ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2346/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față; Prin sentința civilă nr. 1356 din 20 aprilie 2012, Tribunalul Covasna a admis în parte cererea de chemare în garanție formulată de intimata SC M. SA împotriva chematei în garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, așa cum a fost disjunsă din dosarul nr. 40/2003 al Tribunalului Covasna, prin încheierea de ședință din 30 mai 2006, și ulterior majorată câtimea obiectului cererii. A obligat chemata în garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să plătească intimatei SC M. SA o despăgubire în cuantum de 67.091,67 lei în contul restituirii în natură din patrimoniul intimatei, prin sentința civilă nr. 888 din 31 iulie 2006 a Tribunalului Covasna, a imobilului situat în municipiul Sfântu Gheorghe, str. Kos Karoly, transcris în CF nouă nr. 284 Simeria cu nr. top.

985/144/3/1, actuala CF nr. 21556 Sfântu Gheorghe, nr. cadastral 9534, reprezentând teren în suprafață de 465 m.p. și casă de piatră. Despăgubirea de mai sus, determinată la momentul restituirii imobilului - februarie 2008, se va actualiza în continuare cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirilor, fără a se depăși suma de 401.500 lei. A obligat chemata în garanție să plătească intimatei suma de 4.810, 44 lei reprezentând cheltuieli de judecată parțiale, în fond.

La pronunțarea acestei hotărâri, prima instanță a reținut că potrivit contractului de vânzare - cumpărare de acțiuni nr. 1490 din 23 decembrie 1997, Asociația Salariaților SC M. SA a cumpărat de la Fondul Proprietății de Stat un număr de 3.031.244 acțiuni pentru prețul de 3.940.617.200 lei vechi, aceste acțiuni reprezentând 39,94% din valoarea capitalului social subscris al SC M. SA, la art. 6.4 din contract fiind stipulat că vânzătorul declară că la data semnării contractului, societatea M. nu deține certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, iar valoarea acestora nu este cuprinsă în capitalul social, tribunalul hotărând că o atare clauză referitoare la necuprinderea valorii terenului în structura capitalului social nu este altceva decât o declarație unilaterală a vânzătorului nu un aspect convenit de ambele părți contractante.

O.U.G. nr. 88/1997 prin prevederile art. 32 4 alin. (1), (2) și (3) a stabilit că în caz de restituire către foștii proprietari a unor bunuri imobile preluate de stat, instituția publică implicată în privatizare asigură societății comerciale privatizate repararea prejudiciului cauzat prin restituire, în acest sens urmând a se plăti societății comerciale o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului produs de restituirea prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a imobilului deținut de acea societate, despăgubirea urmând a se stabili pe cale amiabilă și în caz de divergență prin justiție.

Prin urmare, indiferent de persoana cumpărătorului acțiunilor, despăgubirea pentru evicțiune este datorată societății comerciale în al cărei capital social erau incluse acțiunile înstrăinate de Fondul Proprietății de Stat, așa încât, raporturile specifice răspunderii în cadrul obligației de garanție pentru evicțiune, nu se pot stabili decât între instituția publică implicată în privatizare sau succesoarea acesteia, în cazul de față, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, și societatea comercială ale cărei acțiuni au fost transferate de către stat, astfel că atât SC M. SA, cât și A.V.A.S își găsesc pe deplin legitimare procesuală în cauza de față. Cererea de chemare în garanție nu are nevoie pentru a fi introdusă și susținută în mod valabil de parcurgerea în mod prealabil a procedurii concilierii directe prevăzute de art. 720 1 C. proc.

civ., întrucât cauza are o natură comercială, or, este cunoscut că potrivit art. 720 5 alin. (1) C. proc. civ., pârâtul sau intimatul poate formula cerere reconvențională fără a fi necesară o altă încercare de conciliere, aceeași rațiune fiind și în situația cererii de chemare în garanție, care întocmai ca și cererea reconvențională, constituie mijloace de apărare puse la dispoziția pârâtului sau a intimatului. Pretențiile aduse în discuție pe calea cererii de chemare în garanție și apărarea formulată de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului reprezintă o dovadă suficientă a faptului că despăgubirile nu au putut fi stabilite pe cale convențională, drept pentru care nu se poate susține că partea intimată era datoare să solicite mai întâi despăgubirile pe cale necontencioasă, în condițiile art. 32 4 alin. (3) teza I din O.U.G.

nr. 88/1997, orice încercare de acest gen nefăcând decât să defere litigiul în final tot justiției. Chiar dacă prevederile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 au fost în mod expres abrogate prin cele ale art. 56 din Legea nr. 137/2002, trebuie observat că potrivit art. 30 alin. (3) din acest act normativ „ prevederile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi .” Din moment ce contractul de vânzare - cumpărare de acțiuni pe care îl invocă partea intimată a fost încheiat în anul 1997, iar Legea nr. 137/2002 a fost publicată în M. Of., Partea I, nr. 215 din 28 martie 2002, este evident că prevederile art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997, sunt unele aplicabile cauzei de față, după cum aplicabile sunt și dispozițiile art. 30 alin. (1) și (2) din aceeași lege, conform cărora valoarea despăgubirilor acordate potrivit art. 27 - 29 din lege nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător, statul garantând plata de către instituțiile publice implicate a acestor despăgubiri în limita mai sus prevăzută. SC M. SA a fost obligată să restituie conform Legii nr. 10/2001 și în baza sentinței civile nr. 888 din 31 iulie 2006 a Tribunalului Covasna, irevocabilă în urma exercitării căilor de atac, un imobil compus din casă de piatră și curte în suprafață de 465 m.p., terenul fiind în prezent intabulat în CF nr. 21556 Sfântu Gheorghe sub nr. cadastral 9534 în favoarea lui G.A., A.P., P.E.

și G.A. junior. Prin decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 892 din 16 decembrie 2011, instanța supremă a decis pe calea unui recurs în interesul legii, că „ în aplicarea dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii.” Prin urmare, pentru stabilirea despăgubirilor nu importă valoarea de circulație actuală a imobilului, ci valoarea sa contabilă de la momentul ieșirii bunului din patrimoniul societății, astfel că trebuie avută în vedere valoarea contabilă de la momentul lunii februarie 2008, când potrivit completării expertizei contabile de la filele 4-6 din vol. II al dosarului, completare la întocmirea căreia s-a ținut cont de coeficientul de inflație pretins de partea chemată în garanție, respectiv de cel de 723,06 % pe intervalul de timp decembrie 1997 – februarie 2008, coeficient dovedit cu adresa Institutului Național de Statistică de la fila 176 din vol. I al dosarului, a rezultat că valoarea contabilă a clădirii și terenului este de 167.981,17 lei.

Acest coeficient de inflație a fost necesar a fi aplicat deoarece potrivit expertului contabil N.E. care a cercetat balanța și fișa din contabilitate, SC M. SA a realizat ultima reevaluare a clădirii la momentul lunii iunie 1994, iar a terenului doar la nivelul lunii martie 1995, când terenul valora 1.736 lei, iar clădirea 2.784,76 lei, pentru a se determina valoarea contabilă de la momentul ieșirii bunului din patrimoniul SC M. SA trebuind a se realiza ajustarea valorilor vechi prin intermediul coeficientului de inflație de 723,06%. În ceea ce privește terenul în suprafață de 465 m.p., este adevărat că certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra tuturor terenurile deținute în administrare de SC M. SA a fost emis de Ministerul Agriculturii și Alimentației numai în anul 2000, adică ulterior contractului de privatizare nr. 1490/1997, procedându-se mai apoi la o majorare de capital social cu suma de 236.517 lei, majorare în contul căreia A.V.A.S.

a dobândit din nou un procent de 23,74% din capitalul social al SC M. SA, potrivit expertului contabil ( f.152 vol. I dosar), majorarea de capital fiind înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului Covasna cu certificatul de înscriere de mențiuni nr. 21666 din 21 februarie 2000. Cu toate că partea chemată în garanție face trimitere la prevederile art. 35 alin. (1) și (2) din O.U.G.

nr. 88/1997, referitoare la neincluderea în structura capitalului social a valorii terenurilor a căror situație juridică nu era clarificată la momentul privatizării societății comerciale, trebuie observat că la data depunerii cererii de chemare în garanție, acest text legal era deja abrogat, prin urmare tribunalul nu poate valorifica niște dispoziții legale abrogate și pentru care nu există o dispoziție expresă că s-ar aplica contractelor de privatizare încheiate înainte de o anumită dată calendaristică, drept pentru care va avea în vedere ceea ce expertul contabil a constatat la filele 4, 5 din vol. II al dosarului, anume că deși la momentul privatizării din anul 1997, SC M. SA nu deținea terenul în baza unui certificat de atestare a dreptului de proprietate, totuși terenul respectiv era reflectat și inclus în capitalul social, fiind evaluat din punct de vedere contabil încă din anul 1995 în baza art. 1, 2, 4 și 5 din H.G.

nr. 500/1994, aceste norme obligând societățile comerciale cu capital integral sau parțial de stat să procedeze la reevaluarea imobilizărilor corporale aflate în patrimoniul lor la data de 31 decembrie 1993, să înregistreze distinct în capitalul social diferențele rezultate și să le înregistreze la Registrul comerțului, operațiunea de reevaluare privind chiar și terenurile aflate în evidența agenților economici, cu excepția terenurilor agricole, în categoria acestor terenuri intrând în opinia instanței terenurile aflate numai în administrare și pentru care ulterior se va elibera certificatul de „atestare” a dreptului de proprietate, prin urmare dreptul consfințit de certificat era unul preexistent certificatului, acesta atestând dreptul nu constituindu-l.

Prin urmare, dacă acest teren de 465 m.p. era deja inclus în valoarea capitalului social la momentul contractului de privatizare din anul 1997, cu toate că atestarea dreptului de proprietate ca și operațiune formală s-a realizat numai în anul 2000, atunci este cert că numărul acțiunilor înstrăinate de F.P.S. prin contractul nr. 1490/1997 și care formau atunci 39,94% din valoarea capitalului social subscris al SC M. SA, a fost determinat și prin raportare la valoarea respectivului teren, drept pentru care obligația de plată a despăgubirilor de către instituția publică implicată în privatizare, trebuie să se calculeze nu doar prin raportare la valoarea clădirii restituite, ci și prin raportare la valoarea terenului restituit.

Împotriva sentinței și a tuturor încheierilor pronunțate în dosar a declarat apel chemata în garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, solicitând schimbarea în tot a acesteia, în sensul respingerii cererii de chemare în garanție. Prin decizia civilă nr. 137/Ap din 10 octombrie 2012, Curtea de Apel Brașov-Secția Civilă a admis, în parte, apelul declarat de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, a schimbat sentința atacată, în parte, în sensul că a redus valoarea despăgubirii pe care pârâta a fost obligată să o plătească reclamantei de la 67.091,67 lei, la 39,713,14 lei. A menținut dispozițiile sentinței cu privire la actualizarea despăgubirii cu indicele de inflație și la cheltuielile de judecată.

La pronunțarea acestei hotărâri, Curtea a reținut următoarele:Excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată în cauză, se întemeiază pe dispozițiile art. 39 din Legea nr. 137/2002, în conformitate cu care: „Termenul de prescripție pentru introducerea cererii prin care se atacă o operațiune sau un act prevăzut de prezenta lege, de O.U.G.

nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, precum și de celelalte legi speciale din domeniul privatizării ori se valorifică un drept conferit de acestea este de o lună de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască existența operațiunii sau actul atacat ori de la data nașterii dreptului, cu excepția cererilor privind executarea obligațiilor prevăzute în contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni ale societăților comerciale privatizate, precum și a celor în desființarea acestor contracte cărora li se aplică termenul general de prescripție.” Obligația instituită de art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, pe care se întemeiază prezenta acțiune, nu se referă la operațiuni, acte sau drepturi în legătură cu privatizarea, ci la executarea obligațiilor contractuale, respectiv obligația vânzătorului de evicțiune.

De aceea, în speță nu este aplicabil termenul de prescripție de o lună, ci cel general, potrivit tezei a doua din articolul mai sus menționat. Cu privire la calitatea procesuală a SC M. SA, titularul acțiunii în despăgubire întemeiate pe dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, pentru prejudiciile suferite ca urmare a retrocedării unor imobile către foștii proprietari, este întotdeauna societatea comercială privatizată. Rezultă că cele două excepții sunt neîntemeiate, fiind respinse ca atare. Cu privire la motivele de fond se reține că temeiul juridic pentru obligarea apelantei chemate în garanție de a despăgubi societatea comercială privatizată pentru restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat se regăsește în dispozițiile art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997. Deși această dispoziție a fost abrogată prin Legea nr. 137/2002, se prevede expres că rămâne aplicabilă contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a legii. Susținerea apelantei că nu ar exixta temei juridic pentru obligarea la astfel de despăgubiri este, deci, eronată. În raport de obligația stabilită în mod expres prin lege este lipsită de relevanță împrejurarea că prin contractul de privatizare au fost vândute acțiuni ale societății și nu active. Referitor la valoarea despăgubirilor, motivele de apel sunt întemeiate. Astfel, în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 23 decembrie 1997 s-a stipulat la art. 6.4 că vânzătorul nu deține certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, iar valoarea acestora nu este cuprinsă în capitalul social subscris al SC M. SA.

Concluzia instanței de fond că această clauză nu este decât o declarație unilaterală a vânzătorului este greșită, clauza fiind însușită de către cumpărător prin semnarea contractului. Faptul că terenul respectiv a fost evaluat din punct de vedere contabil încă din 1995 nu constituie un indiciu cu privire la caracterul fals al clauzei stipulate în art. 6.4. Dacă, într-adevăr valoarea terenurilor ar fi fost inclusă în valoarea capitalului social al societății la data privatizării, nu s-ar mai fi majorat capitalul social al societății cu valoarea acestora în anul 2000, după obținerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Ca urmare, având în vedere că așa cum rezultă din completarea raportului de expertiză, acțiunile reprezentând valoarea terenurilor nu au fost cumpărate de la A.V.A.S., reclamanta nu a fost prejudiciată de revendicarea terenului de către foștii proprietari, astfel că acordarea de despăgubiri reprezentând contravaloarea terenului nu este justificată. Față de aceste considerente, a fost admis în parte apelul și a fost schimbată în parte sentința, în sensul reducerii sumei acordate reclamantei cu titlu de despăgubiri la cota de 39,94% din valoarea construcției. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta SC M. SA și chemata în garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

1. Reclamanta SC M. SA susține, în principal, faptul că prejudiciul ar fi trebuit acoperit integral, astfel cum a fost determinat în mod cert, conform evaluării efectuate în dosar, prețul de piață al imobilului (construcție și teren) fiind de 401.500 lei. Tribunalul Covasna în mod corect a reținut în pag. 5 alin. (5) a motivării sentinței, faptul că A.V.A.S. a dobândit în anul 2000 o cotă suplimentară de acțiuni la SC M. SA prin includerea valorii terenurilor în capitalul social. Ca urmare, acesta este un argument în plus pentru ca răspunderea A.V.A.S. să se întindă și asupra valorii terenului și nu doar a construcției. Pachetul suplimentar de acțiuni a fost înregistrat la O.R.C. Covasna, așa cum reiese din Certificatul de înscriere mențiuni nr. 21666 din 21 februarie 2000 și din expertiza contabilă efectuată în cauză.

Cu toate acestea, instanța a dat eficiență Deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2011 a Î.C.C.J. pronunțată în recurs în interesul legii, conform căreia valoarea care se ia în considerare la stabilirea despăgubirilor este valoarea contabilă a imobilului. Astfel, valoarea luată în considerare a fost de 167.981,17 lei. În aceste condiții, stabilirea de către Tribunalul Covasna a despăgubirii la cota de doar 39,94% din valoarea contabilă a fost o eroare. Cu atât mai mult este nelegală decizia nr. 137/Ap/2012 a Curții de Apel Brașov, prin care s-a redus valoarea despăgubirii cu valoarea terenului. 2. Chemata în garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a criticat decizia atacată pentru motivul prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susținând că hotărârea pronunțată de Curtea de apel este nelegală, întrucât instanța a făcut o aplicare greșită a legilor speciale în materie, având în vedere următoarele: Pe cale de excepție se reiterează prescripția dreptului material la acțiune, considerând că se impune respingerea în totalitate a cererii formulate ca fiind prescrisă, sens în care se susține că norma specială, respectiv art. 39 din Legea nr. 137/2002, este de strictă interpretare și aplicare, potrivit adagiului „specialia generalibus derogant”. În speță, s-au încălcat dispozițiile acestei legi speciale care reglementează procedura de privatizare a societăților comerciale și care prevede un termen special de prescripție în care poate fi formulată o cerere prin care se atacă un act sau o operațiune cuprinsă în legile speciale de privatizare, iar același termen special de prescripție este aplicabil și în ceea ce privește valorificarea unui drept conferit de către O.U.G.

nr. 88/1997. De asemenea, în mod netemeinic și nelegal a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a SC M. SA, invocată de AVAS, raportat la contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 1490 din 23 decembrie 1997. Prin acest contract instituția chemată în garanție, prin antecesor - în calitate de vânzător, a înstrăinat către Asociația Salariaților și Membrilor Conducerii „M.” - în calitate de cumpărător, pachetul de acțiuni deținut în numele statului la SC M. SA, reprezentând 39,94% din capitalul social, cumpărător care ulterior a și cedat acțiunile către SC B.H. KFT. Reiese că intimata-reclamantă nu avea calitate procesuală activă în cererea de chemare în judecată a AVAS-ului, în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni invocat aceasta având calitatea de terț, nu de parte contractantă (cumpărător).

Excepția astfel susținută este întemeiată, având în vedere și faptul că nu figurează ca parte procesuală în acest dosar cumpărătorul din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni. În privința aspectelor legate de fondul speței se susține, în esență, că instanțele care s-au pronunțat până la acest moment au interpretat greșit actul dedus judecații. Faptul că intimata-reclamantă a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilelor pentru care solicită despăgubiri nu poate duce la concluzia ca A.V.A.S., în calitatea sa de fost acționar - deci nu proprietar - în numele statului, să fie obligată la plata de despăgubiri către diverse societăți comerciale care pierd dreptul de proprietate asupra imobilelor deținute cu orice titlu (în speță, în baza unor hotărâri judecătorești irevocabile), pentru că nu există temei juridic care să oblige A.V.A.S.

la astfel de despăgubiri. Mai mult, imobilele din patrimoniul intimatei-reclamante nu au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, deoarece prin acest contract au fost vândute acțiuni și nu active. Potrivit atribuțiilor instituției implicate în privatizarea societăților comerciale la care statul a fost/este acționar, respectiv O.U.G. nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 99/1999, Titlul I și O.U.G. nr. 23/2004, A.V.A.S. administrează acțiunile deținute de stat la societățile comerciale, nu activele care aparțin societății. Acțiunile reprezintă valori mobiliare emise de o societate comercială, pe când activele societății reprezintă bunuri ce fac parte din patrimoniul societății comerciale și asupra cărora poate dispune numai societatea comercială în cauză.

În cazul vânzării de acțiuni, obligația vânzătorului de garanție constă numai în garantarea existenței și posibilitatea exercitării drepturilor transmise. În cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nu se specifică nicăieri că se vând activele la care face referire reclamanta și nici nu ar fi putut face obiectul acestui contract, dat fiind faptul că A.V.A.S. nu are atribuția de a vinde activele societăților comerciale la care este acționar. Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 1337 C. civ. vânzătorul este de drept obligat să-l garanteze pe cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, precum și de sarcinile care n-au fost declarate la încheierea contractului.

Or, așa cum s-a menționat, prin contractul instituția implicată în calitate de vânzător a transmis proprietatea asupra acțiunilor vândute, nu asupra activelor. De asemenea, pretențiile SC M. SA sunt ulterioare încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, aceasta constituind un motiv în plus în ceea ce privește inexistenta unei obligații de garanție contra evicțiunii. Rezultă deci, că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a fi aplicabilă răspunderea pentru evicțiune a A.V.A.S. față de pretențiile SC M. SA. Mai mult, valoarea terenurilor, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de apel, nu a fost inclusă în capitalul social, iar societatea reclamantă nu a făcut dovada prejudiciului, având în vedere și art. 6.3 din contractul de vânzare - cumpărare acțiuni.

Legislația în materia privatizării, în vigoare la data încheierii contractului de vânzare cumpărare acțiuni, respectiv art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997 prevede că societățile comerciale care dețin în administrare terenuri a căror situație juridică nu este clarificată (fiind și cazul SC M. SA) se privatizează fără includerea valorii acestora în structura capitalului social. Până la clarificarea regimului juridic al acestor terenuri, societățile comerciale vor avea un drept de concesiune asupra acestora. De asemenea, hotărârea criticată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de O.U.G.

nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, dispoziție prin care se arată că în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător. Prin hotărârile criticate instituția A.V.A.S. a fost obligată la o sumă mai mare decât prețul încasat în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat, ducând la o îmbogățire fără justă cauză a intimatei-reclamante. Dispozițiile legale susmenționate au aplicabilitate în cauză, deoarece dreptul intimatei-reclamante la despăgubiri s-a născut după intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002 modificată, nefiind în situația aplicării principiului neretroactivității legii. Un ultim aspect criticat vizează obligarea în mod greșit a A.V.A.S.

la plata cheltuielilor de judecată de la fond, motiv pentru care se solicită, ca urmare a admiterii prezentului recurs, să se dispună înlăturarea obligativității plății acestora. Examinând recursurile prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat următoarele: Luând în examinare prima critică din recursul formulat de chemata în garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului se constată că aceasta vizează greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, ca urmare a interpretării și aplicării eronate a dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002, în conformitate cu care: „Termenul de prescripție pentru introducerea cererii prin care se atacă o operațiune sau un act prevăzut de prezenta lege, de O.U.G.

nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, precum și de celelalte legi speciale din domeniul privatizării ori se valorifică un drept conferit de acestea este de o lună de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască existența operațiunii sau actul atacat ori de la data nașterii dreptului, cu excepția cererilor privind executarea obligațiilor prevăzute în contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni ale societăților comerciale privatizate, precum și a celor în desființarea acestor contracte cărora li se aplică termenul general de prescripție.” În speță, cererea de chemare în garanție pentru evicțiune formulată de SC M. SA, în contradictoriu cu A.V.A.S., se întemeiază pe dispozițiile art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999 , iar obiectul acesteia nu se referă la operațiuni, acte sau drepturi în legătură cu privatizarea, ci la executarea obligațiilor ce decurg din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 23 decembrie 1997, respectiv obligația vânzătorului pentru evicțiune. Drept urmare, în mod corect au statuat instanțele anterioare că nu este aplicabil termenul special de prescripție de o lună, ci termenul general de prescripție, potrivit tezei a doua din articolul mai sus citat, neputându-se reține, prin urmare, interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002 și, deci, incidența art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. O altă critică vizează greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale active a SC M. SA, raportat la contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 23 decembrie 1997, față de care aceasta are calitatea de terț, nu de parte contractantă (cumpărător). Critica este nefondată, instanța de recurs reținând că prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 23 decembrie 1997 instituția chemată în garanție, prin antecesor - în calitate de vânzător, a înstrăinat către Asociația Salariaților și Membrilor Conducerii „M.”, în calitate de cumpărător, pachetul de acțiuni deținut în numele statului la SC M. SA, reprezentând 39,94% din capitalul social al societății, cumpărător care ulterior a și cedat acțiunile către un terț, SC B.H.

KFT. Potrivit art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, prevederile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, rămân aplicabile pentru contractele de vânzare cumpărare de acțiuni încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002 cu modificările și completările ulterioare, deci și contractului anterior menționat. Din dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că titularul acțiunii în despăgubire pentru prejudiciile suferite ca urmare a retrocedării unor imobile către foștii proprietari este întotdeauna societatea comercială privatizată (prejudiciată), în speță, SC M. SA.

În consecință, calitatea procesuală activă a SC M. SA este pe deplin justificată de aceste dispoziții legale, care constituie temeiul juridic al cererii de chemare în garanție a A.V.A.S. și fundamentul pretențiilor formulate prin aceasta, critica formulată în acest sens fiind, așadar, nefondată. Nu pot fi reținute argumentele care se raportează la cumpărătorul acțiunilor din contractul de vânzare cumpărare de acțiuni, în condițiile în care textul art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 reglementează posibilitatea acordării despăgubirilor către societatea comercială privatizată, iar nu către cumpărătorii acțiunilor (soluție reglementată de Legea nr. 137/2002 cu modificările și completările ulterioare, aplicabilă doar contractelor încheiate după intrarea în vigoare a acestei legi).

Examinând, în continuare, criticile formulate prin ambele recursuri cu privire la posibilitatea acordării de despăgubiri societăților comerciale privatizate pentru prejudiciile suferite ca urmare a retrocedării unor imobile către foștii proprietari de către A.V.A.S., respectiv cu privire la modalitatea de stabilire a acestor despăgubiri, Înalta Curte constată următoarele: Cererea de chemare în garanție formulată de SC M. SA în contradictoriu cu A.V.A.S. se întemeiază pe O.U.G.

nr. 88/1997, care prin art. 32 4 alin. (1), (2) și (3) a stabilit că în caz de restituire către foștii proprietari a unor bunuri imobile preluate de stat instituția publică implicată în privatizare, asigură societății comerciale privatizate repararea prejudiciului cauzat prin restituire, în acest sens urmând a se plăti societății prejudiciate o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului produs de restituirea prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a imobilului deținut de acea societate. Recurenta reclamantă SC M. SA a fost obligată să restituie conform Legii nr. 10/2001 și în baza sentinței civile nr. 888 din 31 iulie 2006 a Tribunalului Covasna, irevocabilă în urma exercitării căilor de atac, un imobil compus din casă de piatră și curte în suprafață de 465 m.p., terenul fiind în prezent intabulat în CF nr. 21556 Sfântu Gheorghe sub nr. cadastral 9534 în favoarea lui G.A., A.P., P.E.

și G.A. junior. Prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 23 decembrie 1997, instituția chemată în garanție, prin antecesor - în calitate de vânzător - a înstrăinat către Asociația Salariaților și Membrilor Conducerii „M.” - în calitate de cumpărător - pachetul de acțiuni deținut în numele statului la SC M. SA, reprezentând 39,94% din capitalul social al societății. Prin Decizia în interesul legii nr. 18 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 892 din 16 decembrie 2011, instanța supremă a decis că „ în aplicarea dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii.” În considerentele acestei decizii s-a statuat în mod clar, cu putere obligatorie pentru instanțele de judecată, că societatea comercială prejudiciată prin restituirea unor imobile către foștii proprietari trebuie despăgubită de instituția publică implicată în privatizare cu valoarea cu care aceste imobile figurau în bilanțul societății, respectiv cu valoarea contabilă de la momentul ieșirii bunului din patrimoniul societății.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că este nefondată critica privind debitorul obligației de despăgubire, susținută printr-o serie de argumente de către recurenta chemată în garanție. Din prevederile alin. (1) și (2) ale art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 reiese cu evidență voința legiuitorului în sensul ca prejudiciul suferit de societățile comerciale privatizate să fie reparat de către instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, în speță, A.V.A.S. În acest context al considerentelor urmează a fi înlăturate toate susținerile recurentei chemate în garanție formulate prin raportare la contractul de vânzare - cumpărare de acțiuni, acestui contract fiindu-i aplicabile prevederile art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997, conform art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, cu modificările și completările ulterioare. De asemenea, urmează a fi înlăturate, ca nefondate, susținerile privind aplicabilitatea dispozițiilor art. 1337 C. civ. privind îndeplinirea condițiilor răspunderii pentru evicțiune a A.V.A.S. față de pretențiile SC M. SA, în speță, fiind în prezența normei speciale derogatorii de la dreptul civil comun. Un alt motiv de recurs formulat de recurenta chemată în garanție vizează obligarea în mod greșit a A.V.A.S. la plata cheltuielilor de judecată de la fond, solicitându-se ca urmare a admiterii prezentului recurs, să se dispună înlăturarea obligativității plății acestora.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel, a cărei hotărâre formează obiectul recursului de față, a menținut dispozițiile sentinței tribunalului referitoare la stabilirea cheltuielilor de judecată parțiale în sarcina părții chemate în garanție, care a căzut în pretenții. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., „Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”. Înalta Curte constată că d ispozițiile art. 274 C. proc. civ., chiar dacă nu menționează in terminis, induc o prezumție de culpă procesuală în sarcina celui ce prin atitudinea sa a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul și cu ocazia purtării procesului.

Faptul că s-a admis apelul A.V.A.S. în cauză, nu poate să justifice respingerea în totalitate a cererii de stabilire a cheltuielilor de judecată, cererea de chemare în garanție rămânând admisă în parte, iar acordarea acestora se bazează, așa cum s-a arătat în precedent, pe culpa procesuală a părții din vina căreia s-a purtat procesul, neavând relevanță de la cine le solicită partea adversă care a efectuat asemenea cheltuieli.

În ceea ce privește susținerea recurentei reclamante că, prejudiciul ar fi trebuit acoperit integral, astfel cum a fost determinat în mod cert, conform evaluării efectuate în dosarul de fond, la prețul de piață al imobilului care este de 401.500 lei, Înalta Curte urmează să o înlăture ca inadmisibilă, fiind o critică omisso medio, în condițiile în care reclamanta SC M. SA nu a declarat apel împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Covasna, prin care valoarea luată în considerare a fost de 67.981,17 lei, reprezentând valoarea contabilă a imobilului (construcție și teren). Înalta Curte a apreciat ca fiind fondată, însă, critica privind nelegalitatea deciziei nr. 137/Ap/2012 a Curții de Apel Brașov, prin care s-a redus valoarea despăgubirii cu valoarea terenului.

În primul rând, instanța de recurs constată că textul de lege nu face distincție în ce privește despăgubirile acordate societăților comerciale prejudiciate de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, urmare a restituirii imobilelor către foștii proprietari. Legea vorbește de valoarea cu care aceste imobile figurau în bilanțul societății, respectiv valoarea contabilă de la momentul ieșirii bunului din patrimoniul societății, fiind vorba deci, de imobile în componența în care au fost restituite fostului proprietar. Pe de altă parte, A.V.A.S. a dobândit în anul 2000 o cotă suplimentară de acțiuni la SC M. SA prin includerea valorii terenurilor în capitalul social. Ca urmare, acesta este un argument în plus pentru ca răspunderea A.V.A.S.

să se întindă și asupra valorii terenului și nu doar a construcției. Pachetul suplimentar de acțiuni a fost înregistrat la O.R.C. Covasna, așa cum reiese din Certificatul de înscriere mențiuni nr. 21666 din 21 februarie 2000 și din expertiza contabilă efectuată în cauză. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (1), (2) și (3) raportat la art. 296 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta chemată în garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și va admite recursul declarat de reclamanta SC M. SA, va modifica decizia atacată, în sensul că va respinge ca nefondat apelul declarat de pârâta chemată în garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva sentinței civile nr. 1536/S din 20 aprilie 2012 a Tribunalului Covasna – Secția civilă, pe care o menține.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC M. SA împotriva deciziei civile nr. 137Ap din 10 octombrie 2012 a Curții de Apel Brașov – Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie de conflicte de muncă și asigurări sociale. Modifică decizia atacată, în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva sentinței civile nr. 1536/S din 20 aprilie 2012 a Tribunalului Covasna – Secția civilă. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 aprilie 2013.