ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1705/2014

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Tribunalul Specializat Mureș prin Sentința nr. 86 din 23 ianuarie 2013 a respins excepția inadmisibilității cererii introductive, excepție invocată de pârâta A.V.A.S. A admis cererea de chemare în judecată înaintată de reclamanta SC B. SA Sovata, împotriva pârâtei A.V.A.S. București, pârâta fiind obligată să-i plătească reclamantei suma de 1.431.739 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin preluarea din patrimoniul reclamantei a imobilului ce a fost restituit în natură fostului proprietar, precum și suma de 18.433,9 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție, excepție invocată de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P.

Mureș Târgu Mureș. A admis cererea de chemare în garanție înaintată de pârâta A.V.A.S., împotriva chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Mureș Târgu Mureș, chematul în garanție fiind obligat să plătească pârâtei A.V.A.S. suma de 1.431.739 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin preluarea din patrimoniul reclamantei a imobilului ce a fost restituit în natură fostului proprietar.

În motivarea acestei hotărâri s-a arătat că prin Sentința civilă nr. 63 din 23 martie 2001 a Tribunalului Mureș, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1600/R din 24 noiembrie 2008 a Curții de Apel Târgu Mureș s-a dispus ca imobilul situat în Sovata, strada T. (fostă A.E.), județul Mureș - vilă din piatră și cărămidă cu etaj, compusă din 34 de camere și terenul aferent în suprafață de 1.187 mp, ce se afla în proprietatea SC B. SA, să fie restituit în natură către C.S.M.D., reținându-se că acesta a fost naționalizat abuziv în baza Decretului nr. 92/1950. Instanța a reținut că prin Procesul-verbal încheiat la data de 31 iulie 2009 reclamanta SC B. SA a restituit în natură către C.S.M.D. respectivul imobil.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat ca pârâta să fie obligată la plata sumei de 1.431.739 RON cu titlu de despăgubire, reprezentând valoarea de piață a imobilului restituit către moștenitorii fostului proprietar. Că reclamanta a invocat, ca temei de drept al cererii sale, dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, dispoziții potrivit cărora instituțiile publice implicate în privatizare asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat. Totodată, prima instanță a reținut că la art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 s-a prevăzut în mod expres că dispozițiile art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997 rămân aplicabile pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi. Așadar, cum contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni pentru societatea reclamantă a fost încheiat în anul 2001, în speță sunt incidente dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997. Spre deosebire de prevederile art. 29 din Legea nr. 137/2002 care limitează despăgubirile ce pot fi acordate societăților comerciale, prevederile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 nu stabilesc o astfel de limită, indicând doar că se asigură repararea prejudiciului prin despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat. În aceste condiții, constatând că instanțele de judecată sesizate cu astfel de litigii au pronunțat soluții diferite, la sesizarea Procurorului General al României, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat la data de 17 octombrie 2011 Decizia cu nr. 18, publicată în M. Of.

nr. 892/16.12.2011, decizie prin care a admis recursul în interesul legii și a stabilit că în aplicarea dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație la momentul plății despăgubirii. Instanța a constatat că reclamanta a probat că această valoare era pentru imobilul în litigiu de 1.431.739 RON.

Această decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție este o decizie pronunțată într-un recurs în interesul legii, care este obligatorie potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., astfel că instanțele de judecată sunt obligate să aplice interpretarea dată de instanța supremă dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997. Având în vedere aceste dispoziții legale, precum și interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, instanța a reținut că este neîntemeiată excepția inadmisibilității cererii introductive, excepție invocată de pârâtă, întrucât legea nu impune ca bunurile imobile ce au făcut obiectul retrocedării să facă parte din capitalul social al societăților vizate de dispozițiile O.U.G.

nr. 88/1997, ci din patrimoniul acestora. Astfel, prima instanță a respins excepția inadmisibilității cererii introductive, excepție invocată de pârâtă, ca neîntemeiată. În consecință, în baza art. 32 4 alin. (2) și alin. (6) din Legea nr. 99/1999, instanța a admis cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta SC B. SA și a obligat pârâta A.V.A.S. să plătească reclamantei suma de 1.431.739 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin preluarea din patrimoniul reclamantei a imobilului ce a fost restituit în natură fostului proprietar. Văzând și dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanța a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 18.433,39 RON.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție promovată de pârâta A.V.A.S. împotriva Ministerului Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Mureș, instanța a reținut că excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție, excepție invocată de chemata în garanție, nu este întemeiată, întrucât textul art. 60 C. proc. civ. și urm. nu impune existența unui raport juridic între reclamanta și pârâta din cererea introductivă, pe de o parte, și chematul în garanție, pe de altă parte, ci doar existența unui raport juridic între pârâtă și chematul în garanție în temeiul căruia pârâta să poată promova o cerere în garanție sau în despăgubire împotriva celui chemat în garanție. Or, în speță, această cerință legală a fost îndeplinită, în condițiile în care textele art. 32 4 alin. (5) și (6) din O.U.G.

nr. 88/1997 prevedeau că "în cazul în care prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă societățile comerciale sunt obligate la plata echivalentului bănesc al imobilelor, instituțiile publice implicate vor plăti direct fostului proprietar suma prevăzută în hotărâre. Statul garantează îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a obligațiilor prevăzute în prezentul articol.". Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 24/A din 13 mai 2013 a respins apelurile formulate de către D.G.F.P. Mureș Târgu Mureș și A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.) București împotriva Sentinței nr. 86 din 23 ianuarie 2013 pronunțate de Tribunalul Specializat Mureș.

A respins ca rămasă fără obiect cererea de suspendare a executării hotărârii primei instanțe, cerere formulată de pârâta A.A.A.S. Analizând apelurile formulate din perspectiva motivelor invocate, dar și prin prisma caracterului devolutiv al acestei căi de atac, Curtea a reținut următoarele: 1. În privința apelului formulat de A.A.A.S. București: Curtea a respins excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Specializat Mureș, reținând că sunt incidente prevederile art. 8 alin. (1) coroborate cu art. 12 C. proc. civ., conform cărora, reclamantul are dreptul de a introduce acțiunea împotriva statului, direcțiilor generale, regiilor publice etc., fie la domiciliul pârâtului, fie la domiciliul reclamantului (respectiv la instanța din reședința judecătorească de domiciliu al reclamantului), dreptul de alegere aparținându-i.

În condițiile în care reclamanta își are sediul social în localitatea Sovata, str. T., jud. Mureș, aceasta a făcut o corectă alegere a instanței competente, conform competenței teritoriale alternative, stabilite de legiuitor. Privitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, este de observat că cererea de despăgubiri formulată de reclamantă este consecința retrocedării în natură foștilor proprietari a activului supus anterior privatizării și nu derivă din procesul de privatizare, acțiunea fiind supusă termenului general de prescripție. În acest sens sunt și prevederile cuprinse în teza a II-a a art. 39 din Legea nr. 137/2002, conform cărora cererilor privind executarea obligațiilor procesuale în contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni ale societății comerciale privatizate li se aplică termenul general de prescripție.

Acest termen de 3 ani curge, potrivit prevederilor Decretului nr. 167/1958 de la nașterea dreptului, care în cazul de față curge de la momentul evingerii reclamantei, de la data predării efective a imobilului către foștii proprietari, respectiv la 31 iulie 2009. Instanța a respins excepția inadmisibilității cererii derivând din faptul că dispozițiile art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997, modificată și completată prin Legea nr. 99/2009, n-ar fi aplicabile decât în condițiile stabilirii situației imobilului la data ieșirii din patrimoniul societății, respectiv dacă imobilul era inclus în capitalul social sau în patrimoniul societății, reținându-se ca fiind îndeplinite condițiile cerute de art. 32 4 alin. (2) din același act normativ, respectiv existența unei sentințe definitive și irevocabile prin care să fi fost restituit imobilul foștilor proprietari, iar instituțiile publice implicate în procesul de privatizare și societățile comerciale privatizate să nu fi ajuns la o înțelegere cu privire la cuantumul despăgubirilor și să fie necesară intervenția instanței de judecată.

În cauză este de reținut că prin Sentința civilă nr. 63 din 23 martie 2011 a Tribunalului Mureș rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1600/R din 24 noiembrie 2008 a Curții de Apel Târgu Mureș s-a dispus ca imobilul situat în Sovata, str. T., fostă A.E., jud. Mureș, înscris în CF nr. X1 a localității Sovata la A+112, sub nr. top. X2 compus din Vila nr. 15 și terenul aferent, ce se afla în patrimoniul reclamantei SC B. SA, să fie restituit în natură către C.S.M.D., întrucât acesta a fost naționalizat abuziv în temeiul Decretului nr. 92/1950. Și în ceea ce privește neînțelegerea părților cu privire la despăgubirile ce se impuneau a fi acordate situația este clară față de refuzul A.A.A.S. de a plăti despăgubirea solicitată de reclamantă.

Cu privire la fondul cauzei, instanța de apel a avut în vedere prevederile art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 și ale art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, modificat și completat prin Legea nr. 99/1999, dar și Decizia nr. 18/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care se arată că "în aplicarea dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1998, despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii". Prima instanță a ținut cont de aceste considerente și a stabilit cuantumul despăgubirilor la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în contabilitate la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății.

Prevederile art. 29 din Legea nr. 137/2002 privind limitarea cuantumului despăgubirilor nu pot fi reținute ca fiind incidente în cauză, întrucât acestea se aplică doar contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate de A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.) după intrarea în vigoare a acestei legi, legea neputând fi aplicată retroactiv. În privința cheltuielilor de judecată acordate în fața primei instanțe, s-a reținut că acestea au fost reprezentate de taxă de timbru și timbru judiciar conform dovezilor din dosar, astfel că, nefiind vorba de onorariu avocațial, nu sunt aplicabile prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în condițiile în care culpa procesuală a pârâtei A.V.A.S. este evidentă, obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de taxa de timbru se impune din perspectiva art. 274 alin. (1) C. proc.

civ. 2. Cu privire la apelul formulat de D.G.F.P. Mureș Târgu Mureș în privința cererii de chemare în garanție, s-a reținut că acesta este nefondat, calitatea Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Mureș Târgu Mureș, de garant pentru îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a obligațiilor stabilite în sarcina lor prin dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, rezultă chiar din cuprinsul alin. (6) al art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997. Împotriva Deciziei nr. 24/A din 13 mai 2013, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâta A.A.A.S. București și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș - Târgu Mureș.

1. Recurenta-pârâtă A.A.A.S. București, prin recursul declarat, întemeiat pe art. 304 pct. 3 și pct. 9 C. proc. civ., a criticat decizia pronunțată în apel pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, în principal casarea ambelor hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului București, secția a VI-a civilă, iar în secundar, modificarea deciziei, admiterea apelului său, cu admiterea excepțiilor invocate, iar pe fond respingerea acțiunii reclamantei. În criticile formulate, recurenta-pârâtă, după o prezentare a situației de fapt, a susținut în esență următoarele: - Consideră că în speță sunt aplicabile prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., hotărârile criticate fiind pronunțate de instanțe necompetente teritorial să judece cererea reclamantei, cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 5 C. proc.

civ. care prevăd că cererea se face la instanța domiciliului pârâtului, coroborate cu cele ale art. 10 pct. 1 din același cod, conform cărora în cererile privitoare la executare, instanța competentă este instanța de la locul executării contractului de privatizare, care în speță este locul vânzătorului, întrucât plățile s-au făcut la sediul instituției sale din București, astfel că instanța competentă era Tribunalul București, secția a VI-a civilă, și nu Tribunalul Specializat Mureș. - Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia din apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002 privind termenul special de prescripție de 1 lună, cât și ale art. 32 28 din O.U.G.

nr. 88/1997, privind termenul special de prescripție de 3 luni, termene ce se aplică în cazul valorificării unui drept prevăzut de actele normative din domeniul privatizării, în speță art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, situație în raport de care se impune respingerea cererii reclamantei ca prescrisă. De asemenea, și raportat la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii de restituire a imobilului către foștii proprietari, Decizia nr. 1600/R din 24 noiembrie 2008 a Curții de Apel Târgu Mureș, dată la care a luat naștere dreptul reclamantei la despăgubiri, termenul general de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 era împlinit, astfel că și în această situație acțiunea reclamantei era prescrisă.

- Decizia din apel a fost dată și cu nerespectarea dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, prin respingerea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, în sensul că despăgubirile acordate în temeiul acestor dispoziții legale pot fi aplicabile numai în situațiile în care imobilele care au ieșit din patrimoniul societății se regăsesc valoric și în capitalul social, avându-se în vedere că pachetul de acțiuni vândut de A.V.A.S. reflectă valoarea capitalului social existent la momentul privatizării. Recurenta a mai arătat că despăgubirile puteau fi solicitate doar la valoarea amortizării imobilului, prin scăderea din valoarea contabilă a imobilului revendicat a amortizării acestuia pe toată perioada exercitării de către reclamantă a tuturor atributelor dreptului de proprietate atribuite de la înființarea societății și până la data punerii în executare a sentinței de retrocedare.

- Că decizia din apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 5 lit. d) din O.U.G. nr. 23/2004, coroborate cu cele ale art. 20 alin. (1) din Legea nr. 15/1990. În acest sens a arătat că nu există temei juridic pentru obligarea A.A.A.S. la despăgubiri, întrucât intimata a vândut pachetul de acțiuni care reprezintă valori mobiliare, și nu bunuri imobile, motiv pentru care cererea de chemare în judecată trebuie respinsă. Potrivit art. 5 lit. d) din O.U.G. nr. 23/2004, A.A.A.S., în exercitarea atribuțiilor ce-i revin în procesul de privatizare, vinde acțiuni și nu are calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul societății, ci are calitatea de acționar în numele statului la aceste societăți, astfel că nu este răspunzătoare de mișcările care au loc în interiorul patrimoniului lor.

Conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 15/1990, capitalul social al societăților comerciale constituite în baza art. 17 din același act normativ, este deținut integral de Statul Român, iar potrivit art. 2 din același articol, bunurile din patrimoniu sunt proprietatea societăților. - Decizia recurată este nelegală întrucât a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 32 4 din O U G nr. 88/1997, cu privire la cuantumul despăgubirilor.

Astfel, prejudiciul suferit de SC B. SA, urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societății la data când societatea a fost privatizată, în caz contrar, societatea ce urmează a fi despăgubită se va îmbogăți fără justă cauză, prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu mult mai mare decât cea existentă în registrele contabile ale societății și avută în vedere în situația patrimonială a societății la data privatizării. Astfel, pentru întreg contractul de privatizare A.V.A.S. (actuală A.A.A.S.) a încasat suma de 4.342.480,56 RON, iar valoarea solicitată de reclamantă numai pentru unul dintre imobilele deținute este de 1.431.739 RON, care este evident disproporționată față de valoarea prețului încasat.

Recurenta A.A.A.S. a susținut că, în mod nelegal nu au fost reținute ca fiind aplicabile dispozițiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, dispoziții prin care se arată că în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător. Dispozițiile art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, modificată, sunt de imediată aplicare și au aplicabilitate în cauză, momentul nașterii dreptului la acțiune fiind ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ. - S-a criticat și soluția dată cererii accesorii de obligare a instituției sale la plata cheltuielilor de judecată la fond de 18.433,39 RON, soluție care a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ., în sensul că în urma admiterii cererii de chemare în garanție a statului se impunea și obligarea acestuia la plata acestor cheltuieli de judecată. 2. Ministerul Finanțelor Publice prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș - Târgu Mureș, prin recursul declarat împotriva Deciziei nr. 24/A din 13 mai 2013, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, în principal, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului cu consecința respingerii cererii de chemare în garanție a Statului Român, ca inadmisibilă, iar în secundar, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului cu consecința respingerii acțiunii reclamantei ca prescrisă.

Recurentul chemat în garanție, după o prezentare a situației de fapt, a susținut în esență următoarele: - Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul a arătat că decizia din apel este nelegală, întrucât aceasta nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și că instanța nu s-a pronunțat cu privire la toate criticile formulate de instituția sa în apel. În acest sens recurentul a arătat că cererea de chemare în garanție a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice apare ca fiind inadmisibilă, dat fiind faptul că între pârâta A.A.A.S. și Ministerul Finanțelor Publice, ca și reprezentant al Statului Român, nu au fost stabilite raporturi obligaționale.

A arătat că nu este îndeplinită niciuna din condițiile speciale de admisibilitate ale cererii, și anume legătura dintre cererea principală, cererea incidentală, legătură care presupune existența unui raport juridic între părți, astfel ca temeiul acțiunii principale să constituie suportul de drept sau de fapt al chemării în judecată a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, situație care nu se regăsește în prezenta cauză. Că dispozițiile legale avute în vedere de către instanța de apel, respectiv art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997 nu puteau conduce la adoptarea unei soluții de admitere a cererii de chemare în garanție întrucât, din interpretarea dispozițiilor menționate, rezultă că numai instituția implicată în privatizare, în cazul de față A.A.A.S., are obligația de a repara prejudiciul produs societății comerciale, în urma restituirii către foștii proprietari a imobilelor preluate abuziv, astfel că Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice nu are nicio obligație în acest sens, motiv pentru care, într-o speță similară, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 1857/2010, a dispus casarea parțială a deciziei și sentinței în sensul respingerii cererii de chemare în garanție a Statului Român.

Recurentul chemat în garanție a mai susținut și faptul că, în cuprinsul apărărilor formulate, a invocat prescripția dreptului material la acțiune a reclamantei, excepție pe care o invocă și în prezenta cale de atac, motivat pe faptul că, în conformitate cu dispozițiile art. 32 28 din O.U.G. nr. 88/1999, așa cum a fost modificată și completată prin Titlul I al Legii nr. 99/1999, termenul de prescripție pentru introducerea cererii prin care se atacă o operațiune sau un act prevăzut în prezenta ordonanță de urgență ori se valorifică un drept conferit de aceasta este de 3 luni de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască existența operațiunii sau actul atacat ori de la data nașterii dreptului.

Coroborând aceste dispoziții cu cele ale art. 32 4 alin. (2) din actul normativ menționat, care condiționează plata despăgubirii ce reprezintă echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari de existența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, rezultă că data la care a luat naștere dreptul pe care-l valorifică SC B. SA este data la care a rămas definitivă și irevocabilă hotărârea judecătorească în baza căreia a fost restituit în natură imobilul pentru care se solicită despăgubirile. Înalta Curte, analizând recursul declarat de pârâta A.A.A.S.

București împotriva Deciziei nr. 24/A din 13 mai 2013, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin prisma criticilor formulate și temeiurilor de drept invocate constată că recursul este nefondat, avându-se în vedere următoarele considerente: - Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate atunci când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe, art. 304 pct. 3 C. proc. civ. Obiectul litigiului dedus judecății îl constituie acțiunea în pretenții a reclamantei de obligare a pârâtei A.A.A.S. la plata sumei de 1.431.739 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin preluarea din patrimoniul reclamantei a imobilului ce a fost restituit în natură fostului proprietar.

Este știut că potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul are dreptul de a introduce acțiunea împotriva statului, direcțiilor generale, regiilor publice etc., fie la instanțele din capitala țării sau la cele din reședința județului unde reclamantul își are sediul, iar conform art. 12 din același act normativ reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente. Fiind în discuție competența teritorială alternativă ce este reglementată de norme dispozitive, reclamantul are alegerea. Or în condițiile în care reclamanta își are sediul social în localitatea Sovata, str. T., jud. Mureș, și a înțeles să învestească Tribunalul Specializat Mureș, aceasta a făcut o corectă alegere a instanței competente, conform competenței alternative, stabilite de legiuitor, astfel că în mod just instanța de apel a reținut că în speță competența de a judeca pricina în primă instanță a prezentului litigiu aparține Tribunalului Specializat Mureș.

- Critica prin care recurenta a susținut că în cauză sunt incidente termenele speciale de prescripție de 1 lună și respectiv de 3 luni, reglementate de dispozițiile art. 32 28 din O.U.G. nr. 88/1997 și art. 39 din Legea nr. 137/2002, urmează a fi respinsă, avându-se în vedere că excepția prescripției dreptului la acțiune a fost soluționată corect de instanța de apel întrucât cererea de despăgubiri formulată de reclamantă, care este consecința retrocedării activului menționat foștilor proprietari, este o acțiune postprivatizare supusă regimului de drept comun sub aspectul prescripției, și nu o acțiune în valorificarea unui drept născut în procesul de accelerare și finalizare a privatizării.

În acest sens sunt și prevederile cuprinse în teza a II-a a art. 39 din Legea nr. 137/2002, conform cărora cererilor privind executarea obligațiilor procesuale în contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni ale societății comerciale privatizate li se aplică termenul general de prescripție, iar acest termen este cel de 3 ani, care curge de la data nașterii dreptului la acțiune în sens material, astfel cum prevede art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Din această perspectivă apare cât se poate de evident că în cauză sunt aplicabile dispozițiile cuprinse în art. 3 din Decretul nr. 167/1958, acțiunea fiind supusă termenului general de prescripție de 3 ani, care a început să curgă la data nașterii dreptului, care în cazul de față curge de la momentul evingerii reclamantului, respectiv de la data predării efective a imobilului către foștii proprietari, respectiv la 31 iulie 2009. Față de cele de mai sus, nu poate fi reținută nici critica prin care recurenta-pârâtă a susținut că decizia din apel a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1977, în sensul că dreptul reclamantei de a pretinde despăgubiri este prescris și în raport de data la care a rămas irevocabilă hotărârea de restituire în natură a imobilului, Decizia nr. 1600/R din 24 noiembrie 2008 a Curții de Apel Târgu Mureș.

- Și soluția de respingere de către instanța de apel a excepției inadmisibilității cererii derivând din faptul că dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată și completată prin Legea nr. 99/2009, n-ar fi aplicabile decât în condițiile stabilirii situației imobilului la data ieșirii din patrimoniul societății, respectiv dacă imobilul era inclus în capitalul social sau în patrimoniul societăți, este corectă în raport de considerentele următoare: Art. 32 4 alin. (2) din O.U.G.

nr. 88/1997, arată că instituțiile publice implicate vor plăti societăților comerciale privatizate "o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile". Dacă cuantumul acestei despăgubiri nu se stabilește de comun acord acesta se stabilește în caz de divergență prin justiție, statul fiind cel care garantează îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a obligațiilor prevăzute în prezentul articol. Mai mult decât atât, din conținutul art. 32 4 alin. (2) din O.U.G.

nr. 88/1997, rezultă că pentru admisibilitatea cererii ce face obiectul prezentei cauze se impun a fi îndeplinite două condiții, să existe o sentință definitivă și irevocabilă prin care să fie restituit un imobil foștilor proprietari, iar instituțiile publice implicate în procesul de privatizare și societățile comerciale privatizate să nu fi ajuns la o înțelegere cu privire la cuantumul despăgubirilor, deci să existe o divergență asupra despăgubirii. Este de observat că cererea a fost susținută prin invocarea și depunerea Sentinței civile nr. 63 din 23 martie 2011 a Tribunalului Mureș, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1600/R din 24 noiembrie 2008 a Curții de Apel Târgu Mureș, prin care s-a dispus ca imobilul situat în Sovata, str. T., fostă A.E., jud. Mureș, înscris în CF nr. X1 a localității Sovata la A+112, sub nr. top.

X2 compus din Vila nr. 15 și terenul aferent, ce se afla în patrimoniul reclamantei SC B. SA, să fie restituit în natură către C.S.M.D., întrucât acesta a fost naționalizat abuziv în temeiul Decretului nr. 92/1950. În atare situație este evidentă și neînțelegerea părților cu privire la despăgubirile ce trebuie acordate, fiind clar refuzul A.A.A.S. de a plăti despăgubirea solicitată de reclamantă. Cum cele două aspecte prezentate fac dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 32 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997, se reține ca justă și soluția instanței de apel pe acest aspect. Repararea prejudiciului cauzat societății comerciale privatizate, reclamantei, prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, este o răspundere legală, care a fost instituită prin dispozițiile art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997, modificată, și incumbă instituției publice, A.A.A.S. Este real că imobilul ce a fost restituit a făcut parte din patrimoniul societății privatizate, acesta fiind și motivul pentru care, în temeiul legii, recurenta, instituție implicată în procesul de privatizare este obligată la repararea prejudiciului produs societății în acest mod. Susținerea recurentei privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1337 C. civ., referitoare la evicțiune va fi înlăturată, întrucât ambele instanțe au analizat obligația de despăgubire sub incidența O.U.G. nr. 88/1997, și nu prin raportare la dispozițiile C. civ.

Critica prin care recurenta a arătat că recursul este inadmisibil întrucât despăgubirile puteau fi solicitate doar la valoarea amortizării imobilului, prin scăderea din valoarea contabilă a imobilului revendicat a amortizării acestuia pe toată perioada exercitării de către reclamantă a tuturor atributelor dreptului de proprietate atribuite de la înființarea societății și până la data punerii în executare a sentinței de retrocedare, nu poate fi analizată în condițiile în care aceasta a fost formulată pentru prima dată în recurs, omisso medio. Legat de critica privind valoarea prejudiciului, instanța de apel a avut în vedere prevederile art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 și ale art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997, modificat și completat prin Legea nr. 99/1999, dar și Decizia nr. 18/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care se arată că în aplicarea dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1998, despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii.

Totodată, se constată că stabilirea despăgubirilor ce pot fi acordate societăților comerciale prejudiciate prin retrocedarea unor imobile la nivelul valorii contabile răspunde și dezideratului de respectare a accepțiunii noțiunii de bun, reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Referitor la pretinsa îmbogățire fără justă cauză raportată de către recurentă la interpretarea greșită art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 se constată că această teorie nu-și găsește aplicabilitatea în speță deoarece temeiul despăgubirii este legitim, fiind stabilit prin lege, împrejurare față de care nu sunt îndeplinite condițiile materiale și juridice intentării unei actio de in rem verso, respectiv mărirea patrimoniului dobânditorului cu consecința micșorării patrimoniului celui care devine titularul acțiunii de restituire, precum și legătura între sporirea unui patrimoniu și respectiv diminuarea celuilalt.

Ca urmare, Curtea constată că despăgubirile solicitate de intimată au fost corect stabilite în temeiul dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 raportate la contractul de vânzare-cumpărare. Limitarea cuantumului despăgubirilor acordate societăților privatizate pentru repararea prejudiciilor cauzate ca urmare a restituirii în natură a imobilelor către foștii proprietari la 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător, a fost introdusă prin art. 30 din Legea nr. 137/2002 și privește numai contractele de vânzare-cumpărare încheiate după data publicării acesteia în M. Of. nr. 215/28.03.2002. Potrivit alin. (3) al art. 30, dispozițiile art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997 rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare acțiuni încheiate după intrarea în vigoare a legii, 28 martie 2002. În cauză, Contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat în vederea privatizării, a fost convenit la data de 18 mai 2001, astfel că dispozițiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 nu îi sunt aplicabile, în ce privește limitarea cuantumului despăgubirilor. Critica legată de soluția dată cererii accesorii de obligare numai a A.A.A.S. la plata cheltuielilor de judecată la instanța de fond, nu și a Statului Român, ca chemat în garanție, urmează a fi respinsă, fiind invocată pentru prima dată în recurs. Și recursul declarat de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș - Târgu Mureș este nefondat.

Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct 7 C. proc. civ., prin care recurentul a susținut că decizia a fost dată cu nerespectarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu poate fi primit, întrucât acesta cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină, în concordanță cu textele de lege incidente cauzei. În ceea ce privește cererea de chemare în garanție promovată de pârâta A.V.A.S. împotriva Ministerului Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Mureș - Târgu Mureș, se reține că excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție, invocată de chematul în garanție, nu poate fi primită întrucât art. 60 C. proc. civ.

și urm. nu impun existența unui raport juridic între reclamanta și pârâta din cererea introductivă, pe de o parte, și chematul în garanție, pe de altă parte, ci doar existența unui raport juridic între pârâtă și chematul în garanție în temeiul căruia pârâta să poată promova o cerere în garanție sau în despăgubire împotriva celui chemat în garanție. Criticile recurentului Ministerul Finanțelor Publice privind dezlegarea dată de instanța de apel excepției prescripției acțiunii reclamantei în raport de dispozițiile art. 32 28 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, prin care a susținut că termenul de prescripție pentru introducerea cererii prin care se atacă o operațiune sau un act prevăzut în prezenta ordonanță de urgență ori se valorifică un drept conferit de aceasta este de 3 luni de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască existența operațiunii sau actul atacat ori de la data nașterii dreptului și de prevederile art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997, în sensul că dreptul reclamantei de a pretinde despăgubiri este prescris și în raport de data la care a rămas irevocabilă hotărârea de restituire în natură a imobilului, Decizia nr. 1600/R din 24 noiembrie 2008 a Curții de Apel Târgu Mureș, acestea nu mai pot fi analizate, avându-se în vedere argumentarea dată de Înalta Curte acestor critici în recursul A.A.A.S., care este valabilă și pentru recursul Ministerului Finanțelor Publice. Nici susținerea Ministerului Finanțelor Publice prin care a arătat că instituția sa nu are calitate procesuală în reprezentarea Statului Român în cauză, nu poate fi primită, avându-se în vedere că statul, potrivit art. 32 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, garantează îndeplinirea de către instituțiile publice implicate în procesul de privatizare a societăților a obligațiilor prevăzute de art. 32 4 din Legea nr. 99/1999, soluție corect reținută de instanța de apel.

Este adevărat că Ministerul Finanțelor Publice nu face parte din cadrul instituțiilor publice implicate în privatizare pentru îndeplinirea obligațiilor stabilite în sarcina lor prin dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, ci A.A.A.S., dar acesta, ca reprezentant al statului, este garantul îndeplinirii acestora de către A.A.A.S., reprezentarea statului de către acest minister fiind reglementată în art. 32 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, nestabilindu-se un alt organ care ar putea garanta, în numele statului, îndeplinirea obligației de despăgubire de către instituția publică implicată. Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta A.A.A.S. București și de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș - Târgu Mureș împotriva Deciziei nr. 24/A din 13 mai 2013, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta A.A.A.S. București și de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș - Târgu Mureș împotriva Deciziei nr. 24/A din 13 mai 2013, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 mai 2014. Procesat de GGC - AZ