ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 227/2016

Decizia nr. 227/2016

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 3190/2001, reclamanții A., B., C., D., E., F. și G. au chemat în judecată pârâții H. și SC A. SA solicitând instanței să constate nulitatea titlului de preluare de către stat a imobilului situat în București, Hotel A. - aripa dinspre C., să fie obligate pârâtele să lase reclamanților în liniștită posesie și folosință imobilul sus-menționat.

La data de 25 iunie 1999, pârâta SC A. SA a formulat cerere de chemare în garanție a Fondului Proprietății de Stat (în prezent Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului), I. SA, Ministerul de Finanțe (în prezent Ministerul Finanțelor Publice).

La data de 15 octombrie 1999 a formulat întâmpinare I., invocând tardivitatea cererii de introducere în cauză, inadmisibilitatea cererii de chemare în garanție și excepția lipsei calității procesuale pasive.

Prin Sentința civilă nr. 155 din 11 februarie 2003 pronunțată în Dosarul nr. x/2001 s-a dispus disjungerea cererii de chemare în garanție pentru suplimentarea probatoriului în raport de precizarea obiectului cererii la valoarea de circulație a imobilului și pentru lămuriri atât în privința părților, față de dispozițiile art. 32

4

din Legea nr. 99/1999, cât și a întinderii obligației de garanție a acestora, precum și referitor la probațiunea obiectului cererii.

Cauza a fost înregistrată sub nr. 1081/2003 (nr. unic 876/3/2003).

La 21 octombrie 2013 SC A. SA a formulat precizări, arătând că solicită obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri în suma de 6.360.211 lei reprezentând valoarea contabilă a imobilului restituit în natură moștenitorilor fostului proprietar.

Prin întâmpinarea formulată la data de 07 noiembrie 2013 I. a invocat excepția de netimbrare a cererii de chemare în garanție și excepția lipsei calității procesuale pasive.

La 15 noiembrie 2013 a formulat întâmpinare A A AS invocând excepția de necompetență funcțională a Tribunalului București, secția a III-a civilă, excepția netimbrării cererii de chemare în garanție, excepția lipsei calității procesuale active a SC A. SA și excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție, iar pe fondul cauzei respingerea cererii sau limitarea despăgubirilor potrivit Deciziei nr. 18/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - recurs în interesul legii.

Prin încheierea de ședință pronunțată la 18 noiembrie 2013, instanța a dispus înaintarea dosarului secției a VI-a civilă a Tribunalului București spre competentă soluționare.

Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 19 decembrie 2013, sub nr. x/3/2003*.

Prin încheierea de ședință de la 10 martie 2014 instanța a respins excepția de netimbrare, excepția lipsei calității procesuale active și excepția inadmisibilității formulării acțiunii ca neîntemeiate și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor Ministerul Finanțelor Publice și I.

Reclamanta a depus precizări la data de 16 iunie 2014 în sensul obligării L. la plata de despăgubiri în valoare de 6.386.738,80 lei reprezentând valoarea contabilă a imobilului retrocedat la momentul rămânerii irevocabile a Sentinței civile nr. 155/2003.

Prin Sentința civilă nr. 3421 din 30 iunie 2014 Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Activelor Statului și a obligat pârâta la plata sumei de 6.386.738,80 lei valoare contabilă imobil restituit prin Sentința civilă nr. 155/2003.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut că prin Sentința civilă nr. 155 din 11 februarie 2003 a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii, excepția lipsei calității procesuale pasive a SC A. SA, fiind admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F. și G. în contradictoriu cu pârâtele Municipiul București și SC A. SA, pârâții fiind obligați să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în B-dul M. (fost T.) compus din teren de 520 mp și construcția edificată pe acesta compusă din subsol, parter și 13 etaje (aripa dintre C. a Hotelului A.) - respectiv 1/2 din imobilul din B-dul M., sector 1, și respinsă ca neîntemeiată cererea de constatare a nulității titlului statului. Totodată a fost disjunsă judecarea cererii de chemare în garanție formulată de SC A. SA pentru suplimentarea probatoriului în raport de precizarea obiectului cererii la valoarea de circulație a imobilului.

S-a reținut că potrivit procesului-verbal de predare-primire încheiat la 24 iunie 2014 s-a realizat predarea clădirii parțial delimitate, în baza Sentinței civile nr. 155/2003, definitivă prin decizia Curții de Apel București nr. 187A din 25 aprilie 2012 și irevocabilă prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă nr. 2263 din 17 aprilie 2013.

S-a mai reținut că reclamanta își întemeiază cererea, în principiu, pe contractul de vânzare-cumpărare acțiuni din 20 iunie 1995 încheiat între J. și Asociația A., contractul de vânzare-cumpărare acțiuni din 27 august 1996 prin care au fost achiziționate și restul acțiunilor rămase la vânzător și contractul de schimb de acțiuni contra certificate de proprietate din 12 mai 1995 de la K. III (actual I.).

Tribunalul a avut în vedere precizările formulate la data de 21 octombrie 2013 de SC A. SA prin care solicită obligarea la plata de despăgubiri în suma de 6.360.211 lei reprezentând valoarea contabilă a imobilului restituit în natură moștenitorilor fostului proprietar conform balanței la data de 07 aprilie 2013.

S-a constatat că reclamanta a notificat U. prin adresa din 23 aprilie 2013 solicitând în baza Sentinței nr. 155/2003 acordarea despăgubirilor la nivelul valorii contabile în condițiile Deciziei nr. 18/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - 6.360.211 lei (1.445.502 euro) reprezentând echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a 1/2 din imobilul Hotel A. către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

S-a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, care stabilesc obligația pentru instituția implicată în privatizare de a acoperi integral prejudiciul cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societate, în acest sens fiind Decizia nr. 18/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În condițiile în care contractele de vânzare-cumpărare acțiuni au fost încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, pârâtei îi revine obligația de a acoperi integral prejudiciul cauzat societății reclamante în urma pierderii proprietății asupra imobilului prin Sentința civilă nr. 155/2003.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, prin Decizia nr. 18/2001 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - recurs în interesul legii - s-a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii.

Astfel, tribunalul a reținut în stabilirea cuantumului despăgubirilor expertiza efectuată în cauză în condițiile art. 201 C. proc. civ., cu precizarea că părțile nu au formulat obiecțiuni în condițiile art. 212 C. proc. civ. Valoarea contabilă a imobilului retrocedat, așa cum este reflectată în evidențele financiar-contabile la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a dispus Retrocedarea nr. 155 din 11 februarie 2003 este de 6.386.738,80 lei.

Limitarea despăgubirilor la un procent de 50% din capitalul social al societății nu a fost primită de instanță întrucât dispozițiile art. 32

4

alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997 prevăd repararea integrală a prejudiciului fără vreo limitare, iar potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (1) și (3) din Legea nr. 137/2002 limitarea este aplicabilă contractelor de vânzare-cumpărare încheiate după intrarea în vigoare a legii, indiferent de data producerii prejudiciului.

Împotriva acestei soluții, în termen legal, a formulat apel pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului - L. (fostă U.), solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței criticate, în sensul respingerii cererii de chemare în garanție.

Analizând apelul prin prisma motivelor invocate de apelantă și față de probele administrate în cauză, Curtea a constatat că acesta nu este fondat, pentru următoarele considerente:

În privința criticii referitoare la greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei SC A. SA, instanța a constatat că, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, față de data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, respectiv 1995 și 1996, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 32

4

alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 88/1997, potrivit cărora instituțiile publice implicate în privatizarea societăților comerciale cu capital de stat asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

Instituțiile publice vor plăti societăților comerciale, și nu cumpărătorului de acțiuni, o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În consecință, așa cum s-a reținut și în considerentele Deciziei pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii nr. 18 din 17 octombrie 2011, titularul acțiunii în despăgubire întemeiate pe dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, pentru prejudiciile suferite ca urmare a retrocedării unor imobile către foștii proprietare este întotdeauna societatea comercială privatizată, fiind lipsite de relevanță din acest punct de vedere susținerile apelantei în sensul ca reclamanta este terț față de contractele de vânzare-cumpărare acțiuni.

Neîntemeiată a fost găsită și excepția inadmisibilității invocată de apelanta pârâtă, având în vedere că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 32

4

alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997 în sensul că există o sentință definitivă și irevocabilă prin care să fie restituit un imobil foștilor proprietari, iar instituțiile publice implicate în procesul de privatizare și societățile comerciale privatizate nu au ajuns la o înțelegere cu privire la cuantumul despăgubirilor, deci există o divergență asupra despăgubirii. Orice condiție suplimentară susținută de apelanta pârâtă și apreciată ca nefiind îndeplinită în cauză ar putea constitui o apărare pe fondul cauzei și nu o condiție de admisibilitate a cererii.

Nici așa zisa nerespectare a dispozițiilor art. 720 C. proc. civ. nu a putut fi invocată în susținerea inadmisibilității, câtă vreme la data formulării cererii de chemare în garanție, 25 iunie 1999, aceste dispoziții legale nu erau în vigoare.

De asemenea, referitor la faptul că între părți nu ar fi existat nicio discuție cu privire la pretențiile reclamantei, procedură prealabilă impusă de dispozițiile art. 32

4

alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, instanța de apel a reținut că prin notificarea nr. 15136 din 23 aprilie 2013 reclamanta intimată a solicitat apelantei valoarea contabilă a imobilului, notificare la care însă L. nu a făcut dovada că ar fi răspuns.

Legat de criticile privind valoarea prejudiciului, instanța de apel a avut în vedere prevederile art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 și ale art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, dar și Decizia nr. 18/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care se arată că în aplicarea dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1998, despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii.

Totodată, potrivit considerentelor Deciziei nr. 18/2011, reținute și de prima instanță, se constată că stabilirea despăgubirilor ce pot fi acordate societăților comerciale prejudiciate prin retrocedarea unor imobile la nivelul valorii contabile răspunde și dezideratului de respectare a accepțiunii noțiunii de bun, reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Referitor la pretinsa îmbogățire fără justă cauză raportată de către apelantă la interpretarea greșită art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 s-a constatat că această teorie nu-și găsește aplicabilitatea în speță deoarece temeiul despăgubirii este legitim, fiind stabilit prin lege, împrejurare față de care nu sunt îndeplinite condițiile materiale și juridice intentării unei actio de in rem verso, respectiv mărirea patrimoniului dobânditorului cu consecința micșorării patrimoniului celui care devine titularul acțiunii de restituire, precum și legătura între sporirea unui patrimoniu și respectiv diminuarea celuilalt.

Critica prin care apelanta pârâtă a precizat că din valoarea contabilă a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri numai în proporție de 70% întrucât prin contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni invocate de reclamantă au fost vândute acțiuni reprezentând numai 70% din valoarea capitalului social al SC A. SA a fost apreciată nefondată, avându-se în vedere că, dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum au fost modificate prin art. 1 din Titlul I al Legii nr. 99/1999, aplicabile în speță în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 137/2002, fac vorbire despre obligația instituțiilor publice implicate în privatizare de a asigura repararea prejudiciilor cauzate societății comerciale privatizate sau în curs de privatizare, fără a distinge în funcție de cota din capitalul social deținută de acestea.

De asemenea, limitarea cuantumului despăgubirilor acordate societăților privatizate pentru repararea prejudiciilor cauzate ca urmare a restituirii în natură a imobilelor către foștii proprietari la 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător, a fost introdusă prin art. 30 din Legea nr. 137/2002 și privește numai contractele de vânzare-cumpărare încheiate după data publicării acesteia în M. Of. nr. 215/28.03.2002.

Potrivit alin. (3) al art. 30, dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare acțiuni încheiate după intrarea în vigoare a legii, 28 martie 2002.

În cauză, contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni în vederea privatizării au fost încheiate la data de 20 iunie 1995 și respectiv 27 august 1996, astfel că dispozițiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 nu le sunt aplicabile, în ce privește limitarea cuantumului despăgubirilor.

Instanța de apel a mai reținut și că în cauză temeiul răspunderii apelantei pârâte este legea specială, respectiv O.U.G. nr. 88/1997, astfel că sunt lipsite de relevanță și apărările referitoare la faptul că aceasta nu are și nici nu a avut calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul societății privatizate.

Pentru aceste considerente, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin Decizia civilă nr. 824/A/2015 din 20 mai 2015 a respins ca nefondat apelul pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs în cadrul termenului legal, pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea acestuia, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, și pe fondul cauzei respingerea cererii de chemare în garanție ca neîntemeiată.

În susținerea acestui motiv de nelegalitate, recurenta formulează următoarele critici:

Un alt argument este reprezentat de faptul că între reclamantă și pârâtă nu au existat raporturi contractuale, obiectul contractului de vânzare-cumpărare acțiunii fiind reprezentat de acțiuni și nu de activele societății.

În consecință, recurenta arată că înțelege să reitereze excepția lipsei calității procesuale active a intimatei SC A. SA, având în vedere dispozițiile art. 29 din Legea nr. 137/2002.

De asemenea, se invocă dispozițiile art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, care dispun în sensul că prevederile art. 32 din O.U.G. nr. 88/1997 rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi. Or, în speța de față, contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni au fost încheiate în anul 1995 și 1996, sub imperiul Legii nr. 137/2002.

Recurenta susține incidența dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 137/2002 în locul normei generale, respectiv dispozițiile art. 1337 C. civ.

În concluzie, până la intrarea în vigoare a normei speciale de reparare a prejudiciului creat cumpărătorului prin contractele de privatizare, calitate procesuală activă deține cumpărătorul, aceasta fiind persoana care a suferit prejudiciul și nu societatea privatizată.

Având în vedere dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 recurenta susține inadmisibilitatea cererii, aceasta fiind formulată anterior obținerii unei hotărâri judecătorești rămasă irevocabilă.

Astfel, dispozițiile art. 32

4

alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, dispun în sensul că anterior solicitării despăgubirilor, societatea privatizată trebuia să urmeze procedura specială prevăzută de acest articol.

De asemenea, susține recurenta, cererea de față este de natură comercială, situație în care trebuia îndeplinită procedura concilierii directe prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ.

În raport de aceste dispoziții legale, recurenta-pârâtă apreciază că cererea de chemare în garanție este inadmisibilă.

Astfel, recurenta a arătat că nu există temei juridic legal pentru ca A.A.A.S să fie obligată la astfel de despăgubiri, întrucât pârâta a deținut calitatea de fost acționar în numele statului și nu de fost proprietar.

În această calitate, pârâta nu a deținut niciun drept de proprietate asupra bunurilor societății și nu a transmis cumpărătorului această calitate.

Acțiunile reprezintă valori mobiliare emise de o societate comercială, fiind distincte de activele societății.

În cazul vânzării de acțiuni, obligația de garanție constă numai în garantarea existenței și posibilitatea exercitării drepturilor transmise.

În continuare, recurenta demonstrează că nu sunt îndeplinite obligațiile cerute pentru atragerea răspunderii pentru evicțiune, reglementată de art. 1337 C. civ., întrucât pretențiile sunt ulterioare încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni.

Prejudiciul cauzat trebuie raportat la proporția între valoarea bunului restituit și valoarea capitalului social la care se va aplica procentul de capital vândut, iar rezultatul se va raporta, prin regula de trei simplă, la prețul încasat.

Dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 nu conțin nicio mențiune privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piață al activului, iar față de caracterul comercial al acțiunii, devin incidente dispozițiile art. 1084 - 1086 C. civ.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Calitatea procesuală activă a reclamantei de a solicita de la instituția implicată despăgubiri, este conferită de calitatea de societate privatizată și nu de parte în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni.

Încheierea contractului de vânzare cumpărare de acțiuni cu Asociația Salariaților A. București, a avut ca scop, privatizarea societății reclamante SC A. SA și în calitate de societate privatizată, aceasta este în drept să solicite despăgubiri, urmare restituirii din patrimoniul său a unui imobil către foștii proprietari în baza art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997.

1

C. proc. civ. nu erau în vigoare, iar procedura prealabilă impusă de dispozițiile art. 32

4

alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997 au fost respectate prin trimiterea notificării din 23 aprilie 2013, prin care reclamanta a solicitat pârâtei valoarea contabilă a imobilului.

Plecând de la dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 care asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, Înalta Curte subliniază că obligația statului nu este limitată la participația sa anterioară în societate, deoarece fundamentul răspunderii nu este generat de contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni. În puterea acestui contract obligațiile L. (fostă U.) erau proporționale cu acțiunile vândute numai față de cumpărător, asociația salariaților.

Răspunderea L. (fostă U.) în cazul de față își are temeiul în lege și este distinctă de efectele contractului de privatizare, care se produc numai între contractanți. De aceea, nici fluctuațiile de capital nu influențează conținutul obligației de despăgubire față de societate pentru pierderea din patrimoniu a imobilului retrocedat.

Repararea prejudiciilor cauzate societății comerciale privatizate prin restituirea imobilelor ce le dețin în patrimoniul foștilor proprietari, care incumbă instituției publice implicate, își are temeiul în lege, astfel că argumentarea recurentei-pârâte, în sensul că nu a avut un drept de proprietate asupra imobilului deținut în patrimoniu de societate, este lipsită de semnificație.

Este real că imobilul care a fost restituit a aparținut patrimoniului societății privatizate, acesta fiind și motivul pentru care, în temeiul legii, recurenta-pârâtă, instituția implicată în procesul de privatizare este obligată la repararea prejudiciului produs societății în acest mod.

Prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011 pronunțată de instanța supremă, în recurs în interesul legii, s-a stabilit că "în aplicarea dispozițiilor art. 32 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii".

S-a apreciat că societatea comercială prejudiciată prin restituirea unor imobile către foștii proprietari trebuie despăgubită cu valoarea cu care aceste imobile figurau în bilanțul societății, în condițiile în care, respectând dezideratul fixității capitalului social, în locul imobilului retrocedat trebuie înscrisă valoarea acestuia rezultată în urma procesului obligatoriu de reevaluare.

Această valoare acoperă însă doar paguba efectiv suferită (damnum emergens). În baza principiului reparării integrale a prejudiciului, la valoarea imobilului evidențiată în bilanț, trebuie adăugată rata inflației, calculată prin raportare la momentul plății despăgubirii (aceasta acoperind și beneficiul nerealizat - lucruum cesans).

S-a mai reținut că, în măsura în care despăgubirile ar fi achitate la nivelul valorii de piață a activului retrocedat, societatea nu ar putea înscrie în capitalul său social decât valoarea de înlocuire a imobilului, respectiv valoarea sa contabilă, pentru a menține în acest fel capitalul social. Pentru suma ce excede acestei valori contabile societatea ar trebui să declanșeze procedura de majorare a capitalului social, cu consecința legală a emiterii de noi acțiuni, iar scopul legiuitorului în reglementarea posibilității de plată a despăgubirilor nu a fost acela de determinare a majorării capitalului social, conform prevederilor Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ci acela de a păstra neschimbată valoarea capitalului social, astfel cum aceasta este reflectată în activele societății.

S-a apreciat de instanța supremă și că stabilirea despăgubirilor ce pot fi acordate societăților comerciale prejudiciate prin retrocedarea unor imobile la nivelul valoni contabile răspunde și dezideratului de respectare a accepțiunii noțiunii de "bun", reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Față de decizia pronunțată în recurs în interesul legii, obligatorie potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă, Înalta Curte apreciază că despăgubirile datorate nu pot depăși valoarea contabilă actualizată a bunurilor, valoare care a fost stabilită de către instanța de fond.

Potrivit alin. (3) al art. 30, dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii.

În cauză, Contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 298 încheiat în vederea privatizării, a fost convenit la data de 20 iunie 1995, și prin urmare, dispozițiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 nu îi sunt aplicabile, în ce privește limitarea cuantumului despăgubirilor.

Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat.

Cererea intimatei SC A. SA privind acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în această fază procesuală, va fi admisă, constatând că actele depuse de parte în acest sens sunt edificatoare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva Deciziei civile nr. 824/A/2015 din 20 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurenta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului la plata sumei de 4.533 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei SC A. SA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 februarie 2016.

Procesat de GGC - NN