ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2346/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2346/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față;

Prin sentința civilă nr.

1356 din 20 aprilie 2012, Tribunalul Covasna a admis în parte cererea de

chemare în garanție formulată de intimata SC M. SA împotriva chematei în

garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, așa cum a fost

disjunsă din dosarul nr. 40/2003 al Tribunalului Covasna, prin încheierea de

ședință din 30 mai 2006, și ulterior majorată câtimea obiectului cererii.

A obligat chemata în

garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să plătească

intimatei SC M. SA o despăgubire în cuantum de 67.091,67 lei în contul

restituirii în natură din patrimoniul intimatei, prin sentința civilă nr. 888

din 31 iulie 2006 a Tribunalului Covasna, a imobilului situat în municipiul

Sfântu Gheorghe, str. Kos Karoly, transcris în CF nouă nr. 284 Simeria cu nr. top.

985/144/3/1, actuala CF nr. 21556 Sfântu Gheorghe, nr. cadastral 9534,

reprezentând teren în suprafață de 465 m.p. și casă de piatră. Despăgubirea de

mai sus, determinată la momentul restituirii imobilului - februarie 2008, se va

actualiza în continuare cu indicele de inflație de la momentul plății

despăgubirilor, fără a se depăși suma de 401.500 lei.

A obligat chemata în

garanție să plătească intimatei suma de 4.810, 44 lei reprezentând cheltuieli

de judecată parțiale, în fond.

La pronunțarea

acestei hotărâri, prima instanță a reținut că potrivit contractului de vânzare

- cumpărare de acțiuni nr. 1490 din 23 decembrie 1997, Asociația Salariaților

SC M. SA a cumpărat de la Fondul Proprietății de Stat un număr de 3.031.244 acțiuni pentru prețul de 3.940.617.200 lei

vechi, aceste acțiuni reprezentând 39,94% din valoarea capitalului social

subscris al SC M. SA, la art. 6.4 din contract fiind stipulat că vânzătorul

declară că la data semnării contractului, societatea M. nu deține certificatul

de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, iar valoarea

acestora nu este cuprinsă în capitalul social, tribunalul hotărând că o atare

clauză referitoare la necuprinderea valorii terenului în structura capitalului

social nu este altceva decât o declarație unilaterală a vânzătorului nu un

aspect convenit de ambele părți contractante.

O.U.G. nr. 88/1997

prin prevederile art. 32

4

alin. (1), (2) și (3) a stabilit că în caz

de restituire către foștii proprietari a unor bunuri imobile preluate de stat,

instituția publică implicată în privatizare asigură societății comerciale

privatizate repararea prejudiciului cauzat prin restituire, în acest sens

urmând a se plăti societății comerciale o despăgubire care să reprezinte

echivalentul bănesc al prejudiciului produs de restituirea prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă a imobilului deținut de acea

societate, despăgubirea urmând a se stabili pe cale amiabilă și în caz de

divergență prin justiție.

Prin urmare,

indiferent de persoana cumpărătorului acțiunilor, despăgubirea pentru evicțiune

este datorată societății comerciale în al cărei capital social erau incluse

acțiunile înstrăinate de Fondul Proprietății de Stat, așa încât, raporturile

specifice răspunderii în cadrul obligației de garanție pentru evicțiune, nu se

pot stabili decât între instituția publică implicată în privatizare sau

succesoarea acesteia, în cazul de față, Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului, și societatea comercială ale cărei acțiuni au fost

transferate de către stat, astfel că atât SC M. SA, cât și A.V.A.S își găsesc

pe deplin legitimare procesuală în cauza de față.

Cererea de chemare în

garanție nu are nevoie pentru a fi introdusă și susținută în mod valabil de

parcurgerea în mod prealabil a procedurii concilierii directe prevăzute de art.

720

1

C. proc. civ., întrucât cauza are o natură comercială, or, este

cunoscut că potrivit art. 720

5

alin. (1) C. proc. civ., pârâtul sau

intimatul poate formula cerere reconvențională fără a fi necesară o altă

încercare de conciliere, aceeași rațiune fiind și în situația cererii de

chemare în garanție, care întocmai ca și cererea reconvențională, constituie

mijloace de apărare puse la dispoziția pârâtului sau a intimatului.

Pretențiile aduse în

discuție pe calea cererii de chemare în garanție și apărarea formulată de

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului reprezintă o dovadă

suficientă a faptului că despăgubirile nu au putut fi stabilite pe cale

convențională, drept pentru care nu se poate susține că partea intimată era

datoare să solicite mai întâi despăgubirile pe cale necontencioasă, în

condițiile art. 32

4

alin. (3) teza I din O.U.G. nr. 88/1997, orice

încercare de acest gen nefăcând decât să defere litigiul în final tot

justiției.

Chiar dacă

prevederile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 au fost în mod expres

abrogate prin cele ale art. 56 din Legea nr. 137/2002, trebuie observat că

potrivit art. 30 alin. (3) din acest act normativ „

prevederile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările

ulterioare, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de

acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi .”

Din

moment ce contractul de vânzare - cumpărare de acțiuni pe care îl invocă partea

intimată a fost încheiat în anul 1997, iar Legea nr. 137/2002 a fost publicată

în M. Of., Partea I, nr. 215 din 28 martie 2002, este evident că prevederile art.

32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, sunt unele aplicabile cauzei de față,

după cum aplicabile sunt și dispozițiile art. 30 alin. (1) și (2) din aceeași

lege, conform cărora valoarea despăgubirilor acordate potrivit art. 27 - 29 din

lege nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător,

statul garantând plata de către instituțiile publice implicate a acestor

despăgubiri în limita mai sus prevăzută.

SC M. SA

a fost obligată să restituie conform Legii nr. 10/2001 și în baza

sentinței civile nr. 888

din 31 iulie 2006 a Tribunalului Covasna, irevocabilă în urma exercitării căilor

de atac, un imobil compus din casă de piatră și curte în suprafață de 465 m.p.,

terenul fiind în prezent intabulat în CF nr. 21556 Sfântu Gheorghe sub nr. cadastral

9534 în favoarea lui G.A., A.P., P.E. și G.A. junior.

Prin

decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 892 din 16 decembrie 2011,

instanța supremă a decis pe calea unui recurs în interesul legii, că „

în aplicarea

dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea

societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și

completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăților

comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca

urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a

imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii

efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată

cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii.”

Prin urmare, pentru stabilirea despăgubirilor nu importă

valoarea de circulație actuală a imobilului, ci valoarea sa contabilă de la

momentul ieșirii bunului din patrimoniul societății, astfel că trebuie avută în

vedere valoarea contabilă de la momentul lunii februarie 2008, când potrivit

completării expertizei contabile de la filele 4-6 din vol. II al dosarului,

completare la întocmirea căreia s-a ținut cont de coeficientul de inflație

pretins de partea chemată în garanție, respectiv de cel de 723,06 % pe

intervalul de timp decembrie 1997 – februarie 2008, coeficient dovedit cu

adresa Institutului Național de Statistică de la fila 176 din vol. I al

dosarului, a rezultat că valoarea contabilă a clădirii și terenului este de

167.981,17 lei.

Acest coeficient de inflație a fost necesar a fi aplicat

deoarece potrivit expertului contabil N.E. care a cercetat balanța și fișa din

contabilitate, SC M. SA a realizat ultima reevaluare a clădirii la momentul

lunii iunie 1994, iar a terenului doar la nivelul lunii martie 1995, când

terenul valora 1.736 lei, iar clădirea 2.784,76 lei, pentru a se determina

valoarea contabilă de la momentul ieșirii bunului din patrimoniul SC M. SA trebuind

a se realiza ajustarea valorilor vechi prin intermediul coeficientului de

inflație de 723,06%.

În ceea ce privește terenul în suprafață de 465 m.p., este

adevărat că certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra tuturor

terenurile deținute în administrare de SC M. SA a fost emis de Ministerul

Agriculturii și Alimentației numai în anul 2000, adică ulterior contractului de

privatizare nr. 1490/1997, procedându-se mai apoi la o majorare de capital

social cu suma de 236.517 lei, majorare în contul căreia A.V.A.S. a dobândit

din nou un procent de 23,74% din capitalul social al SC M. SA, potrivit

expertului contabil ( f.152 vol. I dosar), majorarea de capital fiind

înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului Covasna cu certificatul de

înscriere de mențiuni nr. 21666 din 21 februarie 2000.

Cu toate că partea chemată în garanție face trimitere la

prevederile art. 35 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 88/1997, referitoare la

neincluderea în structura capitalului social a valorii terenurilor a căror

situație juridică nu era clarificată la momentul privatizării societății

comerciale, trebuie observat că la data depunerii cererii de chemare în

garanție, acest text legal era deja abrogat, prin urmare tribunalul nu poate

valorifica niște dispoziții legale abrogate și pentru care nu există o

dispoziție expresă că s-ar aplica contractelor de privatizare încheiate înainte

de o anumită dată calendaristică, drept pentru care va avea în vedere ceea ce

expertul contabil a constatat la filele 4, 5 din vol. II al dosarului, anume că

deși la momentul privatizării din anul 1997, SC M. SA nu deținea terenul în

baza unui certificat de atestare a dreptului de proprietate, totuși terenul

respectiv era reflectat și inclus în capitalul social, fiind evaluat din punct

de vedere contabil încă din anul 1995 în baza art. 1, 2, 4 și 5 din H.G. nr. 500/1994,

aceste norme obligând societățile comerciale cu capital integral sau parțial de

stat să procedeze la reevaluarea imobilizărilor corporale aflate în patrimoniul

lor la data de 31 decembrie 1993, să înregistreze distinct în capitalul social

diferențele rezultate și să le înregistreze la Registrul comerțului, operațiunea de reevaluare privind chiar și terenurile aflate în

evidența agenților economici, cu excepția terenurilor agricole, în categoria

acestor terenuri intrând în opinia instanței terenurile aflate numai în

administrare și pentru care ulterior se va elibera certificatul de „atestare” a

dreptului de proprietate, prin urmare dreptul consfințit de certificat era unul

preexistent certificatului, acesta atestând dreptul nu constituindu-l.

Prin urmare, dacă acest teren de 465 m.p. era deja inclus în

valoarea capitalului social la momentul contractului de privatizare din anul

1997, cu toate că atestarea dreptului de proprietate ca și operațiune formală

s-a realizat numai în anul 2000, atunci este cert că numărul acțiunilor înstrăinate

de F.P.S. prin contractul nr. 1490/1997 și care formau atunci 39,94% din

valoarea capitalului social subscris al SC M. SA, a fost determinat și prin

raportare la valoarea respectivului teren, drept pentru care obligația de plată

a despăgubirilor de către instituția publică implicată în privatizare, trebuie

să se calculeze nu doar prin raportare la valoarea clădirii restituite, ci și

prin raportare la valoarea terenului restituit.

Împotriva sentinței

și a tuturor încheierilor pronunțate în dosar a declarat apel chemata în

garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, solicitând

schimbarea în tot a acesteia, în sensul respingerii cererii de chemare în

garanție.

Prin decizia civilă nr.

137/Ap din 10 octombrie 2012, Curtea de Apel Brașov-Secția Civilă a admis, în

parte, apelul declarat de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului,

a schimbat sentința atacată, în parte, în sensul că a redus valoarea

despăgubirii pe care pârâta a fost obligată să o plătească reclamantei de la

67.091,67 lei, la 39,713,14 lei.

A menținut

dispozițiile sentinței cu privire la actualizarea despăgubirii cu indicele de

inflație și la cheltuielile de judecată.

La pronunțarea

acestei hotărâri, Curtea a reținut următoarele:Excepția prescripției dreptului

material la acțiune, invocată în cauză, se întemeiază pe dispozițiile art. 39

din Legea nr. 137/2002, în conformitate cu care: „Termenul de prescripție

pentru introducerea cererii prin care se atacă o operațiune sau un act prevăzut

de prezenta lege, de O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu

modificările și completările ulterioare, precum și de celelalte legi speciale

din domeniul privatizării ori se valorifică un drept conferit de acestea este

de o lună de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască

existența operațiunii sau actul atacat ori de la data nașterii dreptului, cu

excepția cererilor privind executarea obligațiilor prevăzute în contractele de

vânzare-cumpărare de acțiuni ale societăților comerciale privatizate, precum și

a celor în desființarea acestor contracte cărora li se aplică termenul general

de prescripție.”

Obligația instituită

de art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, pe care se întemeiază prezenta

acțiune, nu se referă la operațiuni, acte sau drepturi în legătură cu

privatizarea, ci la executarea obligațiilor contractuale, respectiv obligația

vânzătorului de evicțiune. De aceea, în speță nu este aplicabil termenul de

prescripție de o lună, ci cel general, potrivit tezei a doua din articolul mai

sus menționat.

Cu privire la

calitatea procesuală a SC M. SA, titularul acțiunii în despăgubire întemeiate

pe dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea

nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, pentru prejudiciile

suferite ca urmare a retrocedării unor imobile către foștii proprietari, este

întotdeauna societatea comercială privatizată.

Rezultă că cele două

excepții sunt neîntemeiate, fiind respinse ca atare.

Cu privire la

motivele de fond se reține că temeiul juridic pentru obligarea apelantei

chemate în garanție de a despăgubi societatea comercială privatizată pentru

restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat se

regăsește în dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997. Deși

această dispoziție a fost abrogată prin Legea nr. 137/2002, se prevede expres

că rămâne aplicabilă contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a

legii.

Susținerea apelantei

că nu ar exixta temei juridic pentru obligarea la astfel de despăgubiri este,

deci, eronată. În raport de obligația stabilită în mod expres prin lege este

lipsită de relevanță împrejurarea că prin contractul de privatizare au fost

vândute acțiuni ale societății și nu active.

Referitor la valoarea

despăgubirilor, motivele de apel sunt întemeiate.

Astfel, în contractul

de vânzare-cumpărare de acțiuni din 23 decembrie 1997 s-a stipulat la art. 6.4

că vânzătorul nu deține certificatul de atestare a dreptului de proprietate

asupra terenurilor, iar valoarea acestora nu este cuprinsă în capitalul social

subscris al SC M. SA.

Concluzia instanței

de fond că această clauză nu este decât o declarație unilaterală a vânzătorului

este greșită, clauza fiind însușită de către cumpărător prin semnarea

contractului. Faptul că terenul respectiv a fost evaluat din punct de vedere contabil

încă din 1995 nu constituie un indiciu cu privire la caracterul fals al clauzei

stipulate în art. 6.4.

Dacă, într-adevăr

valoarea terenurilor ar fi fost inclusă în valoarea capitalului social al

societății la data privatizării, nu s-ar mai fi majorat capitalul social al

societății cu valoarea acestora în anul 2000, după obținerea certificatului de

atestare a dreptului de proprietate.

Ca urmare, având în

vedere că așa cum rezultă din completarea raportului de expertiză, acțiunile

reprezentând valoarea terenurilor nu au fost cumpărate de la A.V.A.S., reclamanta nu a fost prejudiciată de revendicarea terenului de către foștii

proprietari, astfel că acordarea de despăgubiri reprezentând contravaloarea

terenului nu este justificată.

Față de aceste

considerente, a fost admis în parte apelul și a fost schimbată în parte

sentința, în sensul reducerii sumei acordate reclamantei cu titlu de

despăgubiri la cota de 39,94% din valoarea construcției.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanta SC M. SA și chemata în garanție

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

susține, în principal, faptul că prejudiciul ar fi trebuit acoperit integral,

astfel cum a fost determinat în mod cert, conform evaluării efectuate în dosar,

prețul de piață al imobilului (construcție și teren) fiind de 401.500 lei.

Tribunalul Covasna în

mod corect a reținut în pag. 5 alin. (5) a motivării sentinței, faptul că A.V.A.S.

a dobândit în anul 2000 o cotă suplimentară de acțiuni la SC M. SA prin includerea

valorii terenurilor în capitalul social. Ca urmare, acesta este un argument în

plus pentru ca răspunderea A.V.A.S. să se întindă și asupra valorii terenului

și nu doar a construcției. Pachetul suplimentar de acțiuni a fost înregistrat

la O.R.C. Covasna, așa cum reiese din Certificatul de înscriere mențiuni nr. 21666

din 21 februarie 2000 și din expertiza contabilă efectuată în cauză.

Cu toate acestea,

instanța a dat eficiență Deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2011 a Î.C.C.J.

pronunțată în recurs în interesul legii, conform căreia valoarea care se ia în

considerare la stabilirea despăgubirilor este valoarea contabilă a imobilului.

Astfel, valoarea luată în considerare a fost de 167.981,17 lei. În aceste

condiții, stabilirea de către Tribunalul Covasna a despăgubirii la cota de doar

39,94% din valoarea contabilă a fost o eroare.

Cu atât mai mult este

nelegală decizia nr. 137/Ap/2012 a Curții de Apel Brașov, prin care s-a redus

valoarea despăgubirii cu valoarea terenului.

garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a criticat decizia

atacată pentru motivul prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

susținând că hotărârea pronunțată de Curtea de apel este nelegală, întrucât instanța

a făcut o aplicare greșită a legilor speciale în materie, având în vedere

următoarele:

Pe cale de excepție se

reiterează prescripția dreptului material la acțiune, considerând că se impune

respingerea în totalitate a cererii formulate ca fiind prescrisă, sens în care se

susține că norma specială, respectiv art. 39 din Legea nr. 137/2002, este de

strictă interpretare și aplicare, potrivit adagiului „specialia generalibus

derogant”.

În speță, s-au

încălcat dispozițiile acestei legi speciale care reglementează procedura de

privatizare a societăților comerciale și care prevede un termen special de

prescripție în care poate fi formulată o cerere prin care se atacă un act sau o

operațiune cuprinsă în legile speciale de privatizare, iar același termen

special de prescripție este aplicabil și în ceea ce privește valorificarea unui

drept conferit de către O.U.G. nr. 88/1997.

De asemenea, în mod

netemeinic și nelegal a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale

active a SC M. SA, invocată de AVAS, raportat la contractul de vânzare-cumpărare

de acțiuni nr. 1490 din 23 decembrie 1997.

Prin acest contract instituția

chemată în garanție, prin antecesor - în calitate de vânzător, a înstrăinat

către Asociația Salariaților și Membrilor Conducerii „M.” - în calitate de

cumpărător, pachetul de acțiuni deținut în numele statului la SC M. SA,

reprezentând 39,94% din capitalul social, cumpărător care ulterior a și cedat

acțiunile către SC B.H. KFT.

Reiese că

intimata-reclamantă nu avea calitate procesuală activă în cererea de chemare în

judecată a AVAS-ului, în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni invocat

aceasta având calitatea de terț, nu de parte contractantă (cumpărător). Excepția

astfel susținută este întemeiată, având în vedere și faptul că nu figurează ca

parte procesuală în acest dosar cumpărătorul din contractul de vânzare-cumpărare

de acțiuni.

În privința

aspectelor legate de fondul speței se susține, în esență, că instanțele care

s-au pronunțat până la acest moment au interpretat greșit actul dedus

judecații. Faptul că intimata-reclamantă a pierdut dreptul de proprietate

asupra imobilelor pentru care solicită despăgubiri nu poate duce la concluzia ca

A.V.A.S., în calitatea sa de fost acționar - deci nu proprietar - în numele

statului, să fie obligată la plata de despăgubiri către diverse societăți

comerciale care pierd dreptul de proprietate asupra imobilelor deținute cu

orice titlu (în speță, în baza unor hotărâri judecătorești irevocabile), pentru

că nu există temei juridic care să oblige A.V.A.S. la astfel de despăgubiri.

Mai mult, imobilele

din patrimoniul intimatei-reclamante nu au făcut obiectul contractului de

vânzare-cumpărare de acțiuni, deoarece prin acest contract au fost vândute

acțiuni și nu active.

Potrivit atribuțiilor

instituției implicate în privatizarea societăților comerciale la care statul a

fost/este acționar, respectiv O.U.G. nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 99/1999,

Titlul I și O.U.G. nr. 23/2004, A.V.A.S. administrează acțiunile deținute de

stat la societățile comerciale, nu activele care aparțin societății.

Acțiunile reprezintă

valori mobiliare emise de o societate comercială, pe când activele societății

reprezintă bunuri ce fac parte din patrimoniul societății comerciale și asupra

cărora poate dispune numai societatea comercială în cauză.

În cazul vânzării de

acțiuni, obligația vânzătorului de garanție constă numai în garantarea existenței

și posibilitatea exercitării drepturilor transmise.

În cuprinsul

contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nu se specifică nicăieri că se

vând activele la care face referire reclamanta și nici nu ar fi putut face

obiectul acestui contract, dat fiind faptul că A.V.A.S. nu are atribuția de a

vinde activele societăților comerciale la care este acționar.

Pe de altă parte, potrivit

dispozițiilor art. 1337 C. civ. vânzătorul este de drept obligat să-l garanteze

pe cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, precum și de

sarcinile care n-au fost declarate la încheierea contractului.

Or, așa cum s-a

menționat, prin contractul instituția implicată în calitate de vânzător a

transmis proprietatea asupra acțiunilor vândute, nu asupra activelor.

De asemenea,

pretențiile SC M. SA sunt ulterioare încheierii contractului de vânzare-cumpărare

de acțiuni, aceasta constituind un motiv în plus în ceea ce privește inexistenta

unei obligații de garanție contra evicțiunii.

Rezultă deci, că nu

sunt îndeplinite condițiile pentru a fi aplicabilă răspunderea pentru evicțiune

a A.V.A.S. față de pretențiile SC M. SA.

Mai mult, valoarea

terenurilor, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de apel, nu a fost

inclusă în capitalul social, iar societatea reclamantă nu a făcut dovada

prejudiciului, având în vedere și art. 6.3 din contractul de vânzare - cumpărare

acțiuni.

Legislația în materia

privatizării, în vigoare la data încheierii contractului de vânzare cumpărare

acțiuni, respectiv art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997 prevede că

societățile comerciale care dețin în administrare terenuri a căror situație

juridică nu este clarificată (fiind și cazul SC M. SA) se privatizează fără

includerea valorii acestora în structura capitalului social. Până la

clarificarea regimului juridic al acestor terenuri, societățile comerciale vor

avea un drept de concesiune asupra acestora.

De asemenea,

hotărârea criticată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 30 din

Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care

modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999,

dispoziție prin care se arată că în toate cazurile valoarea despăgubirilor

acordate nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de

cumpărător.

Prin hotărârile

criticate instituția A.V.A.S. a fost obligată la o sumă mai mare decât prețul

încasat în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat, ducând la o

îmbogățire fără justă cauză a intimatei-reclamante.

Dispozițiile legale susmenționate

au aplicabilitate în cauză, deoarece dreptul intimatei-reclamante la

despăgubiri s-a născut după intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002 modificată,

nefiind în situația aplicării principiului neretroactivității legii.

Un ultim aspect

criticat vizează obligarea în mod greșit a A.V.A.S. la plata cheltuielilor de

judecată de la fond, motiv pentru care se solicită, ca urmare a admiterii

prezentului recurs, să se dispună înlăturarea obligativității plății acestora.

Examinând recursurile

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat următoarele:

Luând în examinare prima

critică din recursul formulat de chemata în garanție Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului se constată că aceasta vizează greșita

soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, ca urmare a

interpretării și aplicării eronate a dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002,

în conformitate cu care: „Termenul de prescripție pentru introducerea cererii

prin care se atacă o operațiune sau un act prevăzut de prezenta lege, de O.U.G.

nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările

ulterioare, precum și de celelalte legi speciale din domeniul privatizării ori

se valorifică un drept conferit de acestea este de o lună de la data la care

reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască existența operațiunii sau actul

atacat ori de la data nașterii dreptului, cu excepția cererilor privind executarea

obligațiilor prevăzute în contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni ale

societăților comerciale privatizate, precum și a celor în desființarea acestor

contracte cărora li se aplică termenul general de prescripție.”

În speță, cererea de

chemare în garanție pentru evicțiune formulată de SC M. SA, în contradictoriu

cu A.V.A.S., se întemeiază pe dispozițiile art. 32

4

din

O.U.G. nr. 88/1997

privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998,

modificată și completată prin Legea nr. 99/1999

, iar obiectul

acesteia nu se referă la operațiuni, acte sau drepturi în legătură cu

privatizarea, ci la executarea obligațiilor ce decurg din contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni din 23 decembrie 1997, respectiv obligația

vânzătorului pentru evicțiune.

Drept urmare, în mod

corect au statuat instanțele anterioare că nu este aplicabil termenul special de

prescripție de o lună, ci termenul general de prescripție, potrivit tezei a

doua din articolul mai sus citat, neputându-se reține, prin urmare,

interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002

și, deci, incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

O altă critică vizează

greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale active a SC M. SA,

raportat la contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 23 decembrie 1997,

față de care aceasta are calitatea de terț, nu de parte contractantă

(cumpărător).

Critica este

nefondată, instanța de recurs reținând că prin contractul de vânzare-cumpărare

de acțiuni din 23 decembrie 1997 instituția chemată în garanție, prin antecesor

- în calitate de vânzător, a înstrăinat către Asociația Salariaților și

Membrilor Conducerii „M.”, în calitate de cumpărător, pachetul de acțiuni

deținut în numele statului la SC M. SA, reprezentând 39,94% din capitalul

social al societății, cumpărător care ulterior a și cedat acțiunile către un

terț, SC B.H. KFT.

Potrivit art. 30 alin.

(3) din Legea nr. 137/2002, prevederile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997,

aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare,

rămân aplicabile pentru contractele de vânzare cumpărare de acțiuni încheiate

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002 cu modificările și

completările ulterioare, deci și contractului anterior menționat.

Din dispozițiile art.

32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu

modificările și completările ulterioare, rezultă că titularul acțiunii în

despăgubire pentru prejudiciile suferite ca urmare a retrocedării unor imobile

către foștii proprietari este întotdeauna societatea comercială privatizată

(prejudiciată), în speță, SC M. SA.

În consecință,

calitatea procesuală activă a SC M. SA este pe deplin justificată de aceste

dispoziții legale, care constituie temeiul juridic al cererii de chemare în garanție

a A.V.A.S. și fundamentul pretențiilor formulate prin aceasta, critica

formulată în acest sens fiind, așadar, nefondată.

Nu pot fi reținute

argumentele care se raportează la cumpărătorul acțiunilor din contractul de

vânzare cumpărare de acțiuni, în condițiile în care textul art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 reglementează posibilitatea acordării despăgubirilor

către societatea comercială privatizată, iar nu către cumpărătorii acțiunilor

(soluție reglementată de Legea nr. 137/2002 cu modificările și completările

ulterioare, aplicabilă doar contractelor încheiate după intrarea în vigoare a acestei

legi).

Examinând, în

continuare, criticile formulate prin ambele recursuri cu privire la posibilitatea

acordării de despăgubiri societăților comerciale privatizate pentru

prejudiciile suferite ca urmare a retrocedării unor imobile către foștii

proprietari de către A.V.A.S., respectiv cu privire la modalitatea de stabilire

a acestor despăgubiri, Înalta Curte constată următoarele:

Cererea de chemare în

garanție formulată de SC M. SA în contradictoriu cu A.V.A.S. se întemeiază pe

O.U.G. nr. 88/1997, care prin art. 32

4

alin. (1), (2) și (3) a

stabilit că în caz de restituire către foștii proprietari a unor bunuri imobile

preluate de stat instituția publică implicată în privatizare, asigură

societății comerciale privatizate repararea prejudiciului cauzat prin

restituire, în acest sens urmând a se plăti societății prejudiciate o

despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului produs de

restituirea prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a imobilului

deținut de acea societate.

Recurenta

reclamantă SC M. SA a fost obligată să restituie conform Legii nr. 10/2001 și

în baza

sentinței

civile nr. 888 din 31 iulie 2006 a Tribunalului Covasna, irevocabilă în urma

exercitării căilor de atac, un imobil compus din casă de piatră și curte în

suprafață de 465 m.p., terenul fiind în prezent intabulat în CF nr. 21556

Sfântu Gheorghe sub nr. cadastral 9534 în favoarea lui G.A., A.P., P.E. și G.A.

junior.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni din 23 decembrie 1997, instituția chemată în

garanție, prin antecesor - în calitate de vânzător - a înstrăinat către

Asociația Salariaților și Membrilor Conducerii „M.” - în calitate de cumpărător

- pachetul de acțiuni deținut în numele statului la SC M. SA, reprezentând

39,94% din capitalul social al societății.

Prin Decizia

în interesul legii nr. 18 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție - Secțiile Unite, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 892

din 16 decembrie 2011, instanța supremă a decis că „

în aplicarea dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată

prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999,

despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice

implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se

raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este

reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul

societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la

momentul plății despăgubirii.”

În considerentele

acestei decizii s-a statuat în mod clar, cu putere obligatorie pentru

instanțele de judecată, că societatea comercială prejudiciată prin restituirea

unor imobile către foștii proprietari trebuie despăgubită de instituția publică

implicată în privatizare cu valoarea cu care aceste imobile figurau în bilanțul

societății, respectiv cu

valoarea contabilă de la momentul ieșirii bunului din

patrimoniul societății.

Având în vedere

aceste considerente, Înalta Curte constată că este nefondată critica privind

debitorul obligației de despăgubire, susținută printr-o serie de argumente de

către recurenta chemată în garanție. Din prevederile alin. (1) și (2) ale art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997

reiese

cu evidență voința legiuitorului în sensul ca prejudiciul suferit de

societățile comerciale privatizate să fie reparat de către instituțiile publice

implicate

în procesul de privatizare, în speță, A.V.A.S.

În acest context al considerentelor

urmează a fi înlăturate toate susținerile recurentei chemate în garanție

formulate prin raportare la contractul de vânzare - cumpărare de acțiuni,

acestui contract fiindu-i aplicabile prevederile art.

32

4

din O.U.G.

nr. 88/1997, conform art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, cu modificările

și completările ulterioare.

De asemenea, urmează

a fi înlăturate, ca nefondate, susținerile privind aplicabilitatea dispozițiilor

art. 1337 C. civ. privind îndeplinirea condițiilor răspunderii pentru evicțiune

a A.V.A.S. față de pretențiile SC M. SA, în speță, fiind în prezența normei

speciale derogatorii de la dreptul civil comun.

Un alt motiv de

recurs formulat de recurenta chemată în garanție vizează obligarea în mod

greșit a A.V.A.S. la plata cheltuielilor de judecată de la fond, solicitându-se

ca urmare a admiterii prezentului recurs, să se dispună înlăturarea

obligativității plății acestora.

Cu privire la acest

aspect, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel, a cărei

hotărâre formează obiectul recursului de față, a menținut dispozițiile

sentinței tribunalului referitoare la stabilirea cheltuielilor de judecată

parțiale în sarcina părții chemate în garanție, care a căzut în pretenții.

Potrivit art. 274 alin.

(1) C. proc. civ., „Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să

plătească cheltuielile de judecată”.

Înalta Curte constată

că

d

ispozițiile art. 274

C. proc. civ., chiar dacă nu menționează in terminis, induc o prezumție de

culpă procesuală în sarcina celui ce prin atitudinea sa a determinat

cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul și cu ocazia

purtării procesului.

Faptul că s-a admis

apelul A.V.A.S. în cauză, nu poate să justifice respingerea în totalitate a cererii

de stabilire a cheltuielilor de judecată, cererea de chemare în garanție

rămânând admisă în parte, iar acordarea acestora se bazează, așa cum s-a arătat

în precedent, pe culpa procesuală a părții din vina căreia s-a purtat procesul,

neavând relevanță de la cine le solicită partea adversă care a efectuat

asemenea cheltuieli.

În ceea ce privește

susținerea recurentei reclamante că, prejudiciul ar fi trebuit acoperit

integral, astfel cum a fost determinat în mod cert, conform evaluării efectuate

în dosarul de fond, la prețul de piață al imobilului care este de 401.500 lei,

Înalta Curte urmează să o înlăture ca inadmisibilă, fiind o critică omisso

medio, în condițiile în care reclamanta SC M. SA nu a declarat apel împotriva

sentinței pronunțate de Tribunalul Covasna, prin care valoarea luată în

considerare a fost de 67.981,17 lei, reprezentând valoarea contabilă a

imobilului (construcție și teren).

Înalta Curte a

apreciat ca fiind fondată, însă, critica privind nelegalitatea deciziei nr. 137/Ap/2012

a Curții de Apel Brașov, prin care s-a redus valoarea despăgubirii cu valoarea

terenului.

În primul rând,

instanța de recurs constată că textul de lege nu face distincție în ce privește

despăgubirile

acordate societăților comerciale prejudiciate de instituțiile publice implicate

în procesul de privatizare, urmare

a restituirii imobilelor către

foștii proprietari.

Legea vorbește de

valoarea cu care aceste imobile figurau în bilanțul societății, respectiv

valoarea contabilă

de la momentul ieșirii bunului din patrimoniul societății, fiind vorba deci, de

imobile în componența în care au fost restituite fostului proprietar.

Pe de altă parte, A.V.A.S.

a dobândit în anul 2000 o cotă suplimentară de acțiuni la SC M. SA prin

includerea valorii terenurilor în capitalul social. Ca urmare, acesta este un

argument în plus pentru ca răspunderea A.V.A.S. să se întindă și asupra valorii

terenului și nu doar a construcției. Pachetul suplimentar de acțiuni a fost

înregistrat la O.R.C. Covasna, așa cum reiese din Certificatul de înscriere

mențiuni nr. 21666 din 21 februarie 2000 și din expertiza contabilă efectuată

în cauză.

Pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (1),

(2) și (3) raportat la art. 296 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâta chemată în garanție Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului și va admite recursul declarat de reclamanta SC M. SA, va

modifica decizia atacată, în sensul că va respinge ca nefondat apelul declarat

de pârâta chemată în garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului împotriva sentinței civile nr. 1536/S din 20 aprilie 2012 a Tribunalului

Covasna – Secția civilă, pe care o menține.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta SC M. SA împotriva deciziei civile nr. 137Ap din 10

octombrie 2012 a Curții de Apel Brașov – Secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Modifică decizia

atacată, în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de pârâta

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva sentinței civile nr.

1536/S din 20 aprilie 2012 a Tribunalului Covasna – Secția civilă.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului

împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 aprilie 2013.