ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 848/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 347 din 18 aprilie 2007 a Tribunalului Brăila, secția civilă, s-a admis contestația formulată de reclamantul G.C. împotriva Deciziei nr. 183 din 19 ianuarie 2006 emisă de SC P. SA Brăila, s-a dispus anularea acestei decizii, a fost obligată pârâta să restituie, în natură,, reclamantului, imobilul compus din teren în suprafață de 334,70 m.p., situat în municipiul Brăila. S-au respins, ca nefondate, cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva A.V.A.S., cererea de intervenție în interes propriu formulată de SC M.H. AG. Elveția, prin mandatar special D.I.S., precum și cererea de sechestru judiciar formulată de reclamantul G.C.

În pronunțarea acestei hotărâri, Tribunalul a reținut că, potrivit actului de vânzare-cumpărare, reclamantul G.C. și soția sa, G.A., au cumpărat imobilul situat în Brăila, în suprafață de 374,06 m.p. Prin Decretul nr. 338 din 7 mai 1962, imobilul a fost expropriat și a trecut în proprietatea statului, în limita suprafeței de 334,70 m.p., teren și construcții, fără plata unor despăgubiri. Potrivit mențiunilor din anexa la decretul de expropriere, imobilul a fost expropriat în vederea dezvoltării fabricii de plăci aglomerate din lemn Brăila. Conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, suprafața de teren ce a format obiectul decretului de expropriere menționat face parte din suprafața totală de 192.454 m.p., proprietatea SC P. SA Brăila.

Prin notificarea formulată de reclamant, în temeiul Legii nr. 10/2001, acesta a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 334 m.p. situat în Brăila, aflat, în prezent, în proprietatea SC P. SA Brăila, iar, în situația în care nu i se poate restitui în natură, a solicitat contravaloarea acestuia. Prin Decizia nr. 183 din 19 ianuarie 2006 D.I.S., emisă de SC P. SA Brăila, aceasta a adus la cunoștință reclamantului că nu va da curs notificării comunicată de Primăria Brăila, având ca obiect restituirea, în natură a terenului în suprafață de 334,70 m.p., a cărui locație nu a putut fi stabilită ca fiind pe proprietatea acestei unități, deoarece nu a prezentat înscrisuri doveditoare.

În motivarea deciziei au fost invocate și dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, astfel încât singura instituție care are obligația de a soluționa notificarea și de a acorda măsuri reparatorii în echivalent este A.V.A.S. Motivarea nu este conformă cu dispozițiile Legii nr. 10/2001. Imobilul în litigiu a fost trecut, în mod abuziv, în proprietatea statului, fiind dat în administrare către SC P. SA Brăila (fostă C.P.L.). Împrejurarea că Statul, reprezentat prin A.V.A.S., a vândut o parte din acțiunile pe care le avea la SC P. SA Brăila nu este de natură să transfere acesteia obligația de a se pronunța cu privire la notificarea făcută de reclamant.

De asemenea, motivarea din decizia contestată cu privire la imposibilitatea stabilirii locației imobilului revendicat în absența înscrisurilor doveditoare este lipsită de temei, deoarece reclamantul a depus la notificare, dar și la dosarul cauzei, actul de proprietate însoțit de schița tehnică privind amplasamentul imobilului. Prin sentința civilă nr. 604 din 21 septembrie 2005 pronunțată de Tribunalul Brăila, rămasă irevocabilă, s-a dispus obligarea pârâtei SC P. SA Brăila să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată asupra notificării formulate de reclamantul G.C. cu privire la restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 334 m.p., situat în Brăila. În motivarea acestei sentințe, s-a reținut că preluarea imobilului de la reclamant a fost abuzivă, iar pârâta SC P. SA este persoana juridică ce deține terenul.

Faptul că pârâta nu a putut individualiza suprafața de teren în cauză în cei 119.101 m.p. deținuți nu poate fi imputat reclamantului atât timp cât acesta a depus actul de dobândire a terenului și procesul-verbal din 17 iunie 1954 din care rezultă vecinătățile, cu atât mai mult cu cât pârâta, ca unitate care a preluat suprafața de teren, ar trebui să aibă o evidență proprie. Sentința menționată are forță juridică executorie, iar considerentele exprimă motivele de fapt și de drept avute în vedere de către instanță. Prin urmare, pârâta trebuie să se supună acestei hotărâri intrată în puterea lucrului judecat și nu mai poate invoca necompetența pronunțării cu privire la notificarea formulată de reclamant.

Pe fondul cauzei, instanța a respins apărările formulate de pârâtă, deoarece imobilul revendicat de reclamant nu a fost înstrăinat odată cu vânzare acțiunilor către societatea M.H. AG, iar prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat între Statul Român, reprezentat prin F.P.S, în prezent A.V.A.S., pe de o parte, și M.H. AG, pe de altă parte, aceste părți contractante nu se subrogă în drepturile și obligațiile pârâtei în ce privește regimul juridic al imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001. Cea care este obligată la restituirea imobilului este unitatea deținătoare și nu acționarul, așa încât acesta din urmă nu poate fi prejudiciat, nefiind proprietarul imobilului. Din aceste considerente, nu este întemeiată nici cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva A.V.A.S., deoarece nu există obligația de garanție față de pârâtă.

Procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 prevede în mod expres cine are calitate procesuală în litigiile de această natură și, prin urmare, nu se pune în discuție obligația de evicțiune sau de garanție a unui terț față de unitatea deținătoare a imobilului preluat abuziv de către stat și supus retrocedării în baza acestei legi. În consecință, cererea de chemare în garanție a fost respinsă ca nefondată. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâta și intervenienta în nume propriu SC M.H. AG, ambele apeluri fiind admise prin Decizia nr. 393/ A din 22 octombrie 2007 a Curții de Apel Galați, secția civilă, a fost schimbată, în tot, sentința atacată, în sensul că s-a respins, ca nefondată, contestația; s-a dispus respingerea cererii de chemare în garanție a A.V.A.S., ca rămasă fără obiect; s-a respins, ca nefondată, cererea de intervenție în nume propriu a M.H.

AG Elveția și, de asemenea, s-a respins, ca nefondată, și cererea reclamantului privind sechestrul judiciar. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că terenul revendicat de reclamant era deținut, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, de SC P. SA Brăila, o societate integral privatizată încă din anul 1997, iar nu de o regie autonomă sau de o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației centrale sau locale era acționar. Potrivit dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele în care statul este acționar majoritar, persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri.

Măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care a efectuat privatizarea, în speță – A.V.A.S. Curtea de apel a reținut, totodată, că reclamantul, prin concluziile scrise depuse la instanța de fond, nu a fost de acord cu măsuri reparatorii prin echivalent, solicitând anularea dispoziției emise de SC P. SA Brăila și restituirea în natură a imobilului revendicat. Or, o astfel de restituire este nelegală în raport de prevederile art. 27 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, în situația menționată și dovedită cu înscrisurile prezentate de apelante, apreciindu-se că se impune menținerea soluției date notificării prin decizia contestată și schimbarea, în tot, a soluției instanței de fond.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat recurs, iar, prin Decizia civilă nr. 10111/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a admis recursul, s-a casat Decizia civilă nr. 393/2007 a Curții de Apel Galați și s-a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță. Înalta Curte a apreciat că sunt corecte criticile dezvoltate pe baza dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Astfel, s-a reținut, în decizia recurată, că terenul din cauză, la data intrării în vigoare a Legii 10/2001, se afla în deținerea intimatei SC P. SA, societate integral privatizată încă din anul 1997, situație în care reclamantul trebuia să se adreseze cu notificarea la A.V.A.S., instituția publică implicată în privatizarea acesteia, ceea ce nu s-a întâmplat.

Pe baza acestei situații de fapt sumar stabilite, instanța de apel a apreciat că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 27 alin. (1) (în realitate, actual, art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată), astfel încât, reclamantului i s-ar cuveni măsuri reparatorii prin echivalent, măsuri cu care acesta nu a fost de acord, date fiind susținerile sale din concluziile scrise formulate la prima instanță. Soluția este contradictorie, așa cum corect susține recurentul. Din cercetarea înscrisurilor cauzei, rezultă că, prin notificarea formulată, reclamantul a solicitat restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri pentru imobil (fila 6), după cum, prin contestație, care constituie actul de învestire a primei instanțe, reclamantul a solicitat din nou, în subsidiar, acordarea de despăgubiri.

În plus, chiar dacă, prin concluziile scrise de la fond, recurentul s-a limitat doar la reiterarea cererii pe care a formulat-o, în principal, privind restituirea în natură, instanței de apel nu îi era permisă concluzia că reclamantul nu dorește acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, pentru că, și în ipoteza în care notificarea cuprindea doar solicitarea de restituire în natură, instanța era ținută să soluționeze raportul de restituire în mod complet în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, act normativ care, în subsidiar, prevede acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent atunci când restituirea în natură nu este posibilă, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Instanța de apel a reținut, fără a verifica pe baza unor înscrisuri pertinente, că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, intimata pârâtă SC P. SA Brăila era integral privatizată, în condițiile în care, la dosar, s-a depus doar contractul de vânzare cumpărare acțiuni, prin care intervenienta M.H. AG dobândea de la F.P.S. (antecesorul A.V.A.S.) 50,95% din acțiunile statului la SC P. SA (fila 45 fond). Drept urmare, la momentul anului 1997, intimata nu era integral privatizată; pe de altă parte, atât intimata pârâtă, cât și intervenienta M.H. AG, prin actele de procedură depuse succesiv în dosar (întâmpinare, cerere de intervenție, note scrise, motive de apel, etc.), au susținut că, între timp, M.H.

AG deține 93,36% din acțiuni (de pildă, în 2004 deținea 90,6294% din acțiuni potrivit structurii acționariatului certificat de O.R.C. la fila 48 dosar fond, iar intimata pârâtă, prin motivele sale de apel, a susținut că M.H. AG a dobândit acțiuni ulterior anului 1997, în 1999 și 2004, prin cumpărare de la diferite persoane fizice sau juridice - fila 80 dosar apel). Așa fiind, instanța de apel, pentru a conchide cu privire la aplicabilitatea, în cauză, a dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, era ținută să stabilească mai multe premise, astfel: Decretul nr. 338/1962 nu a fost depus la dosar decât în extras, iar reclamantul a făcut demersuri pentru a obține o copie integrală a acestuia la Arhivele Naționale - Direcția Județeană Galați (fila 139 dosar fond), aspecte de care instanțele de fond nu s-au preocupat, deși reclamantul a formulat o solicitare în acest sens, la fila 138 dosar fond.

De asemenea, nu s-a realizat nici identificarea terenului solicitat ce formează obiectul notificării și dacă acesta se află în mod real în incinta intimatei și în raport de poziționarea lui, să se constate dacă este inclus în certificatul de atestare a dreptului de proprietate al intimatei de la fila 41 dosar fond, ceea ce era posibil numai prin ordonarea, chiar din oficiu, în condițiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., a efectuării unei expertize topo în cauză, după obținerea copiei integrale a Decretului, împreună cu schițele și să se decidă, pe baza unei situații de fapt pe deplin lămurite în cauză, dacă restituirea în natură este sau nu posibilă, ținând cont de caracterul declarativ al certificatului emis de Ministerul Industriilor din data de 20 iulie 1993. În consecință, față de împrejurarea că terenul în suprafață de 334,70 m.p.

împreună cu construcțiile ce se aflau pe el cu o suprafață desfășurată de 83,20 m.p., au fost preluate prin expropriere era necesar a se porni, în evaluarea contestației formulate de reclamant, de la dispozițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, text special care prevede modalitatea de rezolvarea a cererii de restituire pentru acest tip de preluare abuzivă. Etapa ulterioară presupunea determinarea situației acționariatului la SC P. SA, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru că, dacă la această data, statul era încă acționar minoritar, va trebui să se verifice incidența art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată. Numai pentru cazul în care, la data intrării în vigoare a legii, intimata era integral privatizată, devin incidente dispozițiile art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001.

Pentru acest din urmă caz, în plus, instanța ar trebui să statueze și cu privire la preluarea imobilului cu sau fără titlu valabil, față de Decizia Curții Constituționale nr. 830/2008, prin care s-a declarat neconstituțională abrogarea, prin Legea nr. 247/2005, a sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, pentru a determina soluția corectă în cazul aplicabilității acestei norme. Prin Decizia civilă nr. 29/ A din 18 februarie 2011, Curtea de Apel Galați, secția civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de SC M.H. AG; a admis apelul declarat de SC P. SA Brăila împotriva aceleiași sentințe; a schimbat, în parte, sentința atacată, în ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC P. SA împotriva A.V.A.S.

și, în consecință, a admis cererea de chemare în garanție și a obligat pe chemata în garanție A.V.A.S. către SC P. SA la plata contravalorii terenului în suprafață de 334,70 m.p. dispus a se restitui în natură, menținând celelalte dispoziții ale sentinței. Instanța de apel a constatat următoarele: Din actele comunicate de Registrul Comerțului de pe lângă Tribunalul Brăila rezultă că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2011), structura acționariatului apelantei SC P. SA era astfel: M.H. AG – 90,62 %, P.P.M. – asociat tip listă cu 4 acționari – 9,36% și 0,0043 % acțiuni rămase la dispoziția SC P. SA. Se observă că Statul Român sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizație cooperatistă nu mai dețineau, la acea dată, nicio acțiune la intimata SC P. SA.

Această constatare trimite la dispozițiile art. 27 – 29 din Legea nr. 10/2001, în care, de asemenea, relevanță are faptul preluării cu titlu valabil sau nu a imobilului. În speță, prin sentința civilă nr. 604/2005 a Tribunalului Brăila (fila 9 din Dosar 250/C/2006 al Tribunalului Brăila) s-a reținut că „imobilul în cauză a trecut în proprietatea statului în baza Decretului de expropriere nr. 338/1962, aparent, cu titlul valabil, însă reclamantul proprietar – așa cum a declarat pe proprie răspundere nu a primit niciun fel de drepturi bănești cu titlu de despăgubiri pentru teren, ceea ce califică exproprierea ca fiind abuzivă”. Considerentele sentinței civile nr. 604/2005 au intrat în „puterea lucrului judecat” și, drept consecință, urmează a aplica textul de lege corespunzător pentru un imobil preluat fără titlu valabil și deținut de o societate integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Conform art. 29 din Legea nr. 10/2001 (în forma actuală) „pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale”. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 830 din 08 iulie 2008, s-a admis excepția invocată din oficiu de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și s-a constatat că dispozițiile art. 1 pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005 sunt neconstituționale. S-a constatat că abrogarea sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituție.

Într-adevăr, în reglementarea inițială – art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 făcea distincția după cum imobilele erau preluate cu titlu sau fără titlu și prevedea doar în situația în care imobilele erau preluate cu titlu valabil acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. Per a contrario, în situația în care imobilul evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate era preluat fără titlu valabil, se aplica regula generală prevăzută de Legea nr. 10/2001, a restituirii în natură. În urma modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, art. 27 alin. (1) a devenit art. 29 alin. (1), cu un conținut diferit sub aspectul modului de restituire a bunurilor imobile, în sensul că, indiferent de modalitatea de preluare (cu titlu valabil sau fără titlu valabil), persoana îndreptățită nu mai putea obține restituirea în natură a imobilului.

În concluzie, Curtea Constituțională a reținut că toate persoanele care au depus cereri în termenul legal se află într-o situație juridică identică și că legea nouă modifică, în mod esențial, regimul juridic creat prin depunerea notificărilor în termenul legal, generând discriminări între persoanele îndreptățite la restituirea în natură a bunurilor, care, după intrarea în vigoare a modificărilor, vor beneficia doar de despăgubiri prin echivalent. Din aceste considerente, Curtea a reținut că, prin abrogarea sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceasta încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituție. În speță, imobilul a fost preluat fără titlu valabil, fiind incidente dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Din aceste considerente, având în vedere dispozițiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la momentul notificării, Curtea a constatat că, în mod, corect pârâta a fost obligată să restituie în natură suprafața de 334,70 m.p., așa cum a fost identificată în schița anexă la raportul de expertiză judiciară Jianu – efectuată-n rejudecarea apelului. Astfel, criticile pârâtelor SC P. SA și SC M.H. AG vis-a-vis de soluția de restituire în natură a terenului sunt nefondate. În ceea ce privește cererea de chemare în garanție (solicitată de apelantă a fi reevaluată în cazul menținerii soluției de respingere a criticilor sale pe restituirea în natură a terenului), s-a constatat că aceasta este fondată prin prisma dispozițiilor art. 1341 C. civ.

și a art. 32 alin. (3) din O.U.G. 88/1997 și a art. 5/1.22 și 5/1.23 din Normele Metodologice aprobate prin H.G. 450/1999. Potrivit textelor menționate, instituțiile publice implicate în privatizare asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs chemata în garanție A.V.A.S., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

A susținut următoarele: a) În mod netemeinic și nelegal, instanța de apel nu a avut în vedere excepția lipsei calității procesuale active a SC P. SA Brăila, invocată de recurentă, raportat la faptul că, în motivarea cererii de chemare în garanție, a fost invocat contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 22 septembrie 1997. Or, în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni menționat mai sus, aceasta are calitatea de terț, nu de parte contractantă (cumpărător), neputând invoca dispozițiile art. 1341 C. civ., nici evicțiunea și efectele ei. De asemenea, între intimata-parată și chemata în garanție nu au existat raporturi contractuale, obiectul contactului de vânzare-cumpărare de acțiuni reprezentându-l acțiunile deținute de către stat la SC P. SA, și nu activele societății, care sunt proprietatea acesteia.

b) Hotărârea criticată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată. Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor sus-menționate, în sensul că a admis cererea de chemare în garanție înainte de a exista o hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă. Astfel cum prevăd dispozițiile art. 324 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, „Despăgubirea prevăzută la alin. (2) se stabilește de comun acord cu societățile comerciale, iar, în caz de divergență, prin justiție”. În consecința, înaintea solicitării despăgubirilor, pârâta trebuia să urmeze procedura specială prevăzută de textul de lege sus-menționat. De asemenea, cererea de despăgubiri, astfel cum a fost încadrată de instanța de apel, este de natură comercială, ceea ce înseamnă că trebuia îndeplinită și procedura reglementată de dispozițiile art. 7201 C. proc.

civ., respectiv procedura concilierii directe, instanța de apel încălcând și acest text de lege. Procedând la aplicarea corectă a dispozițiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, cererea de chemare în garanție este inadmisibilă și trebuia respinsă ca atare. c) În mod nelegal, instanța de apel nu a reținut faptul că, prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 22 septembrie 1997, recurenta nu a înstrăinat imobilele din patrimoniul societății privatizate, ci acțiunile deținute în numele statului la această societate. Acțiunile reprezintă valori mobiliare emise de o societate comercială, pe când activele societății reprezintă bunuri ce fac parte din patrimoniul societății comerciale și asupra cărora poate dispune numai societatea respectivă.

În conformitate cu lit. d)) a art. 5 din O.U.G. 23/2004, A.V.A.S. are atribuția de a vinde acțiunile/părțile sociale „deținute de stat la societățile comerciale aflate în portofoliul său, prin metodele prevăzute în O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, și în Legea nr. 137/2002, cu modificările și completările ulterioare”. Neavând drept de proprietate asupra bunurilor societăților comerciale, A.V.A.S. nu este răspunzătoare nici de mișcările care au loc în interiorul patrimoniului acestora. Ca atare, cererea de chemare în garanție formulată de SC P. SA Brăila împotriva A.V.A.S., în temeiul contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni - contract în care aceasta nu este parte contractantă, este neîntemeiată.

d) În cazul vânzării de acțiuni, obligația vânzătorului de garanție constă numai în garantarea existenței și posibilitatea exercitării drepturilor transmise. De altfel, la art. 2 din contract se menționează „Proprietatea asupra acțiunilor vândute cu toate drepturile și obligațiile prevăzute pentru acționari de legea română și de prezentul contract se transmite de la vânzător la cumpărător pe data plații prețului”. De asemenea, la art. 12 din contract se arată „Prezentul contract are valoare de cesiune de acțiuni conform art. 64 alin. (1) din Legea societăților comerciale nr. 31/1990”. Conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, bunurile din patrimoniul societăților comerciale aparțin acestora, astfel încât orice diferend ori litigiu cu privire la drepturile și obligațiile ce se nasc în legătură cu aceste bunuri privesc exclusiv titularul dreptului de proprietate.

Recurenta a vândut acțiuni și nu bunuri imobile ale societății, prin urmare, nu se poate vorbi de existența unei obligații de garanție contra evicțiunii în ceea ce privește bunurile imobile, care aparțin societății privatizate. Clauza nr. 6.3. din contract nu poate avea efectele unei veritabile obligații contra evicțiunii pentru bunurile imobile ale societății, deoarece vânzătorul nu poate garanta mai mult decât legea îi permite. De asemenea, potrivit clauzei 6.4. recurenta a garantat pentru evicțiune cumpărătorul, deci, nu societatea privatizată, față de acțiunile vândute și nu față de bunurile din proprietatea societății privatizate.

Prin evicțiune se înțelege pierderea dreptului de proprietate asupra lucrului, total sau în parte, ori tulburarea cumpărătorului în exercitarea dreptului de proprietate, rezultând din valorificarea, de către un terț, a unui drept asupra lucrului vândut, drept care exclude dreptul dobândit de cumpărător în temeiul contractului de vânzare-cumpărare. Pe de altă parte, pentru a fi în prezența unei obligații de garanție a vânzătorului trebuie îndeplinite următoarele condiții: - să fie vorba de o tulburare de drept; - cauza evicțiunii să fie anterioara vânzării. Cu privire la prima condiție, aceasta nu este îndeplinită, obligația recurentei, în calitate de vânzător referindu-se doar la lucrul vândut, respectiv acțiunile deținute în numele statului la societatea comercială privatizată.

Pretențiile pârâtei sunt ulterioare încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, aceasta constituind un motiv în plus în ceea ce privește inexistența unei obligații de garanție contra evicțiunii. e) Hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii, în speță, a dispozițiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, cu privire la valoarea prejudiciului. Astfel, prejudiciul suferit de societate, urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în listele contabile ale societății privatizate la data când societatea a fost privatizată și nu la valoarea „de piață”. În caz contrar, persoana ce urmează a fi despăgubită se va îmbogăți fără justă cauză, prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu mult mai mare decât cea existentă în registrele contabile ale societății privatizate și avută în vedere în situația patrimonială a societății la data privatizării.

De asemenea, din valoarea contabila a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri în cuantum de 50,95%, întrucât, prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 22 septembrie 1997, invocat ca temei al despăgubirii, A.V.A.S. (prin antecesorul său legal) a vândut acțiuni reprezentând numai 50,95% din capitalul social al SC P. SA Brăila. Diferența rezultată urmează a fi suportată de ceilalți acționari ai societății. Este lipsită de fundament legal obligarea A.V.A.S. la despăgubiri mai mari decât valoarea capitalului social deținut de stat la societatea pârâtă. Recurenta a solicitat, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului formulat de SC P. SA Brăila cu privire la cererea de chemare în garanție a A.V.A.S., admiterea excepțiilor invocate și, pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în garanție, ca neîntemeiată.

Intimata pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat. Prezenta instanță a invocat, ca motiv de ordine publică, decizia pronunțată în interesul Legii nr. 18 din 17 octombrie 2011, publicată în M. Of. nr. 892 din 16 decembrie 2011, privind aplicarea art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale. Analizând decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate, a motivului de ordine publică invocat din oficiu și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat în ceea ce privește susținerile de la lit. e) din cererea de recurs, pentru următoarele considerente: a) Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a pârâtei SC P. SA Brăila în formularea cererii de chemare în garanție a A.V.A.S., susținerile recurentei sunt neîntemeiate.

Potrivit art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, introdus prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, text de lege avut în vedere de instanța de apel la admiterea cererii de chemare în garanție, „(1) Instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat. (2) Instituțiile publice implicate vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile”.

Dispozițiile legale sus-menționate au fost abrogate în mod expres prin art. 56 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, dar ele sunt incidente în speță, în raport de data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni dintre antecesorul recurentei, F.P.S. și societatea elvețiană M.H. AG, respectiv 22 septembrie 1997, și de dispozițiile art. 30 alin. (3) din această lege. Conform dispoziției menționate, „Prevederile art. 32^4 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi”. Cum în speță, dată încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni se plasează anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002, art. 324 din O.U.G.

nr. 88/1997, acest text de lege rămâne incident. Potrivit acestui text, titularul acțiunii în despăgubiri generate de restituirea în natură a imobilelor către foștii proprietari este societatea comercială privatizată sau în curs de privatizare în patrimoniul căreia este evidențiat imobilul respectiv și care a fost obligată la restituire. În același sens, având de dezlegat problema de drept referitoare la aplicarea dispozițiilor art. 32^4 din O.U.G.

nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 cu privire la criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile foștilor proprietari, Înalta Curte a stabilit, în cuprinsul deciziei pronunțate în interesul legii nr. 18/2011, printre altele, că „Titularul acțiunii în despăgubire întemeiate pe dispozițiile art. 32^4 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, pentru prejudiciile suferite ca urmare a retrocedării unor imobile către foștii proprietari este întotdeauna societatea comercială privatizată”.

Prin urmare, pârâta, în calitate de societate privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în patrimoniul căreia se regăsea imobilul restituit în natură către reclamant, justifică legitimare procesuală activă de a formula acțiunea în pretenții, în temeiul art. 324 din O.U.G nr. 88/1997 cu modificările și completările ulterioare, fără să prezinte relevanță că nu este parte în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni. Curtea de Apel a procedat în mod corect la aplicarea dispoziției legale enunțate mai sus, excepția lipsei calității procesuale active în formularea cererii de chemare în garanție fiind invocată neîntemeiat de către recurentă. În ceea ce privește imposibilitatea invocării, în opinia recurentei, a dispozițiilor art. 1341 C. civ.

în susținerea cererii de chemare în garanție, față de calitatea intimatei pârâte, de terț față de contractul în discuție, susținerile recurentei sunt corecte, dar nerelevante, deoarece dispoziția legală avută în vedere, în principal, de Curte pentru admiterea cererii pârâtei a fost cea a art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 și care, cum s-a arătat deja, îi conferă acesteia dreptul de a formula acțiune în despăgubiri împotriva autorității statului implicată în privatizare, în cazul restituirii imobilului către fostul proprietar. Astfel, temeiul juridic al cererii formulată de pârâtă nu îl constituie obligația clasică de garanție contra evicțiunii a vânzătorului față de cumpărător, ci dispoziția din Lege arătată și analizată mai sus.

Pentru aceleași motive, cum obligația de plată a contravalorii imobilului restituit în natură derivă din lege, iar nu din convenția părților, nu trebuie verificată existența unor raporturi contractuale între titularul pretențiilor, respectiv societatea pârâtă, și reprezentantul statului implicat în privatizare, astfel cum greșit susține recurenta. b) Și critica referitoare la necesitatea existenței unei hotărâri irevocabile de restituire a imobilului prealabil soluționării cererii în pretenții este nefondată. Într-adevăr, potrivit art. 324 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997, „Instituțiile publice implicate vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile”.

Aceasta nu înseamnă, însă, că, în mod obligatoriu, hotărârea de restituire a imobilului trebuie să fi rămas irevocabilă anterior soluționării cererii formulate de societate, privind plata contravalorii imobilului restituit, cele două cereri putând fi soluționate și concomitent, cum este cazul speței de față. Important este ca, la data soluționării irevocabile a cererii în pretenții a societății care a restituit imobilul, să existe o hotărâre irevocabilă de restituire, întrucât, în caz contrar, există riscul schimbării soluției instanței date asupra cererii de restituire, cu consecințe directe asupra modului de soluționare a cererii în despăgubiri a societății privatizate, care a restituit bunul.

În speța de față, cele două cereri au fost formulate în același dosar și soluționate împreună, dispoziția primei instanțe, de restituire în natură a imobilului către reclamant, rămânând definitivă prin Decizia din apel nr. 29/ A din 18 februarie 2011. De asemenea, această hotărâre, nefiind atacată cu recurs sub aspectul soluției de admitere a cererii de restituire în natură a bunului, ea a rămas și irevocabilă, la data soluționării prezentului recurs fiind îndeplinită, astfel, cerința art. 324 alin. (2) teza finală din Ordonanță. Cât privește dialogul pe care părțile trebuie să îl poarte în legătură cu despăgubirea cuvenită societății ce a pierdut imobilul, acesta nu reprezintă o condiție de admisibilitate a cererii în despăgubiri formulate pe cale judiciară.

Textul art. 324 alin. (3) din Ordonanță nu cuprinde nicio sancțiune în cazul în care nu există un dialog prealabil între titularul acțiunii și instituția publică implicată, în legătură cu despăgubirile aferente imobilelor restituite în natură, iar, din interpretarea normei juridice respective nu se poate deduce că absența discuțiilor purtate împiedică sesizarea directă a instanței de judecată. De altfel, textul arată că, în caz de divergență asupra despăgubirii, aceasta se stabilește în justiție. Or, în speță, divergența dintre recurentă și intimată este neîndoielnică, din moment ce A.V.A.S. contestă dreptul SC P. SA de a primi despăgubiri pentru imobilul restituit în natură în litigiul de față.

Ca atare, dialogul dintre părți cu privire la pretențiile intimatei pârâte în acest sens ar fi fost pur formal. Referitor la natura comercială a cererii în despăgubiri, care ar implica urmarea prealabilă a procedurii concilierii prevăzută de art. 7201 C. proc. civ., nici această susținere nu este corectă. Dreptul comercial are ca obiect normele juridice referitoare la fapte de comerț și comercianți și el privește raporturile juridice la care participă persoanele care au calitatea de comerciant, dreptul civil având ca obiect toate celelalte raporturi patrimoniale, precum și raporturile nepatrimoniale. În speță, obligația instituției implicate în privatizare, de a plăti echivalentul bănesc al imobilului către societatea pârâtă, în temeiul art. 324 din O.U.G.

nr. 88/1997, reprezintă consecința obligării pârâtei la restituirea în natură a bunului către fostul proprietar, prin aplicarea Legii nr. 10/2001, obligație de natură civilă, iar nu comercială. Cum derivă dintr-o obligație civilă și nu are legătură cu fapte de comerț, iar, raportat la obligația de plată a despăgubirilor care înlocuiesc valoarea imobilului restituit în natură, părțile nu acționează în calitate de comercianți, acțiunea în despăgubiri formulată de societatea pârâtă iese din sfera dreptului comercial, nefiind, astfel, incidentă procedura concilierii directe, prevăzută de art. 7201 C. proc. civ. Prin urmare, solicitarea recurentei ca, în urma admiterii recursului, cererea de chemare în garanție să fie respinsă ca inadmisibilă este neîntemeiată.

c) Criticile privind inexistența obligației recurentei de a plăti contravaloarea imobilului față de obiectul contractului de vânzare-cumpărare, respectiv acțiuni, iar nu imobile, și de absența responsabilității autorității implicate în privatizare în legătură cu „mișcările bunurilor societății care au loc în interiorul patrimoniului acesteia” sunt, de asemenea, nefondate. Cum s-a arătat în precedent, obligația A.V.A.S., de plată, către societatea pârâtă, a echivalentului bănesc al imobilului restituit în natură reclamantului, derivă din lege (art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997), iar nu din convenția părților, astfel încât este irelevant că intimata este terț față de contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, precum și faptul că acest act juridic nu vizează imobile.

Dimpotrivă, faptul că antecesorul A.V.A.S., respectiv F.P.S., este instituția implicată în privatizarea societății pârâte, prin vânzarea de acțiuni conform contractului de vânzare-cumpărare sus-menționat, îi atribuie acesteia, în baza dispoziției legale enunțate mai sus, obligația de plată a despăgubirilor solicitate de pârâtă. d) În ceea ce privește faptul că nu sunt îndeplinite condițiile garanției contra evicțiunii pentru imobilul în litigiu, în raport de obiectul contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, care nu se referă la imobile, precum și de persoana garantată, care nu este societatea privatizată, ci cumpărătorul acțiunilor, susținerile sunt nerelevante, având în vedere considerentele deja expuse.

Astfel, obligația de plată a despăgubirilor derivă din aplicarea dispozițiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, iar nu din obligația de garanție pentru evicțiune, cum aceasta este reglementată în art. 1337 - 1352 C. civ. Prin urmare, Înalta Curte nu va proceda la verificarea condițiilor garanției pentru evicțiune prevăzute în C. civ. e) Criticile privind valoarea prejudiciului sunt, în parte, întemeiate, recursul urmând a fi admis în aceste limite. Conform Deciziei nr. 18/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în urma admiterii recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă această instanță, s-a stabilit că „în aplicarea dispozițiilor art. 32^4 din O.U.G.

nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii”. Decizia pronunțată în interesul Legii nr. 18/2011 este obligatorie conform art. 3307 C. proc. civ., astfel încât aceasta este întinderea despăgubirilor pe care le poate pretinde intimata pârâtă de la autoritatea implicată în privatizare, iar nu valoarea de piață a imobilului.

Decizia Curții de Apel este neclară în ceea ce privește întinderea valorii imobilului, respectiv criteriile ce trebuie avute în vedere la cuantificarea acesteia, menționând doar obligarea chematei în garanție la „plata contravalorii terenului”. Prin urmare, Înalta Curte va admite recursul declarat de intervenientă și o va obliga pe aceasta la plata valorii contabile a terenului în litigiu, astfel cum este aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii bunului din patrimoniul societății pârâte, actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii, pentru a se realiza o reparație integrală a prejudiciului suferit de intimată ca urmare a pierderii bunului, în condițiile principiilor instituite prin art. 1084 - 1086 C. civ.

Cât privește întinderea obligației de plată, care, în opinia recurentei, ar trebui să se limiteze la 50,95% din valoarea contabilă, raportat la procentul acțiunilor deținute de stat în cadrul societății și vândute prin contractul nr. 1294/1997, această susținere este neîntemeiată. În primul rând, art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 nu limitează obligația de plată a despăgubirilor, de către autoritatea implicată în privatizare, în funcție de procentul acțiunilor deținute de stat în cadrul societății, alin. (2) menționând expres că „Instituțiile publice implicate vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari”.

Pe de altă parte, în același sens, în cuprinsul deciziei în interesul legii nr. 18/2011, se arată că „…prin menținerea în aplicare a dispozițiilor art. 32^4 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, pentru contractele încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002, cu modificările și completările ulterioare, despăgubirile ce pot fi acordate societăților comerciale nu sunt limitate…”. Rațiunea pentru care autoritatea implicată în privatizare trebuie să plătească valoarea integrală a bunului (contabilă), iar nu limitat la fracția din capitalul social pe care o reprezintă, în expresie juridică, pachetul de acțiuni deținut de stat, este aceea că acestui capital, evidențiat în bilanț la pasiv, îi corespund la activ bunuri ale societății, iar nu fracții din toate bunurile acesteia.

De altfel, același raționament a fost utilizat de legiuitor și în redactarea art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, atunci când a prevăzut posibilitatea restituirii în natură a imobilelor ce cad sub incidența acestei legi în cazul în care „statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizație cooperatistă este acționar sau asociat minoritar al unității care deține imobilul, dacă valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută”. De asemenea, un alt argument al obligației de plată a despăgubirilor pentru întreaga valoare contabilă a imobilului, iar nu fracționat la procentul de 50,95% este și acela că trebuie menținut capitalul social la nivelul avut la momentul privatizării, consemnat în dosarul de privatizare, conform principiului fixității capitalului social, al corespondenței lui cu bunurile înscrise în bilanț la activ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia atacată este pronunțată cu greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale în materie, analizate în precedent doar în ceea ce privește valoarea despăgubirilor ce trebuie plătite intimatei pârâte. În consecință, în baza art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de chemata în garanție, va modifica, în parte, decizia recurată, în sensul că o va obliga pe A.V.A.S. la plata, către intimata pârâtă, prin lichidator, a valorii contabile a terenului în litigiu, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii bunului din patrimoniul societății, valoare actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirilor.

Va menține celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de chemata în garanție A.V.A.S. împotriva Deciziei nr. 29/ A din 18 februarie 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Modifică, în parte, decizia recurată. Obligă pe chemata în garanție A.V.A.S. să plătească, către pârâta SC P. SA, reprezentată de lichidator S.Q. SPRL, valoarea contabilă a terenului în suprafață de 334,70 m.p., dispus a fi restituit în natură, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 februarie 2012.