ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1547/2016

Decizia nr. 1547/2016

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 25 ianuarie 2007, pe rolul Judecătoriei sector 1 București, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B., C., D. și E., și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâții să îi lase în deplină proprietate și posesie cele trei apartamente situate în imobilul din București, Calea x, nr. 139, sector 1, cumpărate în baza Legii nr. 112/1995.

Pârâții au formulat cereri de chemare în garanție a Municipiului București și a Ministerului Finanțelor Publice, pentru ca, în cazul în care acțiunea în revendicare va fi admisă, aceștia să răspundă pentru evicțiune, inclusiv în ceea ce privește contravaloarea apartamentelor.

Prin sentința civilă nr. 17358 din 13 decembrie 2007, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., Judecătoria sector 1 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 70 din 16 ianuarie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea reclamantei pentru lipsa calității procesuale active și cererea de chemare în garanție ca lipsită de interes.

Această sentință civilă a fost desființată prin decizia civilă nr. 287/A din 03 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1094 din 10 februarie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cauza fiind trimisă spre rejudecare Tribunalului București.

Pârâtul E. a decedat la data de 17 ianuarie 2007, astfel că în cauză au fost introduși moștenitorii acestuia, F. și G. Totodată, întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de rentă viageră și uzufruct viager, autentificat sub nr. 1700 din 18 mai 2009, pârâtul D. a înstrăinat nuda proprietate asupra apartamentului nr. 4 situat în București, Calea x, nr. 139, etajul 1, sectorul 1, în condițiile în care ulterior, la data de 26 decembrie 2009, pârâtul a decedat, în cauză au fost introduși cumpărătorii (cărora li s-a întregit dreptul de proprietate prin încetarea uzufructului viager, asupra apartamentului sus menționat), H. și I.

Pe parcursul judecării cauze, a intervenit și decesul reclamantei A., astfel încât au fot introduși în cauză succesorii acesteia, J. și K.

Rejudecând cauza, prin sentința civilă nr. 487 din 04 aprilie 2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea principală și a obligați pârâții B. și C. să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentele pe care le dețin în imobilul situat în București, Calea x, nr. 139, et. 6, ap. 34, sector 1, astfel cum sunt identificate prin contractele de vânzare-cumpărare nr. 1846/27610 din 12 decembrie 1996, nr. 1355/23501 din 04 decembrie 1996, nr. 1356/28650 din 04 decembrie 1996 și nr. 1700 din 18 mai 2009.

A respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, a admis cererile de chemare în garanție formulate de pârâtele F. și G. și de pârâții H. și I. și a obligat chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 50.717 euro către pârâtele F. și G., reprezentând prețul de piață al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 1355/23501 din 4 decembrie 1996 (echivalent în RON la data plății efective la cursul oficial al B.N.R.), la plata sumei de 59.446 euro către pârâții H. și I., reprezentând prețul de piață al imobilului ce a făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1356/28650 din 4 decembrie 1996 și nr. 1700 din 18 mai 2009 (echivalent în RON la data plății efective la cursul oficial al B.N.R.).

A respins cererile de chemare în garanție a Municipiului București, prin Primarul General, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, pârâții H.și I., B. și C.

Prin decizia nr. 76/A din 11 februarie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate și cererea formulată de apelantele-pârâte F. și G. de aderare la apelul declarat de Ministerul Finanțelor Publice.

Instanța de apel a constatat că, prin conținutul său, apelul formulat de pârâtele G. și F. nu reprezintă nici apel în aderare la apelul formulat de Ministerul Finanțelor Publice și nici un apel incident, întrucât Ministerul Finanțelor Publice a avut la prima instanță calitatea de chemat în garanție. Aderarea la apelul formulat de chematul în garanție poate viza doar schimbarea soluției în ceea ce privește cererea de chemare în garanție.

Or, apelantele G. și F. au precizat în mod expres că, ceea ce urmăresc prin apel, este schimbarea sentinței apelante în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă sau, în subsidiar, ca neîntemeiată, scop ce nu putea fi urmărit decât prin declararea, în termen, a unui apel principal împotriva soluției date cererii de chemare în judecată.

De asemenea, cererea formulată de pârâtele G. și F. nu întrunește condițiile legale pentru a fi apel incident, întrucât nu este declarat împotriva unei persoane care a fost parte la prima instanță și nu este parte în apelul principal, Ministerul Finanțelor Publice fiind chiar apelant în prezenta cauză. Totodată, scopul expres declarat de pârâte este în contradicție cu scopul legal prevăzut de art. 2931 C. proc. civ. pentru formularea unui apel incident.

Prin urmare, raportat la scopul expres precizat al acestor pârâte, cererea formulată de acestea a fost apreciată ca inadmisibilă. Pe de altă parte, calificată prin raportare la scopul urmărit, cererea formulată de pârâtele sus-menționate este un apel principal, care vizează soluția dată cererii principale, dar care nu a fost exercitat în termenul legal de 15 zile de la comunicare sentinței apelate.

În consecință, indiferent de calificarea care ar fi dată cererii de apel formulată de pârâtele G. și F., aceasta a fost apreciată ca inadmisibilă, dacă este considerată cerere de apel în aderare sau cerere de apel incident și respectiv ca tardivă, dacă este considerată apel principal. Ca atare, apelul formulat de pârâtele G. și F. a fost respins.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâții C. și B., H. și I., și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia civilă nr. 880 din 12 aprilie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursurile, a modificat decizia recurată, în sensul că a admis apelurile declarate de pârâții C. și B., de pârâții H. și I., de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice și aderarea la apelul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, formulată de pârâtele F. și G. și, în consecință:

A schimbat în parte sentința civilă nr. 487 din 04 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în sensul că a respins acțiunea reclamanților J. și K. (moștenitori ai reclamantei A.) împotriva pârâților C. și B., H. și I., F. și G.

A respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice formulată de pârâții H. și I. și a menținut dispoziția privind respingerea cererii de chemare în garanție a Municipiului București, prin Primarul General.

La data de 13 mai 2016, a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție cererea de revizuire formulată de revizuenții J. și K. împotriva deciziei civile nr. 880 din 12 aprilie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

Temeiurile de drept indicate de revizuenți au fost următoarele:

Motivul prevăzut de art. 322 pct. 1 C. proc. civ.:

Dispozitivul deciziei nr. 880 din 12 aprilie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, vine în contradicție cu susținerile formulate de F. și G. în fața instanței de recurs. Aceste părți nu au formulat cerere de recurs, au arătat că nu au interes în a susține recursurile celorlalte părți din cauză și că doresc menținerea sentinței pronunțate de Tribunalul București.

Motivul prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ.:

Împotriva deciziei nr. 76/A din 11 februarie 2015 a Curții de Apel București, au formulat recurs doar H., I., B. și C.

F. și G. nu au formulat această cale de atac. Prin urmare, pentru aceste părți a devenit irevocabilă sentința pronunțată de Tribunalul București prin care a fost admisă acțiunea în revendicare și cererea de chemare în garanție prin care chematul în garanție, Ministerul Finanțelor Publice, a fost obligat la plata către pârâtele F. și G. a sumei de 50.717 euro, reprezentând prețul de piață al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 1355/23501 din 4 decembrie 1996 (echivalent în RON la data plății efective la cursul oficial al B.N.R.).

Mai mult, prin întâmpinarea formulată, F. și G. au arătat că nu au formulat recurs și au susținut că, față de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, Ministerul Finanțelor Publice este obligat la achitarea sumei de 50.717 euro reprezentând prețul de piață al imobilului.

Cu toate acestea, Înalta Curte, prin decizia nr. 880 din 12 aprilie 2016, admițând recursurile declarate de pârâții C. și B., H. și I., a modificat decizia atacată în sensul că a admis inclusiv cererea formulată de pârâtele F. și G. de aderare la apelul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, și, schimbând în parte sentința civilă nr. 487 din 04 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea reclamanților J. și K. inclusiv împotriva pârâtelor F. și G.

Or, F. și G. nu au formulat recurs, nu au solicitat modificarea deciziei din apel și admiterea aderării la apel.

Motivul prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. este o aplicare a principiului disponibilității și vizează inadvertențele dintre ceea ce s-a cerut și ceea ce instanța a pronunțat.

Or, din moment ce F. și G. nu au formulat recurs, sentința Tribunalului București a devenit definitivă și irevocabilă pentru acestea.

Motivul prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ.:

La momentul pronunțării deciziei nr. 880 din 12 aprilie 2016 a Înaltei Curți existau deja hotărâri judecătorești prin care apartamente din același imobil au fost câștigate de revizuenți prin acțiuni în revendicare, în susținerea cărora s-au folosit aceleași înscrisuri ca în prezenta cauză.

Raportat la aceeași situație de fapt care se regăsea în prezenta speță, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat hotărâri contradictorii interpretând diferit jurisprudența Curtea Europene a Drepturilor Omului invocată.

Revizuenții susțin că motivul prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. trebuie interpretat raportat la jurisprudența actuală, cristalizată prin noua reglementare prevăzută de art. 509 pct. 8 din noul C. proc. civ.

Astfel, pentru a fi incidentă ipoteza prevăzută la pct. 7 al art. 322 C. proc. civ., nu este necesar ca hotărârea anterioară să fie pronunțată numai între aceleași părți, întrucât această formulare a textului de lege vine în concordanță cu reglementările desuete ale codului civil din 1864 care defineau autoritatea de lucru judecat la art. 1201 C. civ. condiționând-o de tripla identitate de părți, obiect și cauză.

Or, pe baza jurisprudenței, doctrina a dezvoltat un nou efect al autorității de lucru judecat, numindu-l în lumina vechii reglementări, putere de lucru judecat care, prin noul C. proc. civ. a fost legiferat și denumit efect pozitiv al autorității de lucru judecat.

În aceste condiții, în care textul art. 322 pct. 7 C. proc. civ. este interpretat în concordanță cu jurisprudența actuală transpusă prin art. 509 din noul C. proc. civ., se constată că, în ceea ce privește imobilul situat pe Calea x, nr. 139, există hotărâri judecătorești contradictorii pronunțate asupra aceluiași imobil.

În susținerea cererii de revizuire, revizuenții invocă cauzele Beian vs. România, Tudor Tudor vs. România și Ștefănică vs. România pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte urmează a respinge cererea de revizuire, constatând că nu sunt îndeplinite condiții de admisibilitate pentru niciunul din cazurile indicate în susținerea căii extraordinare de atac cu care a fost învestită.

Motivul prevăzut de art. 322 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.:

În susținerea acestui motiv de revizuire, revizuenții arată că dispozitivul deciziei nr. 880 din 12 aprilie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, vine în contradicție cu susținerile formulate de F. și G. în fața instanței de recurs.

Potrivit art. 322 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., revizuire unei hotărâri se poate cere „dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziții potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire”.

Astfel cum rezultă din formularea textului de lege menționat, acest caz de revizuire vizează în exclusivitate dispozitivul hotărârii a cărei anulare se solicită, urmărindu-se ca, pe calea revizuirii să se înlăture elementele contradictorii din dispozitivul hotărârii pentru a face posibilă punerea sa în executare.

De aceea, Înalta Curte apreciază că pretinsa contradicție dintre dispozitivul deciziei nr. 880 din 12 aprilie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și susținerile formulate de F. și G. în fața instanței de recurs, nu pot fundamenta admiterea cererii de revizuire în baza art. 322 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Așa cum în mod expres menționează revizuenții, contradicția indicată nu vizează dispoziții contrare adoptate de instanța de recurs prin dispozitivul hotărârii pronunțate și care, executorii fiind să nu poată fi aduse la îndeplinire, ci neconcordanța dintre dispozitivul hotărârii și susținerile părților, ceea ce excede cazului de revizuire analizat.

Motivul prevăzut de art. 322 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.:

Revizuenții argumentează că, deși F. și G. nu au declarat recurs împotriva deciziei nr. 76/A din 11 februarie 2015 a Curții de Apel București, Înalta Curte, prin decizia nr. 880 din 12 aprilie 2016, admițând recursurile declarate de pârâții C. și B., H. și I., a modificat decizia atacată în sensul că a admis inclusiv cererea formulată de pârâtele F. și G. de aderare la apelul declarat de Ministerul Finanțelor Publice și, schimbând în parte sentința civilă nr. 487 din 04 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea reclamanților J. și K. inclusiv împotriva pârâtelor F. și G., ceea ce, în opinia revizuenților, face aplicabil cazul de revizuire prevăzut art. 322 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Potrivit art. 322 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri poate fi solicitată atunci când instanța „s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut”.

Cazul de revizuire menționat este o aplicare a principiului disponibilității în procesul civil și tocmai de aceea el nu se poate raporta decât la pretențiile deduse judecății în mod concret de către părți, prin cererile formulate. Prin urmare, în analizarea acestui motiv de revizuire trebuie avute în vedere limitele judecății, sub aspectul obiectului acesteia, determinate concret prin cererea de chemare în judecată, cererea reconvențională ori prin cererea intervenienților; în raport de obiectul cererilor formulate, urmează a se stabili dacă instanța s-a pronunțat ultra, extra sau minus petita.

Or, ceea ce invocă revizuenții în susținerea motivului de revizuire analizat, nu este o pronunțate ultra, extra sau minus petita prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată pe care au formulat-o în calitate de reclamanți, ci modificarea de către instanța de recurs a hotărârii pronunțate de curtea de apel, cu consecința schimbării în parte a hotărârii primei instanțe și a respingerii acțiunii reclamanților, în lipsa recursului declarat de intimatele-pârâte F. și G.

Este evident, pe de o parte că respingerea cererii de chemare în judecată nu poate echivala cu o pronunțare ultra, extra sau minus petita în sensul motivului de revizuire analizat și, pe de altă parte că, măsurile dispuse de instanța de recurs în lipsa promovării de către intimatele F. și G. a căii de atac a recursului nu pot fi sancționate în calea extraordinară promovată de reclamanții-revizuenți. Depășirea limitelor pretențiilor supuse judecății nu se poate invoca decât de titularul cererii dedusă judecății și al cărei obiect se pretinde a fi fost depășit de instanță prin hotărârea pronunțată. Or, revizuenții invocă greșeala instanței de a se pronunța în lipsa unei cererii a cărei titulari nu erau revizuenții, ci partea potrivnică.

Motivul prevăzut de art. 322 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.:

În legătură cu acest motiv de revizuire, revizuenții susțin, pe de o parte, că trebuie interpretat în sensul reglementării actuale cuprinse în art. 509 pct. 8 din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, iar, pe de altă parte, că la data pronunțării deciziei a cărei anulare o cer, existau deja hotărâri judecătorești prin care apartamente din același imobil fuseseră câștigate de revizuenți prin acțiuni în revendicare, situație care contravine jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Înalta Curte urmează a înlătura cererea revizuenților de a face analiza condițiile de admisibilitate a căii extraordinare de atac cu care a fost învestită din perspectiva art. 509 pct. 8 din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010. Dispozițiile legale care urmează a fi avute în vedere sunt cele cuprinse în art. 322 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. de la 1865 deoarece, potrivit art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010: „Dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare”. Or, în cauză, litigiul a început la data de 25 ianuarie 2007, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010.

Potrivit art. 322 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri se poate cere „dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate”.

Prin hotărâri definitive potrivnice în înțelesul normei legale citate, urmează a se înțelege hotărâri pronunțate în dosare separate, prin hotărârea pronunțată în cel de-al doilea dosar încălcându-se autoritatea de lucru judecat rezultată din hotărârea pronunțată în primul dosar.

Posibilitatea de a cere revizuirea unei hotărâri în temeiul art. 322 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. există numai atunci când hotărârile potrivnice conțin elementele caracteristice existenței lucrului judecat, rațiunea reglementării acestui caz de revizuire fiind tocmai aceea de a înlătura nelegalitatea rezultată din soluționarea aceleiași cauze în mod diferit, prin două hotărâri definitive.

Or, în cauză, această condiție nu este îndeplinită.

Așa cum rezultă din cuprinsul art. 1201 C. civ., autoritatea de lucru judecat presupune o triplă identitate: de părți, de obiect și de cauză.

Între litigiile menționate de revizuenți nu există o identitate de obiect și nici de părți: pretențiile juridice deduse judecății au vizat apartamente diferite, iar cererile de chemare în judecată au fost îndreptate împotriva unor persoane diferite, cu fiecare dintre ei reclamanții invocând un raport juridic distinct, în funcție de apartamentul pe care îl ocupau pârâții.

În consecință, nefiind întrunite elementele autorității de lucru judecat, revizuirea în temeiul art. 322 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi dispusă, rațiunea reglementării acestui caz de retractare a unei hotărârii neregăsindu-se în cauză.

În ceea ce privește invocarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului dezvoltată în cauzele invocate de recurenți - Hotărârea din 6 decembrie 2007 în cauza Beian împotriva României publicată în M. Of. nr. 616 din 21 august 2008, Hotărârea din 24 martie 2009 în cauza Tudor Tudor împotriva României publicată în M. Of. nr. 778 din 13 noiembrie 2009, Hotărârea din 2 noiembrie 2010 în cauza Ștefănică împotriva României publicată în M. Of. nr. 175 din 11 martie 2011 - Înalta Curte reține că, în hotărârile menționate, instanța europeană a constatat că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului rezultată din lipsa de coerență a instanțelor în interpretarea unor norme de drept material ceea ce a generat o incertitudine jurisprudențială contrara principiului siguranței publice care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept.

În prezenta cauză, Înalta Curte nu este însă învestită să facă interpretarea și aplicarea unor norme de drept material prin care să dezlege raportul juridic care stă la baza fondului pretențiilor reclamanților de retrocedare a apartamentelor ce le-au aparținut.

Obiectul învestirii instanței este reprezentat de o cale extraordinară de atac în care nu se pune problema interpretării și aplicării diferite a unor norme de drept material cu privire la fondul litigiului, ci se verifică prioritar dacă condițiile de admisibilitate ale acestei căi extraordinare de atac sunt îndeplinite.

Normele pe care Înalta Curte este chemată să le interpreteze și să le aplice sunt cele cuprinse în art. 322 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. Or, nicăieri în cuprinsul cererii lor de revizuire, revizuenții nu au indicat o practică neunitară atrasă de interpretarea diferită a art. 322 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., care să poată conduce la concluzia încălcării art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a drepturilor Omului în sensul celor reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârile menționate.

Înalta Curte reține totodată că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului este constată în a decide că: „Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată de către instanțe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie rejudecată (Brumărescu, menționată mai sus, parag. 61), deoarece securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului autorității de lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, parag. 52, CEDO 2003-IX)” (Hotărârea din 7 iulie 2009 în cauza Stanca Popescu împotriva României publicată în M. Of. nr. 179 din 14 martie 2011) și că „art. 6 din Convenție nu garantează dreptul la redeschiderea unei proceduri și nu se aplică unei proceduri de examinare a unei cereri de revizuire a unui proces civil, dacă această cerere este declarată inadmisibilă” (Hotărârea din 25 februarie 2014 în cauza Ostace împotriva României publicată în M. Of. nr. 601 din 21 august 2014).

Prin urmare, pentru considerentele expuse, apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 322 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenții J. și K. împotriva deciziei civile nr. 880 din 12 aprilie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

În baza art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga revizuenții la plata sumei de 1.336,02 RON către intimata F. și la plata sumei de 1.336,02 RON către intimata G. cu titlu de cheltuieli de judecată. În ceea ce privește cheltuielile de judecată reprezentând onorariul de avocat, pretinse de intimații H. și I., întrucât revizuenții au criticat prin calea de atac formulată dezlegarea dată de instanța de recurs în ceea ce privește acțiunea introdusă împotriva pârâtelor F. și G., poziția procesuală în care s-au aflat intimații H. și I. față de pretențiile revizuenților, face ca valoarea pricinii, în sensul art. 274 alin. (3) C. proc. civ. să fie diferită și, prin urmare, să nu poată justifica un onorariu de avocat în cuantumul solicitat. Nu în ultimul rând, Înalta Curte reține că pricina a fost soluționată la primul termen de judecată și că singurul act de procedură efectuat de intimați a fost depunerea întâmpinării.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că, în raport de criteriile indicate în cuprinsul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cheltuilile de judecată cuvenite intimaților H. și I., reprezentând onorariul de avocat pot fi acordate în limita sumei de 2.600 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenții J. și K. împotriva deciziei civile nr. 880 din 12 aprilie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

Obligă revizuenții la plata sumei de 1.336,02 RON către intimata F., la plata sumei de 1.336,02 RON către intimata G. și la plata sumei de 2.600 RON, onorariu redus, către intimații H. și I., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 septembrie 2016.