte de care instanțele de fond nu

s-au preocupat, deși reclamantul a formulat o solicitare în acest sens, la fila

138 dosar fond.

De asemenea, nu s-a

realizat nici identificarea terenului solicitat ce formează obiectul

notificării și dacă acesta se află în mod real în incinta intimatei și în

raport de poziționarea lui, să se constate dacă este inclus în certificatul de

atestare a dreptului de proprietate al intimatei de la fila 41 dosar fond, ceea

ce era posibil numai prin ordonarea, chiar din oficiu, în condițiile art. 129 alin.

(4) C. proc. civ., a efectuării unei expertize topo în cauză, după obținerea copiei

integrale a Decretului, împreună cu schițele și să se decidă, pe baza unei

situații de fapt pe deplin lămurite în cauză, dacă restituirea în natură este

sau nu posibilă, ținând cont de caracterul declarativ al certificatului emis de

Ministerul Industriilor din data de 20 iulie 1993.

În consecință, față

de împrejurarea că terenul în suprafață de 334,70 m.p. împreună cu

construcțiile ce se aflau pe el cu o suprafață desfășurată de 83,20 m.p., au

fost preluate prin expropriere era necesar a se porni, în evaluarea

contestației formulate de reclamant, de la dispozițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001,

text special care prevede modalitatea de rezolvarea a cererii de restituire

pentru acest tip de preluare abuzivă.

Etapa ulterioară

presupunea determinarea situației acționariatului la SC P. SA, la data intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru că, dacă la această data, statul era

încă acționar minoritar, va trebui să se verifice incidența art. 21 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, republicată.

Numai pentru cazul în

care, la data intrării în vigoare a legii, intimata era integral privatizată,

devin incidente dispozițiile art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001.

Pentru acest din urmă

caz, în plus, instanța ar trebui să statueze și cu privire la preluarea

imobilului cu sau fără titlu valabil, față de Decizia Curții Constituționale nr.

830/2008, prin care s-a declarat neconstituțională abrogarea, prin Legea nr. 247/2005,

a sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, republicată, pentru a determina soluția corectă în cazul

aplicabilității acestei norme.

Prin Decizia civilă nr.

29/ A din 18 februarie 2011, Curtea de Apel Galați, secția civilă a respins, ca

nefondat, apelul declarat de SC M.H. AG; a admis apelul declarat de SC P. SA Brăila

împotriva aceleiași sentințe; a schimbat, în parte, sentința atacată, în ceea

ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC P. SA

împotriva A.V.A.S. și, în consecință, a admis cererea de chemare în garanție și

a obligat pe chemata în garanție A.V.A.S. către SC P. SA la plata contravalorii

terenului în suprafață de 334,70 m.p. dispus a se restitui în natură, menținând

celelalte dispoziții ale sentinței.

Instanța de apel a

constatat următoarele:

Din actele comunicate

de Registrul Comerțului de pe lângă Tribunalul Brăila rezultă că, la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2011), structura

acționariatului apelantei SC P. SA era astfel: M.H. AG – 90,62 %, P.P.M. –

asociat tip listă cu 4 acționari – 9,36% și 0,0043 % acțiuni rămase la

dispoziția SC P. SA.

Se observă că Statul

Român sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizație

cooperatistă nu mai dețineau, la acea dată, nicio acțiune la intimata SC P. SA.

Această constatare

trimite la dispozițiile art. 27 – 29 din Legea nr. 10/2001, în care, de

asemenea, relevanță are faptul preluării cu titlu valabil sau nu a imobilului.

În speță, prin

sentința civilă nr. 604/2005 a Tribunalului Brăila (fila 9 din Dosar 250/C/2006

al Tribunalului Brăila) s-a reținut că „imobilul în cauză a trecut în

proprietatea statului în baza Decretului de expropriere nr. 338/1962, aparent,

cu titlul valabil, însă reclamantul proprietar – așa cum a declarat pe proprie

răspundere nu a primit niciun fel de drepturi bănești cu titlu de despăgubiri

pentru teren, ceea ce califică exproprierea ca fiind abuzivă”.

Considerentele

sentinței civile nr. 604/2005 au intrat în „puterea lucrului judecat” și, drept

consecință, urmează a aplica textul de lege corespunzător pentru un imobil

preluat fără titlu valabil și deținut de o societate integral privatizată la

data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Conform art. 29 din

Legea nr. 10/2001 (în forma actuală) „pentru imobilele evidențiate în

patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute

la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri

în condițiile legii speciale”.

Prin Decizia Curții

Constituționale nr. 830 din 08 iulie 2008, s-a admis excepția invocată din

oficiu de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și s-a constatat

că dispozițiile art. 1 pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005 sunt

neconstituționale. S-a constatat că abrogarea sintagmei „imobile preluate cu

titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 încalcă

dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituție.

Într-adevăr, în

reglementarea inițială – art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 făcea

distincția după cum imobilele erau preluate cu titlu sau fără titlu și prevedea

doar în situația în care imobilele erau preluate cu titlu valabil acordarea de

măsuri reparatorii prin echivalent. Per a contrario, în situația în care

imobilul evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate era

preluat fără titlu valabil, se aplica regula generală prevăzută de Legea nr. 10/2001,

a restituirii în natură.

În urma modificării

Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, art. 27 alin. (1) a devenit art. 29 alin.

(1), cu un conținut diferit sub aspectul modului de restituire a bunurilor

imobile, în sensul că, indiferent de modalitatea de preluare (cu titlu valabil

sau fără titlu valabil), persoana îndreptățită nu mai putea obține restituirea

în natură a imobilului.

În concluzie, Curtea

Constituțională a reținut că toate persoanele care au depus cereri în termenul

legal se află într-o situație juridică identică și că legea nouă modifică, în

mod esențial, regimul juridic creat prin depunerea notificărilor în termenul

legal, generând discriminări între persoanele îndreptățite la restituirea în

natură a bunurilor, care, după intrarea în vigoare a modificărilor, vor

beneficia doar de despăgubiri prin echivalent.

Din aceste

considerente, Curtea a reținut că, prin abrogarea sintagmei „imobile preluate

cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

aceasta încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din

Constituție.

În speță, imobilul a

fost preluat fără titlu valabil, fiind incidente dispozițiile art. 2 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001.

Din aceste

considerente, având în vedere dispozițiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

în forma în vigoare la momentul notificării, Curtea a constatat că, în mod,

corect pârâta a fost obligată să restituie în natură suprafața de 334,70 m.p.,

așa cum a fost identificată în schița anexă la raportul de expertiză judiciară

Jianu – efectuată-n rejudecarea apelului.

Astfel, criticile

pârâtelor SC P. SA și SC M.H. AG vis-a-vis de soluția de restituire în natură a

terenului sunt nefondate.

În ceea ce privește

cererea de chemare în garanție (solicitată de apelantă a fi reevaluată în cazul

menținerii soluției de respingere a criticilor sale pe restituirea în natură a

terenului), s-a constatat că aceasta este fondată prin prisma dispozițiilor art.

1341 C. civ. și a art. 32 alin. (3) din O.U.G. 88/1997 și a art. 5/1.22 și

5/1.23 din Normele Metodologice aprobate prin H.G. 450/1999. Potrivit textelor

menționate, instituțiile publice implicate în privatizare asigură repararea

prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate prin restituirea

către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs chemata în garanție A.V.A.S., criticând-o pentru

nelegalitate, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

A susținut

următoarele:

a) În mod netemeinic

și nelegal, instanța de apel nu a avut în vedere excepția lipsei calității

procesuale active a SC P. SA Brăila, invocată de recurentă, raportat la faptul

că, în motivarea cererii de chemare în garanție, a fost invocat contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni din 22 septembrie 1997.

Or, în contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni menționat mai sus, aceasta are calitatea de terț,

nu de parte contractantă (cumpărător), neputând invoca dispozițiile art. 1341 C.

civ., nici evicțiunea și efectele ei.

De asemenea, între

intimata-parată și chemata în garanție nu au existat raporturi contractuale,

obiectul contactului de vânzare-cumpărare de acțiuni reprezentându-l acțiunile

deținute de către stat la SC P. SA, și nu activele societății, care sunt

proprietatea acesteia.

b) Hotărârea

criticată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 324

din O.U.G. nr. 88/1997, modificată.

Instanța de apel a

făcut o greșită aplicare a dispozițiilor sus-menționate, în sensul că a admis

cererea de chemare în garanție înainte de a exista o hotărâre judecătorească

rămasă irevocabilă.

Astfel cum prevăd

dispozițiile art. 324 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, modificată,

„Despăgubirea prevăzută la alin. (2) se stabilește de comun acord cu

societățile comerciale, iar, în caz de divergență, prin justiție”.

În consecința,

înaintea solicitării despăgubirilor, pârâta trebuia să urmeze procedura

specială prevăzută de textul de lege sus-menționat.

De asemenea, cererea

de despăgubiri, astfel cum a fost încadrată de instanța de apel, este de natură

comercială, ceea ce înseamnă că trebuia îndeplinită și procedura reglementată

de dispozițiile art. 7201 C. proc. civ., respectiv procedura concilierii

directe, instanța de apel încălcând și acest text de lege.

Procedând la

aplicarea corectă a dispozițiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, cererea de

chemare în garanție este inadmisibilă și trebuia respinsă ca atare.

c) În mod nelegal,

instanța de apel nu a reținut faptul că, prin contractul de vânzare-cumpărare

de acțiuni din 22 septembrie 1997, recurenta nu a înstrăinat imobilele din

patrimoniul societății privatizate, ci acțiunile deținute în numele statului la

această societate.

Acțiunile reprezintă

valori mobiliare emise de o societate comercială, pe când activele societății

reprezintă bunuri ce fac parte din patrimoniul societății comerciale și asupra

cărora poate dispune numai societatea respectivă.

În conformitate cu lit.

d)) a art. 5 din O.U.G. 23/2004, A.V.A.S. are atribuția de a vinde acțiunile/părțile

sociale „deținute de stat la societățile comerciale aflate în portofoliul său,

prin metodele prevăzute în O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților

comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare,

și în Legea nr. 137/2002, cu modificările și completările ulterioare”.

Neavând drept de

proprietate asupra bunurilor societăților comerciale, A.V.A.S. nu este

răspunzătoare nici de mișcările care au loc în interiorul patrimoniului

acestora.

Ca atare, cererea de

chemare în garanție formulată de SC P. SA Brăila împotriva A.V.A.S., în temeiul

contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni - contract în care aceasta nu este

parte contractantă, este neîntemeiată.

d) În cazul vânzării

de acțiuni, obligația vânzătorului de garanție constă numai în garantarea

existenței și posibilitatea exercitării drepturilor transmise.

De altfel, la art. 2

din contract se menționează „Proprietatea asupra acțiunilor vândute cu toate

drepturile și obligațiile prevăzute pentru acționari de legea română și de

prezentul contract se transmite de la vânzător la cumpărător pe data plații

prețului”.

De asemenea, la art. 12

din contract se arată „Prezentul contract are valoare de cesiune de acțiuni

conform art. 64 alin. (1) din Legea societăților comerciale nr. 31/1990”.

Conform art. 20 alin.

(2) din Legea nr. 15/1990, bunurile din patrimoniul societăților comerciale

aparțin acestora, astfel încât orice diferend ori litigiu cu privire la

drepturile și obligațiile ce se nasc în legătură cu aceste bunuri privesc

exclusiv titularul dreptului de proprietate.

Recurenta a vândut

acțiuni și nu bunuri imobile ale societății, prin urmare, nu se poate vorbi de

existența unei obligații de garanție contra evicțiunii în ceea ce privește

bunurile imobile, care aparțin societății privatizate.

Clauza nr. 6.3. din

contract nu poate avea efectele unei veritabile obligații contra evicțiunii

pentru bunurile imobile ale societății, deoarece vânzătorul nu poate garanta

mai mult decât legea îi permite.

De asemenea, potrivit

clauzei 6.4. recurenta a garantat pentru evicțiune cumpărătorul, deci, nu

societatea privatizată, față de acțiunile vândute și nu față de bunurile din

proprietatea societății privatizate.

Prin evicțiune se

înțelege pierderea dreptului de proprietate asupra lucrului, total sau în

parte, ori tulburarea cumpărătorului în exercitarea dreptului de proprietate,

rezultând din valorificarea, de către un terț, a unui drept asupra lucrului

vândut, drept care exclude dreptul dobândit de cumpărător în temeiul

contractului de vânzare-cumpărare.

Pe de altă parte,

pentru a fi în prezența unei obligații de garanție a vânzătorului trebuie

îndeplinite următoarele condiții:

- să fie vorba de o

tulburare de drept;

- cauza evicțiunii să

fie anterioara vânzării.

Cu privire la prima

condiție, aceasta nu este îndeplinită, obligația recurentei, în calitate de

vânzător referindu-se doar la lucrul vândut, respectiv acțiunile deținute în

numele statului la societatea comercială privatizată.

Pretențiile pârâtei

sunt ulterioare încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni,

aceasta constituind un motiv în plus în ceea ce privește inexistența unei

obligații de garanție contra evicțiunii.

e) Hotărârea este

dată cu aplicarea greșită a legii, în speță, a dispozițiilor art. 324 din

O.U.G. nr. 88/1997, modificată, cu privire la valoarea prejudiciului.

Astfel, prejudiciul

suferit de societate, urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile

trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în listele

contabile ale societății privatizate la data când societatea a fost privatizată

și nu la valoarea „de piață”.

În caz contrar,

persoana ce urmează a fi despăgubită se va îmbogăți fără justă cauză,

prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu mult mai

mare decât cea existentă în registrele contabile ale societății privatizate și

avută în vedere în situația patrimonială a societății la data privatizării.

De asemenea, din

valoarea contabila a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri în cuantum de

50,95%, întrucât, prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 22

septembrie 1997, invocat ca temei al despăgubirii, A.V.A.S. (prin antecesorul

său legal) a vândut acțiuni reprezentând numai 50,95% din capitalul social al

SC P. SA Brăila.

Diferența rezultată

urmează a fi suportată de ceilalți acționari ai societății.

Este lipsită de

fundament legal obligarea A.V.A.S. la despăgubiri mai mari decât valoarea

capitalului social deținut de stat la societatea pârâtă.

Recurenta a solicitat,

în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea

deciziei atacate, în sensul respingerii apelului formulat de SC P. SA Brăila cu

privire la cererea de chemare în garanție a A.V.A.S., admiterea excepțiilor

invocate și, pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în garanție, ca

neîntemeiată.

Intimata pârâtă a

depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca

nefondat.

Prezenta instanță a

invocat, ca motiv de ordine publică, decizia pronunțată în interesul Legii nr. 18

din 17 octombrie 2011, publicată în M. Of. nr. 892 din 16 decembrie 2011,

privind aplicarea art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea

societăților comerciale.

Analizând decizia

civilă recurată din perspectiva criticilor formulate, a motivului de ordine

publică invocat din oficiu și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că recursul este fondat în ceea ce privește susținerile

de la lit. e) din cererea de recurs, pentru următoarele considerente:

a) Referitor la

excepția lipsei calității procesuale active a pârâtei SC P. SA Brăila în

formularea cererii de chemare în garanție a A.V.A.S., susținerile recurentei

sunt neîntemeiate.

Potrivit art. 324 din

O.U.G. nr. 88/1997, introdus prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru

accelerarea reformei economice, text de lege avut în vedere de instanța de apel

la admiterea cererii de chemare în garanție, „(1) Instituțiile publice

implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale

privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii

proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

(2) Instituțiile

publice implicate vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin. (1) o

despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin

restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către

foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile”.

Dispozițiile legale

sus-menționate au fost abrogate în mod expres prin art. 56 din Legea nr. 137/2002

privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, dar ele sunt incidente în

speță, în raport de data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de

acțiuni dintre antecesorul recurentei, F.P.S. și societatea elvețiană M.H. AG,

respectiv 22 septembrie 1997, și de dispozițiile art. 30 alin. (3) din această

lege.

Conform dispoziției

menționate, „Prevederile art. 32^4 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr.

44/1998, cu modificările ulterioare, rămân aplicabile numai pentru contractele

de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a

prezentei legi”.

Cum în speță, dată

încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni se plasează anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002, art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997,

acest text de lege rămâne incident.

Potrivit acestui

text, titularul acțiunii în despăgubiri generate de restituirea în natură a

imobilelor către foștii proprietari este societatea comercială privatizată sau

în curs de privatizare în patrimoniul căreia este evidențiat imobilul respectiv

și care a fost obligată la restituire.

În același sens,

având de dezlegat problema de drept referitoare la aplicarea dispozițiilor art.

32^4 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale,

aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare,

raportat la art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 cu privire la criteriile

de stabilire a cuantumului despăgubirilor acordate societăților comerciale de

instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a

retrocedării unor imobile foștilor proprietari, Înalta Curte a stabilit, în

cuprinsul deciziei pronunțate în interesul legii nr. 18/2011, printre altele,

că „Titularul acțiunii în despăgubire întemeiate pe dispozițiile art. 32^4 din O.U.G.

nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările

ulterioare, pentru prejudiciile suferite ca urmare a retrocedării unor imobile

către foștii proprietari este întotdeauna societatea comercială privatizată”.

Prin urmare, pârâta,

în calitate de societate privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

în patrimoniul căreia se regăsea imobilul restituit în natură către reclamant,

justifică legitimare procesuală activă de a formula acțiunea în pretenții, în

temeiul art. 324 din O.U.G nr. 88/1997 cu modificările și completările

ulterioare, fără să prezinte relevanță că nu este parte în contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni.

Curtea de Apel a

procedat în mod corect la aplicarea dispoziției legale enunțate mai sus,

excepția lipsei calității procesuale active în formularea cererii de chemare în

garanție fiind invocată neîntemeiat de către recurentă.

În ceea ce privește

imposibilitatea invocării, în opinia recurentei, a dispozițiilor art. 1341 C.

civ. în susținerea cererii de chemare în garanție, față de calitatea intimatei

pârâte, de terț față de contractul în discuție, susținerile recurentei sunt

corecte, dar nerelevante, deoarece dispoziția legală avută în vedere, în

principal, de Curte pentru admiterea cererii pârâtei a fost cea a art. 324 din

O.U.G. nr. 88/1997 și care, cum s-a arătat deja, îi conferă acesteia dreptul de

a formula acțiune în despăgubiri împotriva autorității statului implicată în

privatizare, în cazul restituirii imobilului către fostul proprietar.

Astfel, temeiul

juridic al cererii formulată de pârâtă nu îl constituie obligația clasică de

garanție contra evicțiunii a vânzătorului față de cumpărător, ci dispoziția din

Lege arătată și analizată mai sus.

Pentru aceleași

motive, cum obligația de plată a contravalorii imobilului restituit în natură

derivă din lege, iar nu din convenția părților, nu trebuie verificată existența

unor raporturi contractuale între titularul pretențiilor, respectiv societatea

pârâtă, și reprezentantul statului implicat în privatizare, astfel cum greșit

susține recurenta.

b) Și critica

referitoare la necesitatea existenței unei hotărâri irevocabile de restituire a

imobilului prealabil soluționării cererii în pretenții este nefondată.

Într-adevăr, potrivit

art. 324 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997, „Instituțiile publice implicate vor

plăti societăților comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să

reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în

natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari

prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile”.

Aceasta nu înseamnă,

însă, că, în mod obligatoriu, hotărârea de restituire a imobilului trebuie să fi

rămas irevocabilă anterior soluționării cererii formulate de societate, privind

plata contravalorii imobilului restituit, cele două cereri putând fi

soluționate și concomitent, cum este cazul speței de față.

Important este ca, la

data soluționării irevocabile a cererii în pretenții a societății care a

restituit imobilul, să existe o hotărâre irevocabilă de restituire, întrucât,

în caz contrar, există riscul schimbării soluției instanței date asupra cererii

de restituire, cu consecințe directe asupra modului de soluționare a cererii în

despăgubiri a societății privatizate, care a restituit bunul.

În speța de față,

cele două cereri au fost formulate în același dosar și soluționate împreună,

dispoziția primei instanțe, de restituire în natură a imobilului către

reclamant, rămânând definitivă prin Decizia din apel nr. 29/ A din 18 februarie

2011.

De asemenea, această

hotărâre, nefiind atacată cu recurs sub aspectul soluției de admitere a cererii

de restituire în natură a bunului, ea a rămas și irevocabilă, la data

soluționării prezentului recurs fiind îndeplinită, astfel, cerința art. 324 alin.

(2) teza finală din Ordonanță.

Cât privește dialogul

pe care părțile trebuie să îl poarte în legătură cu despăgubirea cuvenită

societății ce a pierdut imobilul, acesta nu reprezintă o condiție de

admisibilitate a cererii în despăgubiri formulate pe cale judiciară.

Textul art. 324 alin.

(3) din Ordonanță nu cuprinde nicio sancțiune în cazul în care nu există un

dialog prealabil între titularul acțiunii și instituția publică implicată, în

legătură cu despăgubirile aferente imobilelor restituite în natură, iar, din

interpretarea normei juridice respective nu se poate deduce că absența

discuțiilor purtate împiedică sesizarea directă a instanței de judecată.

De altfel, textul arată

că, în caz de divergență asupra despăgubirii, aceasta se stabilește în

justiție.

Or, în speță,

divergența dintre recurentă și intimată este neîndoielnică, din moment ce

A.V.A.S. contestă dreptul SC P. SA de a primi despăgubiri pentru imobilul

restituit în natură în litigiul de față.

Ca atare, dialogul

dintre părți cu privire la pretențiile intimatei pârâte în acest sens ar fi

fost pur formal.

Referitor la natura

comercială a cererii în despăgubiri, care ar implica urmarea prealabilă a

procedurii concilierii prevăzută de art. 7201 C. proc. civ., nici această

susținere nu este corectă.

Dreptul comercial are

ca obiect normele juridice referitoare la fapte de comerț și comercianți și el

privește raporturile juridice la care participă persoanele care au calitatea de

comerciant, dreptul civil având ca obiect toate celelalte raporturi

patrimoniale, precum și raporturile nepatrimoniale.

În speță, obligația

instituției implicate în privatizare, de a plăti echivalentul bănesc al

imobilului către societatea pârâtă, în temeiul art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997,

reprezintă consecința obligării pârâtei la restituirea în natură a bunului

către fostul proprietar, prin aplicarea Legii nr. 10/2001, obligație de natură

civilă, iar nu comercială.

Cum derivă dintr-o

obligație civilă și nu are legătură cu fapte de comerț, iar, raportat la

obligația de plată a despăgubirilor care înlocuiesc valoarea imobilului

restituit în natură, părțile nu acționează în calitate de comercianți, acțiunea

în despăgubiri formulată de societatea pârâtă iese din sfera dreptului

comercial, nefiind, astfel, incidentă procedura concilierii directe, prevăzută

de art. 7201 C. proc. civ.

Prin urmare,

solicitarea recurentei ca, în urma admiterii recursului, cererea de chemare în

garanție să fie respinsă ca inadmisibilă este neîntemeiată.

c) Criticile privind

inexistența obligației recurentei de a plăti contravaloarea imobilului față de

obiectul contractului de vânzare-cumpărare, respectiv acțiuni, iar nu imobile,

și de absența responsabilității autorității implicate în privatizare în

legătură cu „mișcările bunurilor societății care au loc în interiorul

patrimoniului acesteia” sunt, de asemenea, nefondate.

Cum s-a arătat în

precedent, obligația A.V.A.S., de plată, către societatea pârâtă, a

echivalentului bănesc al imobilului restituit în natură reclamantului, derivă

din lege (art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997), iar nu din convenția părților,

astfel încât este irelevant că intimata este terț față de contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni, precum și faptul că acest act juridic nu vizează

imobile.

Dimpotrivă, faptul că

antecesorul A.V.A.S., respectiv F.P.S., este instituția implicată în

privatizarea societății pârâte, prin vânzarea de acțiuni conform contractului

de vânzare-cumpărare sus-menționat, îi atribuie acesteia, în baza dispoziției

legale enunțate mai sus, obligația de plată a despăgubirilor solicitate de

pârâtă.

d) În ceea ce

privește faptul că nu sunt îndeplinite condițiile garanției contra evicțiunii

pentru imobilul în litigiu, în raport de obiectul contractului de

vânzare-cumpărare de acțiuni, care nu se referă la imobile, precum și de

persoana garantată, care nu este societatea privatizată, ci cumpărătorul

acțiunilor, susținerile sunt nerelevante, având în vedere considerentele deja

expuse.

Astfel, obligația de

plată a despăgubirilor derivă din aplicarea dispozițiilor art. 324 din O.U.G. nr.

88/1997, iar nu din obligația de garanție pentru evicțiune, cum aceasta este

reglementată în art. 1337 - 1352 C. civ.

Prin urmare, Înalta

Curte nu va proceda la verificarea condițiilor garanției pentru evicțiune

prevăzute în C. civ.

e) Criticile privind

valoarea prejudiciului sunt, în parte, întemeiate, recursul urmând a fi admis

în aceste limite.

Conform Deciziei nr. 18/2011

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în urma admiterii recursului în

interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă

această instanță, s-a stabilit că „în aplicarea dispozițiilor art. 32^4 din O.U.G.

nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr.

44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile

acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul

de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la

valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț

la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce

trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății

despăgubirii”.

Decizia pronunțată în

interesul Legii nr. 18/2011 este obligatorie conform art. 3307 C. proc. civ.,

astfel încât aceasta este întinderea despăgubirilor pe care le poate pretinde

intimata pârâtă de la autoritatea implicată în privatizare, iar nu valoarea de

piață a imobilului.

Decizia Curții de

Apel este neclară în ceea ce privește întinderea valorii imobilului, respectiv

criteriile ce trebuie avute în vedere la cuantificarea acesteia, menționând

doar obligarea chematei în garanție la „plata contravalorii terenului”.

Prin urmare, Înalta

Curte va admite recursul declarat de intervenientă și o va obliga pe aceasta la

plata valorii contabile a terenului în litigiu, astfel cum este aceasta este

reflectată în bilanț la momentul ieșirii bunului din patrimoniul societății

pârâte, actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii,

pentru a se realiza o reparație integrală a prejudiciului suferit de intimată

ca urmare a pierderii bunului, în condițiile principiilor instituite prin art. 1084

- 1086 C. civ.

Cât privește

întinderea obligației de plată, care, în opinia recurentei, ar trebui să se

limiteze la 50,95% din valoarea contabilă, raportat la procentul acțiunilor

deținute de stat în cadrul societății și vândute prin contractul nr. 1294/1997,

această susținere este neîntemeiată.

În primul rând, art. 324

din O.U.G. nr. 88/1997 nu limitează obligația de plată a despăgubirilor, de

către autoritatea implicată în privatizare, în funcție de procentul acțiunilor

deținute de stat în cadrul societății, alin. (2) menționând expres că „Instituțiile

publice implicate vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin. (1) o

despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin

restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către

foștii proprietari”.

Pe de altă parte, în

același sens, în cuprinsul deciziei în interesul legii nr. 18/2011, se arată că

„…prin menținerea în aplicare a dispozițiilor art. 32^4 din O.U.G. nr. 88/1997,

aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare,

pentru contractele încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002,

cu modificările și completările ulterioare, despăgubirile ce pot fi acordate

societăților comerciale nu sunt limitate…”.

Rațiunea pentru care

autoritatea implicată în privatizare trebuie să plătească valoarea integrală a

bunului (contabilă), iar nu limitat la fracția din capitalul social pe care o

reprezintă, în expresie juridică, pachetul de acțiuni deținut de stat, este

aceea că acestui capital, evidențiat în bilanț la pasiv, îi corespund la activ

bunuri ale societății, iar nu fracții din toate bunurile acesteia.

De altfel, același

raționament a fost utilizat de legiuitor și în redactarea art. 21 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, atunci când a prevăzut posibilitatea restituirii în natură a

imobilelor ce cad sub incidența acestei legi în cazul în care „statul sau o

autoritate publică centrală sau locală ori o organizație cooperatistă este

acționar sau asociat minoritar al unității care deține imobilul, dacă valoarea

acțiunilor sau părților sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea

corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută”.

De asemenea, un alt

argument al obligației de plată a despăgubirilor pentru întreaga valoare

contabilă a imobilului, iar nu fracționat la procentul de 50,95% este și acela

că trebuie menținut capitalul social la nivelul avut la momentul privatizării,

consemnat în dosarul de privatizare, conform principiului fixității capitalului

social, al corespondenței lui cu bunurile înscrise în bilanț la activ.

Pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte constată că decizia atacată este pronunțată cu

greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale în materie, analizate

în precedent doar în ceea ce privește valoarea despăgubirilor ce trebuie

plătite intimatei pârâte.

În consecință, în

baza art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte va admite recursul declarat de chemata în garanție, va modifica, în

parte, decizia recurată, în sensul că o va obliga pe A.V.A.S. la plata, către

intimata pârâtă, prin lichidator, a valorii contabile a terenului în litigiu,

astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii bunului din

patrimoniul societății, valoare actualizată cu indicele de inflație de la

momentul plății despăgubirilor.

Va menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de chemata în garanție A.V.A.S. împotriva Deciziei nr. 29/ A din 18

februarie 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Modifică, în parte,

decizia recurată.

Obligă pe chemata în

garanție A.V.A.S. să plătească, către pârâta SC P. SA, reprezentată de

lichidator S.Q. SPRL, valoarea contabilă a terenului în suprafață de 334,70

m.p., dispus a fi restituit în natură, astfel cum aceasta este reflectată în

bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății,

valoare actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 10 februarie 2012.