ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2237/2016

Decizia nr. 2237/2016

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1371 din

01

iulie

2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Societatea de Investiții Financiare A. SA și Ministerul Finanțelor Publice și, ca urmare, a respins cererea de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu aceste pârâte de reclamanta SC B. SA, pentru lipsa calității procesuale pasive. A admis cererea de chemare în garanție a SC B. SA, în contradictoriu cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și a obligat-o pe aceasta din urmă să plătească reclamantei suma de 344.562 RON (contravaloare clădire) și suma de 1.191.208,48 RON (contravaloare teren) - imobil situat în București, str. V., valoare ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii (sumelor). Totodată, a obligat pârâta la plata sumei de 28.849,70 RON reprezentând onorariu avocat.

Tribunalul a reținut următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

În cauză, prin decizia civilă nr. 107 din 12 februarie 2009 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă, prin decizia civilă nr. 8639 din 07 decembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit cu putere de lucru judecat, faptul că cererii de chemare în garanție îi sunt aplicabile dispozițiile art. 32

4

alin. (1) și (6) din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale astfel cum acestea au fost introduse prin Legea nr. 99/1999. Potrivit acestor dispoziții, „instituțiile publice implicate asigură suportarea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate, sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile de către stat. Statul garantează îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a obligațiilor prevăzute de prezentul articol”.

În această situație, argumentele reclamantei potrivit cărora cuantumul despăgubirilor ar trebui să fie stabilite în raport de dispozițiile dreptului comun și nu în raport de prevederile legii speciale sunt nefondate. De asemenea, sunt nefondate și apărările referitoare la neaplicarea în speță a deciziei nr. 18/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recursul în interesul legii, întrucât analiza dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 44/1998 cu modificările și completările ulterioare, respectiv Legea nr. 137/2002, a avut în vedere situația restituirii imobilelor, noțiune ce cuprinde și revenirea în proprietatea foștilor proprietari a imobilelor preluate de stat ca urmare a admiterii unor acțiuni în revendicare prin comparare de titlu.

Prin raportul de expertiză efectuat în cauză de către expert C., s-a reținut că valoarea clădirii la data ieșirii din patrimoniul reclamantei, respectiv 31 august 2010, raportată la bilanțul contabil întocmit la 31 octombrie 2010 și balanța de verificare întocmită tot la aceeași dată, este de 344.562 RON, iar valoarea terenului este de 1.191.208,48 RON, imobil situat în str. V.

În această situație, având în vedere și dispozițiile deciziei nr. 18/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în calitate de unică instituție publică implicată în privatizarea reclamantei, este obligată să plătească reclamantei suma de 344.562 RON reprezentând contravaloare clădire și suma de 1.191.208,48 RON reprezentând contravaloare teren, imobil situat în București, str. V., valoare ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii (sumelor).

Având în vedere dispozițiile legii speciale, anterior menționate, pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Societatea de Investiții Financiare A. SA nu au calitate procesuală pasivă întrucât nu au fost instituții implicate în procesul de privatizare al reclamantei, singura instituție fiind numai pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

Prin încheierea de ședință din data de 14 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a dispus admiterea cererii de îndreptare a erorii materiale formulate de reclamanta SC B. SA, în contradictoriu cu pârâții SFI A. SA, Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, în sensul că se va menționa pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (fostă A.V.A.S.) și s-a respins, ca neîntemeiată, cererea referitoare la necesitatea lămuririi dispozitivului.

Cu privire la cererea de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 1371 din 01 iulie 2013 s-a reținut că, atât considerentele cât și dispozitivul hotărârii cuprind dispoziții concrete în ceea ce privește modalitatea de plată a despăgubirilor situație ce a fost analizată în raport de dispozițiile deciziei nr. 18/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. De altfel, cuantumul acestor despăgubiri a fost stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cauză, indicele de inflație urmând a fi stabilit la momentul plății, situație în care nu se impune o precizare anume.

Împotriva sentinței civile nr. 1371 din 01 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a formulat apel pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, solicitând în conformitate cu dispozițiile art. 304

1

, art. 304 pct. 9, art. 312 C. proc. civ., modificarea sentinței civile iar, pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în garanție, ca neîntemeiată.

Apelanta-pârâtă a invocat următoarele excepții de ordine publică:

A învederat că intimata-pârâtă SC B. SA își întemeiază cererea de chemare în garanție pe dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, precum și pe calitatea chematei în garanție de instituție publică implicată în privatizare.

A menționat că art. 43 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997 modificată prevede: "Litigiile privind contractele, convențiile, protocoalele și orice alte acte ori înțelegeri, încheiate de către instituțiile publice implicate în scopul de a pregăti, efectua sau finaliza procesul de privatizare a unor societăți comerciale sau grupuri de societăți comerciale, sunt de competența secțiilor comerciale ale instanțelor judecătorești".

În plus, potrivit art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2004 "Activitatea A.A.A.S. în domeniul privatizării și monitorizării postprivatizare se desfășoară pe principii comerciale", în acest sens fiind și dispozițiile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, modificată, privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării care prevăd: "Cererile prin care se atacă o operațiune sau un act prevăzut de prezenta lege, de O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, precum și de celelalte legi speciale din domeniul privatizării ori se valorifică un drept conferit de acestea, sunt de competența secțiilor comerciale ale tribunalelor și se judecă de urgență și cu precădere, cu citarea părților".

Art. 56 C. com. prevede: "Dacă un act este comercial numai pentru una din părți toți contractanții sunt supuși în ceea ce privește acest act, legii comerciale (...)".

Potrivit art. 720

10

C. proc. civ., "Litigiile privind desfășurarea activității în scopul privatizării prin înstrăinare de bunuri ori alte valori din patrimoniul societăților comerciale sau al altor persoane juridice cu capital de stat, precum și litigiile privind drepturile și obligațiile contractate în cadrul acestei activități se soluționează de către instanțele care au competența de judecată a proceselor și cererilor în materie comercială, potrivit dispozițiilor procedurale aplicabile în această materie".

Față de dispozițiile învederate, cât și de temeiul de drept invocat de SC B. SA, respectiv art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, a solicitat casarea și trimiterea cererii de chemare în garanție pentru rejudecare către instanța competentă, respectiv Tribunalul București, secția a VI-a civilă, (instanța competentă să judece litigiile între profesioniști).

În conformitate cu art. 61, coroborat cu art. 112 alin. (1) pct. 3 și 4 C. proc. civ. SC B. SA are obligația să precizeze obiectul și valoarea acțiunii sale, cu arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea.

Din cererea de chemare în garanție nu reiese explicit valoarea, cu respectarea dispozițiilor legale susmenționate, cât și cu privire la stabilirea timbrajului, fiind aplicabile dispozițiile art. 133 C. proc. civ., cu consecința anularii cererii de chemare în garanție.

Instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, în sensul că a admis cererea de chemare în garanție înainte de a exista o hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă. Cererea de chemare în garanție a fost formulată cu mult înainte de a rămâne irevocabilă hotărârea prin care s-a dispus restituirea în natură de către SC B. SA a imobilului pentru care se solicită despăgubiri. Astfel cum prevăd dispozițiile alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, "Despăgubirea prevăzuta la alin. (2) - se stabilește de comun acord cu societățile comerciale, iar în caz de divergență, prin justiție", astfel că înaintea solicitării despăgubirilor, societatea privatizată în speță SC B. SA trebuia să urmeze procedura specială.

De asemenea, cererea de despăgubiri, astfel cum a fost încadrată de instanța de fond, este de natură comercială - litigiu între profesioniști - în consecință trebuind îndeplinită și procedura expresă prevăzută de dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ., respectiv procedura concilierii directe.

În subsidiar, au fost invocate și următoarele motive:

Repararea prejudiciului trebuie apreciată raportat la valoarea cu care se reduce capitalul social al acesteia ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabilă, astfel cum aceasta a fost menționată în dosarul de privatizare al societății comerciale reclamante.

Astfel, din valoarea contabilă a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri în proporție de 70% întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. x/1993, invocat de intimata-reclamanta ca temei al despăgubirii, A.A.A.S. - fosta A.V.A.S. (prin antecesorul său legal) a vândut acțiuni reprezentând numai 70% din capitalul social al SC B. SA.

Rațiunea legiuitorului cu privire la obligarea instituției publice la o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituire, stabilit legal, și deci previzibil, este menținerea capitalului social la nivelul avut la momentul privatizării, consemnat în dosarul de privatizare, conform cu principiul fixității capitalului social, al corespondentei lui cu bunurile înscrise în bilanț la activ.

Prin urmare, obligația de reparare a respectivului prejudiciu este o obligație comercială, instituția implicată în privatizare având calitatea de comerciant, calitate pe care o are, de asemenea, și societatea comercială reclamantă, obligația de plata nefiind nici fiscală și nici civilă.

Este adevărat că obligația de despăgubire este una legală, dar legiuitorul a înțeles să confere acest drept de despăgubire societății în baza raportului comercial prin care instituția publică - comerciant - garantează dreptul de proprietate al societății - care este de asemenea comerciant - însă nu poate face acest lucru decât pentru aportul statului la capitalul social al acestei societăți.

Astfel, raționamentul legiuitorului la despăgubire îl reprezintă faptul că Statul Român a înțeles să transfere proprietatea asupra imobilelor proprietate de stat (la momentul când societatea comercială - în speță SC B. SA era neprivatizată) în sectorul privat, instrumentul prin care dreptul de proprietate asupra acțiunilor (ce aveau ca substanță aportul în natură al statului cu valoarea acelui imobil) reprezentându-l contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni.

În cauză, se poate avea în vedere pe de o parte valoarea aportului statului la capitalul social al societății privatizate cu valoarea imobilului, iar pe de altă parte prețul contractual, față de care societatea privatizată ar putea solicita respectivele despăgubiri.

Astfel, prejudiciul cauzat se raportează la proporția între valoarea bunului restituit la valoarea capitalului social (reprezentat prin acțiuni), la care va aplica procentul de capital vândut, iar rezultatul se va raporta, prin regula de trei simplă, la prețul încasat.

De asemenea, dispozițiile legale ale art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 nu conțin nici o mențiune privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piață al activului, astfel cum susține intimata-reclamantă.

Este adevărat că dispozițiile legale susmenționate nu circumstanțiază nivelul despăgubirilor la procentul acțiunilor vândute, dar față de caracterul comercial al acesteia, devine operant art. 1 C. com., conform căruia unde ea nu dispune se aplică C. civ., respectiv regulile de drept comun - 1084 - 1086 C. civ.

Astfel, această reparare privește numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului, fiind reparabil numai prejudiciul direct, în legătura cauzală cu faptul care l-a generat.

În consecință, în cazul în care instanța ar considera aplicabile dispozițiile legale menționate, repararea prejudiciului creat societății trebuie apreciată raportat la valoarea cu care se reduce capitalul social al societății ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabilă a acestuia, astfel cum aceasta a fost menționată în dosarul de privatizare al societății comerciale SC B. SA.

Pe cale de consecință, un prejudiciu real suferit nu poate avea în vedere decât valoarea contabilă a imobilelor restituite în natură, în cuantumul prevăzut de lege, orice altă valoare reprezentând o îmbogățire fără justă cauză.

Chiar și în situația în care ar fi îndeplinit toate condițiile pentru acordarea de despăgubiri, instituția publică implicată nu ar putea fi obligată la o valoare peste limita prevăzută de art. 30 din Legea nr. 137/2002, respectiv 50% din prețul încasat de către aceasta din vânzarea pachetului de acțiuni.

Dispozițiile art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 modificată, sunt de imediată aplicare și au aplicabilitate în cauză, momentul nașterii dreptului la acțiune fiind ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Împotriva încheierii de ședință din data de 14 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a formulat apel reclamanta SC B. SA, arătând următoarele:

În temeiul art. 282 - 298 raportat la art. 281

3

C. proc. civ. se impune admiterea apelului și modificarea în parte a încheierii din data de 14 octombrie 2013 în sensul admiterii cererii de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 1371 din 01 iulie 2013 și stabilirii în mod clar a perioadei pentru care urmează să fie aplicat indicele de inflație, pentru următoarele motive:

Instanța a dispus obligarea pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să-i plătească suma de 344.562 RON (contravaloare clădire) și suma de 1.191.208,48 RON (contravaloare teren) - imobil situat în București, str. V., valoare ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirilor (sumelor).

Întinderea perioadei pentru care va fi calculat indicele de inflație nu este clară, nefiind specificat momentul de la care se va calcula, ci doar momentul până la care se va calcula - cel al plății despăgubirilor.

Or, prin încheierea de ședință din data de 15 octombrie 2012, raportându-se la obiectul cererii de chemare în judecată, instanța a stabilit obiectivele la care expertul contabil C. urma să răspundă prin Raportul de expertiză contabilă: "Să stabilească valoarea ce urmează a fi achitată reclamantei din cererea de chemare în garanție, prin raportare la valoarea imobilului astfel cum figurează în bilanțul contabil al societății și la rata de inflație la momentul ieșirii din patrimoniu a imobilului (respectiv 26 august 2010, data menționată în procesul-verbal de evacuare)".

Acest obiectiv a fost stabilit de instanță ca urmare a interpretării corecte a dispozițiilor cuprinse în decizia nr. 18/2011 de admitere a recursului în interesul legii, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel, modul de calcul al ratei de inflație atât pentru clădire cât și pentru terenul situat la adresa str. V., trebuie realizat prin aplicarea coeficienților de inflație legali asupra valorilor contabile.

Acești coeficienți trebuie să se raporteze la valorile înscrise în bilanțul pe anul 2010, începând cu data înregistrării în contabilitate a ultimului Raport de reevaluare (depus la dosar), respectiv 01 ianuarie 2008 (conform dispozițiilor H.G. nr. 1553/2003 și a Ordinului nr. 1752/2005) și până la „momentul plății despăgubirii”, așa cum se prevede în decizia mai sus citată.

Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. d) din Normele de aplicare a H.G. nr. 1553/2003 privind reevaluarea imobilizărilor corporale și stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe pentru efectuarea reevaluărilor se va stabili valoarea rămasă actualizată având în vedere rata inflației începând cu data ultimei reevaluări înregistrate în evidența contabilă.

În cazul imobilului deținut de către apelanta, ultima reevaluare contabilă a fost efectuată la data de 01 ianuarie 2008, motiv pentru care actualizarea cu indicele de inflație trebuia să fie realizată începând cu această dată.

Față de aceste considerente dispozitivul sentinței civile nr. 1371 apare ca fiind neclar întrucât nu se menționează momentul de la care urmează a fi calculat indicele de inflație, ci doar momentul până la care acesta va fi calculat, respectiv "momentul plății despăgubirii".

Or, pentru a fi clară întinderea perioadei pe care urmează a fi calculat indicele de inflație se impunea lămurirea întinderii dispozitivului sentinței civile apelate în sensul menționării momentului de la care se va calcula indicele de inflație, și nu doar a momentului până la care acesta va fi calculat. În caz contrar, ea, apelanta, va întâmpina dificultăți la executarea acestei sentințe pentru ipoteza în care soluția pe care o consacră va rămâne irevocabilă.

Mai mult, susținerile instanței în sensul că dispozițiile sentinței sunt clare și că mai mult cuantumul despăgubirilor a fost stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cauză nu pot fi reținute întrucât ceea ce urmează a intra în autoritatea de lucru judecat și va fi pus în executare este dispozitivul sentinței ce trebuie clarificat în sensul stabilirii perioadei pentru care urmează a fi calculat indicele de inflație.

Interpretarea corectă a dispozițiilor cuprinse în Decizia nr. 18/2011 relevă că modul de calcul al ratei de inflație atât pentru clădire cât și pentru terenul situat la adresa Str. V., prin aplicarea coeficienților de inflație legali asupra valorilor contabile, trebuie să se raporteze la valorile înscrise în bilanțul pe anul 2010, începând cu data înregistrării în contabilitate a ultimului Raport de reevaluare (depus la dosar), respectiv 01 ianuarie 2008 (conform dispozițiilor H.G. nr. 1553/2003 și a Ordinului nr. 1752/2005) și până la "(...) momentul plății despăgubirii", așa cum se prevede în decizia mai sus citată.

La apelul reclamantei SC B. SA a formulat întâmpinare intimata-pârâtă Societatea de Investiții Financiare A. SA, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

La apelul pârâtei Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a formulat întâmpinare apelanta-reclamantă SC B. SA, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Prin decizia nr.

187A din data de 11 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins, ca nefondat, apelul declarat de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, împotriva sentinței civile nr. 1371/2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Ministerul Finanțelor Publice și Societatea de Investiții Financiare A. SA.

A respins apelul declarat de SC B. SA, împotriva aceleiași sentințe civile, în contradictoriu cu intimații-pârâți Ministerul Finanțelor Publice și Societatea de Investiții Financiare A. SA.

A respins apelul declarat de SC B. SA împotriva încheierii din 17 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Ministerul Finanțelor Publice și Societatea de Investiții Financiare A. SA.

A admis apelul formulat de SC B. SA împotriva încheierii din 14 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Ministerul Finanțelor Publice și Societatea de Investiții Financiare A. SA, a schimbat, în parte, încheierea menționată și a admis cererea de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 1371/2013 în sensul că valoarea obligației de plată stabilită în sarcina pârâtei A.A.A.S va fi actualizată cu indicele de inflație începând de la data de 31 august 2010 și până la data plății despăgubirilor.

A respins, ca fiind rămasă fără obiect, cererea formulată de apelanta SC B. SA având ca obiect completarea dispozițiilor din decizia civilă nr. 65/2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Instanța de apel a reținut următoarele:

Cu titlu prealabil, trebuie specificat că ceea ce s-a soluționat prin sentința atacată, este dat de limitele obligatorii ale deciziei de desființare în parte nr. 107 din 12 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, (irevocabilă prin decizia civilă nr. 8639 din 17 decembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), prin care cauza a fost trimisă primei instanțe spre rejudecarea cererii de chemare în garanție.

Această cerere precizată în rejudecarea apelului a fost formulată de către pârâta-reclamantă SC B. SA în contradictoriu și cu pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, ca apărare față de acțiunea principală în revendicarea imobilul situat în București, str. V., format din teren în suprafață de 1449 m.p. și construcție, revendicare a cărei soluție de admitere în primul ciclu procesual, a fost menținută prin decizia de desființare în parte menționată, pronunțată în al doilea ciclu procesual.

Prin cererea de chemare în garanție pârâta-reclamantă SC B. SA a solicitat stabilirea în sarcina pârâtei Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, a obligației de acordare a despăgubirilor pentru evicțiune, reprezentate de valoarea de circulație a imobilului, calculată la data de la care a fost evacuată din spațiul pe care îl deținea, respectiv 26 august 2010.

Asupra apelului pârâtei Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului formulat împotriva sentinței civile nr. 1371 din 01 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă:

Nu poate fi primită susținerea referitoare la excepția necompetenței materiale a secției a III-a civilă, a Tribunalului București în judecarea cererii de chemare în garanție.

Deși întemeiată în fondul dreptului pe dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, privind privatizarea societăților comerciale, în speță cererea de chemare în garanție păstrează caracterul incidental față de cererea principală, fiind formulată în aceeași cauză și având calitatea unui mijloc de apărare față de pretențiilor în revendicare ale reclamantei D., întemeiate pe dispozițiile de drept comun, art. 480 și urm. C. civ. anterior.

În cazul cererilor de chemare în garanție operează prorogarea legală de competență prevăzută de art. 17 C. proc. civ. anterior, care includ în căderea instanței competente să judece cererea principală și cererile accesorii și incidentale.

Prin urmare, competența materială de soluționare a cererii de chemare în garanție pentru evicțiune, în situația imobilului restituit după naționalizare, aparține instanței ce soluționează cererea principală, respectiv instanța civilă învestită în revendicare.

În acest context apar ca neavenite susținerile apelantei-pârâte privind intervenția unor temeiuri de drept caracteristice dreptului comercial, acestea rămânând specifice raporturilor dintre comercianți din domeniul privatizării, care nu sunt grefate unui raport civil derivând din revendicare imobiliară ca cel din speță.

Nu este întemeiată nici excepția netimbrării cererii de chemare în garanție.

Deși este adevărat că cererea de chemare în garanție este o cerere în despăgubiri, iar intimata-reclamantă nu beneficiază generic de scutire de la plata taxei de timbru și a timbrului judiciar, în speță sunt aplicabile dispozițiile de excepție privind scutirea de la plata taxelor judiciare de timbru datorate, respectiv art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997: „cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii și incidente”.

Vor fi înlăturate ca nefondate susținerile privind excepția nulității cererii de chemare în garanție, pe considerentul neprecizării obiectului și a valorii acțiunii, a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea.

Aceste elemente ale cererii de chemare în garanție (dosar fond nr. x/1999 al Tribunalului București) se regăsesc și în precizarea adusă în fața instanței de rejudecare a apelului la 15 octombrie 2012, iar trimiterea către instanța de fond, după desființarea în parte a soluției acesteia, s-a efectuat tocmai pentru rejudecarea acestei învestiri.

Cât privește excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție, se reține că momentul formulării acesteia nu este condiționat de rămânerea irevocabilă a hotărârii prin care s-a dispus restituirea în natură, iar parcurgerea procedurii prealabile a concilierii directe, prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ., nu numai că nu este specifică acestui litigiu (care își are izvorul în lege și nu în contract), dar nici nu era prevăzută de lege la momentul introducerii cererii, prevederea fiind introdusă prin O.U.G. nr. 138/2000.

Ca atare, toate excepțiile invocate de către apelanta-pârâtă apar ca neîntemeiate.

În ceea ce privește argumentele pe fondul dreptului, se observă că acestea privesc exclusiv cuantumul despăgubirilor pentru evicțiune, făcându-se de asemenea referire la aplicarea unor temeiuri de drept specifice dreptului comercial, inaplicabile cauzei, astfel cum s-a arătat.

Pentru dezvoltarea unitară a raționamentului instanței, analiza acestor argumente se va efectua alături de considerentele apelului advers.

Asupra apelului reclamantei din cererea de chemare în garanție SC B. SA, formulat împotriva încheierii din data de 14 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă:

Corectând o eroare materială cu privire la denumirea pârâtei A.V.A.S., încheierea atacată a dispus și respingerea cererii referitoare la necesitatea lămuririi dispozitivului, formulată de către SC B. SA, în sensul stabilirii în mod clar a perioadei pentru care urmează să fie aplicat indicele de inflație pentru despăgubirile rezultând din evicțiune.

Tribunalul a considerat că există în hotărârea de fond, suficiente dispoziții concrete în ceea ce privește modalitatea de plată a despăgubirilor, situația fiind analizată în raport de dispozițiile deciziei nr. 18/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Tocmai prin prisma considerentelor deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție invocate, se impune clarificarea în dispozitiv a perioadei pentru care valoarea obligației de plată stabilită în sarcina pârâtei, trebuie actualizată cu indicele de inflație.

Prin decizia menționată, nr. 18/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii (obligatorie pentru instanțe potrivit art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.), s-a stabilit că „în aplicarea dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii.”

Este evident că în fiecare cauză se impune precizarea momentului de la care bunul ce a fost retrocedat și a ieșit din patrimoniul societății, pentru a se verifica valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanțul anterior momentului retrocedării. În speță, aceste elemente sunt lămurite, iar considerentele instanței de fond fac referire la raportul de expertiză efectuat în cauză de către expert C., prin care s-a reținut că valoarea clădirii, rămasă la data ieșirii din patrimoniul reclamantei, respectiv la data de 31 august 2010, raportată la bilanțul contabil întocmit la 31 octombrie 2010 și balanța de verificare întocmită tot la aceeași dată, este de 344.562 RON, iar valoarea terenului este de 1.191.208,48 RON, imobil situat în str. V.

Cu toate aceste pentru stabilirea integrală și eficientă a reparației, se impune clarificarea solicitată de apelanta-reclamantă SC B. SA, în sensul lămuririi dispozitivului și indicării precise a intervalului de timp în care se actualizează cu indicele de inflație, valoarea despăgubirilor, astfel că va aduce această deslușire, schimbând în parte încheierea de ședință din data de 14 octombrie 2013, în baza dispozițiilor art. 296 C. proc. civ.

Revenind la apelul A.V.A.S. și făcând trimitere la dispozitivul deja citat al deciziei pronunțate în interesul legii, dar și la considerentele acesteia, se reține că se clarifică toate elementele ce privesc cuantumul despăgubirilor pentru evicțiune ca urmare a retrocedării imobiliare, care au fost invocate în speță pe fondul dreptului, de către apelanta-pârâtă.

Nu se poate reține ca având influență în cuantumul prejudiciului, nici valoarea contabilă a bunurilor imobile înregistrată în registrele contabile ale societății la data când aceasta a fost privatizată, nici limita prevăzută de art. 30 din Legea nr. 137/2002, respectiv 50% din prețul încasat din vânzarea pachetului de acțiuni, aceste aspecte fiind deplin lămurite de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Ca urmare, având în vedere dispozițiile art. 296 C. proc. civ., se va respinge ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, constatând că nu este afectată de nelegalitate și netemeinicie sentința instanței de fond, pe care o va menține.

Apelul declarat de apelanta reclamantă SC B. SA împotriva încheierii din 17 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul București, nu este fondat, în raport de împrejurarea că, obiecțiunile formulate de reclamantă la expertiza efectuată de C. nu erau de natură a clarifica aspectele de fapt relevante în speță, în condițiile în care, instanța de fond a avut în vedere la calcularea despăgubirii două hotărâri obligatorii și anume, decizia nr. 18/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii și decizia nr. 8639 din 7 decembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în acest dosar, decizie irevocabilă, prin care au fost clarificate, într-un recurs anterior, promovat de SC B. SA în acest dosar, aspecte de drept esențiale, inclusiv cu privire la temeiul legal al cererii de despăgubiri solicitate de pârâtă-reclamantă SC B. SA prin cererea de chemare în garanție.

Prin decizia nr. 8639 din 7 decembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și obligatorie pentru instanțele de fond, potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. (1865), instanța de recurs a reținut următoarele: ”Dimpotrivă, continuând procedurile judiciare, pentru soluționarea cererii de chemare în garanție întemeiată pe dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, pârâta (SC B. SA) își va putea recupera eventualele daune produse prin restituirea bunului către fostul proprietar”

De aceea, având în vedere circumstanțele legale ale speței, în mod corect au fost respinse de către instanța de fond, obiecțiunile formulate de SC B. SA la raportul de expertiză efectuat de expert C., iar apelul declarat de SC B. SA împotriva încheierii de ședință din 17 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul București este nefondat.

Asupra apelului declarat de SC B. SA împotriva sentinței civile nr. 1371 din 1 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul București, se reține că au fost formulate următoarele critici: a) apelanta a contestat aplicarea în speță, a dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 ca temei al cererii sale de chemare în garanție, solicitând aplicarea dispozițiilor dreptului comun, deoarece imobilul în litigiu nu a fost retrocedat, ci revendicat; b) decizia nr. 18/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, nu este aplicabilă în cauză, deoarece este neconstituțională și nu poate produce nici un efect; c) suma reprezentând despăgubire pentru imobilul în litigiu este de 368.600 RON și nu de 344.562 RON, cât a stabilit instanța de fond; aceasta, deoarece expertul trebuia să se raporteze la valoarea înscrisă în bilanțul contabil pe anul 2010 (momentul ieșirii bunului din patrimoniul societății comerciale).

Apelul nu este fondat.

Instanța de apel a motivat deja că apreciază aplicarea în speță a dispozițiilor deciziilor civile nr. 18/2011 și nr. 8639/2011, ambele pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca fiind indiscutabilă, aplicarea ambelor decizii fiind obligatorie pentru instanțele de fond conform dispozițiilor legale, respectiv potrivit art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ. și art. 315 alin. (1) C. proc. civ. (1865). Aplicarea obligatorie, conform dispozițiilor legale menționate, exclude posibilitatea instanțelor de fond de a se pronunța asupra constituționalității unei decizii pronunțate în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel cum a solicitat apelanta SC B. SA.

Asupra sumei reprezentând despăgubirea stabilită de instanța de fond, expertul desemnat, C., a răspuns obiecțiunilor formulate de SC B. SA și a explicat următoarele: „Așa cum am arătat în raportul de expertiză dar și în suplimentul la raport, valoarea contabilă a unui imobil astfel cum acesta este reflectat în bilanț, potrivit Deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este reglementată de Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, privind evaluarea la inventar și prezentarea elementelor de bilanț, care prevede la art. 54 alin. (1) și (2) că valoarea contabilă a unui activ (imobil) este valoarea la care acesta este recunoscut după ce se deduc amortizarea acumulată, precum și ajustările acumulate din depreciere sau pierdere de valoare. Potrivit cu aceste prevederi rezultă că valoarea contabilă a unui activ se prezintă în bilanț la valoarea rămasă numită și valoarea contabilă netă, respectiv suma la care este înregistrat un activ în bilanț după deducerea tuturor deprecierilor, una dintre deprecieri fiind și amortizarea.”

Față de cele menționate de expert, constatând că acesta a stabilit valoarea imobilului potrivit unor reglementări legale și că a explicat aplicarea acestora în speță, instanța constată că valoarea despăgubirii nu poate fi contestată în baza motivelor invocate în cererea de apel, mai ales că, așa cum rezultă din expertiză valoarea de 344.562 RON reprezintă valoarea netă a imobilului la data de 31 august 2010, data ieșirii imobilului din patrimoniul SC B. SA, dată la care se referă aceasta și în motivele de apel.

De aceea apelul declarat de apelanta SC B. SA împotriva sentinței va fi respins ca nefondat în baza art. 296 C. proc. civ. (1865).

Cererea formulată de SC B. SA având ca obiect completarea deciziei civile nr. 65/2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, va fi respinsă, deoarece decizia a cărei completare s-a cerut a fost casată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 1626 din 16 iunie 2015. De altfel, cererea de completare a deciziei Curții de Apel București este lipsită de obiect, deoarece prezenta instanță s-a pronunțat, prin această decizie, asupra cererilor de apel omise, omisiune care a reprezentat și motivul casării de către Înalta Curte de Casație și Justiție a deciziei Curții de Apel București, respectiv a analizat și cererea de apel formulată de SC B. SA împotriva sentinței civile nr. 1371/2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, și cererea de apel formulată de aceeași apelantă împotriva încheierii din 17 iunie 2013 pronunțată de aceeași instanță, în același dosar.

Împotriva acestei decizii,

SC B. SA a formulat cerere de completare a dispozitivului în sensul admiterii în parte a apelului și respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților

Societatea de Investiții Financiare

A. și Ministerul Finanțelor Publice, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 539 A din 7 iulie 2016 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins cererea.

Împotriva deciziei nr. 187A din 11 martie 2016 au declarat recurs reclamanta SC B. SA și pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

Reclamanta SC B. SA a declarat recurs și împotriva deciziei nr. 539/A din 7 iulie 2016.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a invocat că în mod nelegal a fost respinsă excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție, raportat la dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997.

Potrivit dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 plata despăgubirilor este condiționată de stabilirea acestora de comun acord iar în caz de divergență, prin justiție și fiind în discuție un litigiu între profesioniști trebuia realizată și procedura expresă prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ., respectiv procedura concilierii directe și care nu s-a realizat în cauză.

S-au formulat critici și sub aspectul valorii despăgubirii acordate susținându-se că prejudiciul suferit de reclamantă este reprezentat de valoarea contabilă a bunului înregistrat în registrele contabile la data când societatea a fost privatizată și trebuie raportat la valoarea cu care se reduce capitalul social ca urmare a diminuării patrimoniului, astfel cum aceasta a fost menționată în dosarul de privatizare.

Din valoarea contabilă a imobilului restituit se cuvin despăgubiri în proporție de 70% întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni s-au vândut acțiuni reprezentând numai 70% din capitalul social al SC B. SA.

Rațiunea obligării instituției publice la despăgubiri și care trebuie să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituire este menținerea capitalului social la nivelul avut la momentul privatizării, conform cu principiul fixității capitalului social.

Obligația de despăgubire, chiar dacă este una legală, este bazată pe obligația de garanție și care operează numai pentru aportul statului la capitalul social.

Prejudiciul trebuie raportat la proporția între valoarea bunului restituit și valoarea capitalului social (reprezentat prin acțiuni) la care să se aplice procentul de capital vândut, iar rezultatul să se raporteze la prețul încasat.

Dispozițiile legale ale art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 nu conțin nici o motivare privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul de piață ale activului (așa cum susține reclamanta) și nici nu circumstanțiază nivelul despăgubirilor la procentul acțiunilor vândute.

Având în vedere caracterul comercial al raportului juridic constituit în baza contractului de vânzare de acțiuni și dispozițiile art. 1 C. com. și art. 1084-1086 C. civ. este evident că prejudiciul trebuie raportat la momentul încheierii contractului și determinat în legătură

cauzală cu faptul care l-a generat.

În dezvoltarea motivului de recurs fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. s-a invocat că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în privința criticilor din apel referitoare la greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a

Societății de Investiții Financiare

A. și Ministerul Finanțelor Publice și, respectiv, nemotivarea hotărârii primei instanțe.

În dezvoltarea motivului de recurs fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a invocat că în mod nelegal instanța de apel a soluționat cererea de lămurire a dispozitivului sentinței, în sensul că valoarea obligației de plată va fi actualizată cu indicele de inflație începând de la data de 26 august 2010 și până la data plății despăgubirilor.

Actualizarea cu indicele de inflație trebuie să se realizeze începând cu data înregistrării în contabilitate a ultimului raport de reevaluare (01 ianuarie 2008), conform H.G. nr. 1553/2003 și Ordinului nr. 1752/2005.

Reținerea incidenței în cauză a prevederilor deciziei nr. 18/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este greșită întrucât prin această decizie nu s-a statuat cu privire la momentul de la care urmează a se calcula indicele de inflație ci momentul la care se determină valoarea despăgubirii, astfel că devin incidente dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. d) din Normele de aplicare a H.G. nr. 1553/2003, iar ultima reevaluare contabilă a fost la data de 01 ianuarie 2008.

În subsidiar, dacă se reține incidența deciziei nr. 18/2011, s-a arătat că momentul ieșirii bunului din patrimoniu este 26 august 2010, conform procesului verbal de evacuare, și nu 31 august 2010, cum a reținut instanța.

S-au formulat critici și pe fondul soluționării excepției procesuale pasive a

Societății de Investiții Financiare

A. SA și Ministerului Finanțelor Publice, susținându-se însă nelegalitatea hotărârii primei instanțe.

S-a arătat că prima instanță a încălcat principiul contradictorialității întrucât nu a pus în discuția părților excepția invocată doar de FPN Muntenia, nu și de Ministerul Finanțelor Publice.

A susținut recurenta că pârâta

Societatea de Investiții Financiare

A. are calitate procesuală în baza contractului de vânzare-cumpărare acțiuni din 2 iulie 1993 și prin care

Societatea de Investiții Financiare

A. și-a asumat obligația de garanție pentru liniștita posesie a terenurilor și clădirilor prevăzute în anexa contractului iar pârâta este succesoarea în drepturi și obligații, conform actului constitutiv.

Fondul Proprietății Private (F.P.P.) Muntenia a fost instituție implicată în procesul de privatizare iar

Societatea de Investiții Financiare

A., în calitate de succesor are obligația de plată a despăgubirii.

O altă critică a vizat greșita interpretare și aplicare a deciziei nr. 18/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii.

A susținut recurenta că această decizie nu este incidentă în cauză întrucât imobilul nu a fost retrocedat fostului proprietar în baza legilor speciale ci în baza unei hotărâri judecătorești pronunțate într-o acțiune în revendicare.

În mod greșit a reținut instanța că a contestat temeiul juridic al acțiunii (art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997) întrucât, în apel a contestat doar incidența deciziei nr. 18/2011.

Nefiind incidentă decizia nr. 18/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, raportat la situația de fapt privind imobilul în litigiu, valoarea despăgubirilor trebuie calculată prin raportare la valoarea de circulație a imobilului și nu în modalitatea stabilită prin decizia pronunțată în interesul legii.

Valoarea de circulație a imobilului, la momentul deposedării, a fost stabilită prin raportul de expertiză efectuat în procedura asigurării de dovezi.

A susținut recurenta că decizia nr. 18/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu este incidentă și aplicabilă în cauză întrucât este neconstituțională, iar prin decizia de casare nr. 8683/2011 s-a statuat doar asupra temeiului juridic al acțiunii, art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1999, nu și asupra deciziei nr. 18/2011.

În mod nelegal a reținut instanța că dispozițiile art. 330

7

C. proc. civ. exclud posibilitatea instanței de a se pronunța asupra constituționalității unei decizii pronunțate în recurs în interesul legii, decizia fiind evident în contradicție cu dispozițiile art. 44 din Constituție și nu poate fi supusă controlului Curții Constituționale.

Din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O. este titulara unui „bun” în sensul dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției și trebuie să beneficieze de protecție, respectiv să fie despăgubită cu valoarea reală a imobilului de care a fost deposedată, iar judecătorul național poate să constate neconstituționalitatea deciziei pronunțate într-un recurs în interesul legii și să nu o aplice.

O altă critică vizează modul de stabilire a cuantumului despăgubirilor reprezentând imobilul-clădire.

S-a arătat că la concluziile raportului de expertiză a formulat obiecțiuni și care au fost admise de instanță astfel că, instanța era ținută prin încheierea, caracterizată ca fiind interlocutorie, de suma stabilită de expert.

De asemenea, în mod nelegal s-a respins critica privind faptul că în mod greșit s-au respins obiecțiunile la raportul de expertiză prin raportare la completarea la raportul de expertiză efectuat de expert C.

Expertul nu a răspuns în mod corect la obiecțiunile stabilite întrucât pentru actualizarea valorii terenului a aplicat incorect indicele de inflație începând cu momentul executării silite, încheierea din 17 iunie 2013 fiind astfel nelegală.

În dezvoltarea motivului de recurs s-a invocat că instanța de apel „nu s-a pronunțat în totalitate în privința apelului formulat împotriva hotărârii primei instanțe”.

Că, în cuprinsul considerentelor deciziei nr. 65/A din 20 februarie 2014 nu există nicio motivare a motivului de apel privind greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților

Societatea de Investiții Financiare

A. și Ministerul Finanțelor Publice și această nemotivare echivalează cu o nepronunțare cu privire la un capăt de cerere cu care instanța a fost învestită în mod expres, iar această omisiune poate fi remediată în condițiile art. 281

2

C. proc. civ.

Recursurile sunt nefondate.

Critica privind greșita soluționare a excepției de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată, raportat la dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 și art. 720

1

C. proc. civ. este nefondată.

Raportat la data privatizării, data restituirii bunului către fostul proprietar și data formulării acțiunii, precum și considerentele și dispozitivul deciziei nr. 18/2011, pronunțată în recurs în interesul legii este evident că cererea de chemare în garanție pentru repararea prejudiciului cauzat prin restituirea către fostul proprietar a bunului imobil preluat de stat nu poate fi condiționată de rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului și nici de parcurgerea procedurii prealabile a concilierii directe.

Mai mult, în cauză, soluționarea pe fond a cererii de chemare în garanție a avut loc după rămânerea definitivă a hotărârii de restituire a imobilului către fostul proprietar.

Instanța de apel a reținut competența instanței civile, în principal, prin raportare la dispozițiile art. 17 C. proc. civ., privind prorogarea legală de competență, iar în cauză nu s-au formulat critici privind greșita interpretare și aplicare a acestor dispoziții.

Instanța de apel a apreciat ca neavenite susținerile privind necompetența instanței civile prin intervenția unor temeiuri de drept caracteristice dreptului comercial întrucât acestea rămân specifice raporturilor dintre comercianți din domeniul privatizării și care nu sunt grefate unui raport juridic civil derivând din revendicare imobiliară ca cel în speță.

În mod fondat s-a reținut, raportat la obiectul și temeiul juridic al acțiunii că obligația de reparare a prejudiciului nu derivă din contractul de privatizare care să atragă astfel incidența dispozițiilor art. 43 din O.U.G. nr. 88/1997, art. 12 din O.U.G. nr. 23/2004, art