ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1705/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1705/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului constată următoarele:

Tribunalul Specializat Mureș prin Sentința

nr. 86 din 23 ianuarie 2013 a respins excepția inadmisibilității cererii

introductive, excepție invocată de pârâta A.V.A.S.

A admis cererea de

chemare în judecată înaintată de reclamanta SC B. SA Sovata, împotriva pârâtei

A.V.A.S. București, pârâta fiind obligată să-i plătească reclamantei suma de

1.431.739 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin preluarea

din patrimoniul reclamantei a imobilului ce a fost restituit în natură fostului

proprietar, precum și suma de 18.433,9 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins excepția

inadmisibilității cererii de chemare în garanție, excepție invocată de chematul

în garanție Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Mureș Târgu Mureș.

A admis cererea de

chemare în garanție înaintată de pârâta A.V.A.S., împotriva chematului în

garanție Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Mureș Târgu Mureș, chematul

în garanție fiind obligat să plătească pârâtei A.V.A.S. suma de 1.431.739 RON,

cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin preluarea din

patrimoniul reclamantei a imobilului ce a fost restituit în natură fostului

proprietar.

În motivarea acestei

hotărâri s-a arătat că prin Sentința civilă nr. 63 din 23 martie 2001 a

Tribunalului Mureș, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1600/R din 24 noiembrie

2008 a Curții de Apel Târgu Mureș s-a dispus ca imobilul situat în Sovata,

strada T. (fostă A.E.), județul Mureș - vilă din piatră și cărămidă cu etaj,

compusă din 34 de camere și terenul aferent în suprafață de 1.187 mp, ce se

afla în proprietatea SC B. SA, să fie restituit în natură către C.S.M.D.,

reținându-se că acesta a fost naționalizat abuziv în baza Decretului nr.

92/1950.

Instanța a reținut că

prin Procesul-verbal încheiat la data de 31 iulie 2009 reclamanta SC B. SA a

restituit în natură către C.S.M.D. respectivul imobil. Prin cererea de chemare

în judecată reclamanta a solicitat ca pârâta să fie obligată la plata sumei de

1.431.739 RON cu titlu de despăgubire, reprezentând valoarea de piață a

imobilului restituit către moștenitorii fostului proprietar.

Că reclamanta a

invocat, ca temei de drept al cererii sale, dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, dispoziții potrivit cărora instituțiile publice

implicate în privatizare asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților

comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii

proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

Totodată, prima

instanță a reținut că la art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 s-a prevăzut

în mod expres că dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 rămân

aplicabile pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate

anterior intrării în vigoare a acestei legi. Așadar, cum contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni pentru societatea reclamantă a fost încheiat în

anul 2001, în speță sunt incidente dispozițiile art. 32

4

din O.U.G.

nr. 88/1997. Spre deosebire de prevederile art. 29 din Legea nr. 137/2002 care

limitează despăgubirile ce pot fi acordate societăților comerciale, prevederile

art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 nu stabilesc o astfel de limită,

indicând doar că se asigură repararea prejudiciului prin despăgubire care să

reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat.

În aceste condiții,

constatând că instanțele de judecată sesizate cu astfel de litigii au pronunțat

soluții diferite, la sesizarea Procurorului General al României, Înalta Curte

de Casație și Justiție a pronunțat la data de 17 octombrie 2011 Decizia cu nr.

18, publicată în M. Of. nr. 892/16.12.2011, decizie prin care a admis recursul

în interesul legii și a stabilit că în aplicarea dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată

prin Legea nr. 44/1998, modificată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile

acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul

de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la

valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț

la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce

trebuie actualizată cu indicele de inflație la momentul plății despăgubirii.

Instanța a constatat că reclamanta a probat că această valoare era pentru

imobilul în litigiu de 1.431.739 RON.

Această decizie a

Înaltei Curți de Casație și Justiție este o decizie pronunțată într-un recurs

în interesul legii, care este obligatorie potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., astfel că instanțele de judecată sunt obligate să

aplice interpretarea dată de instanța supremă dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997.

Având în vedere

aceste dispoziții legale, precum și interpretarea obligatorie dată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii,

instanța a reținut că este neîntemeiată excepția inadmisibilității cererii

introductive, excepție invocată de pârâtă, întrucât legea nu impune ca bunurile

imobile ce au făcut obiectul retrocedării să facă parte din capitalul social al

societăților vizate de dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997, ci din patrimoniul

acestora. Astfel, prima instanță a respins excepția inadmisibilității cererii

introductive, excepție invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.

În consecință, în

baza art. 32

4

alin. (2) și alin. (6) din Legea nr. 99/1999, instanța

a admis cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta SC B. SA și a

obligat pârâta A.V.A.S. să plătească reclamantei suma de 1.431.739 RON cu titlu

de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin preluarea din patrimoniul

reclamantei a imobilului ce a fost restituit în natură fostului proprietar.

Văzând și

dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanța a obligat pârâta la

plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 18.433,39 RON.

În ceea ce privește

cererea de chemare în garanție promovată de pârâta A.V.A.S. împotriva

Ministerului Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Mureș, instanța a reținut că

excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție, excepție invocată de

chemata în garanție, nu este întemeiată, întrucât textul art. 60 C. proc. civ.

și urm. nu impune existența unui raport juridic între reclamanta și pârâta din

cererea introductivă, pe de o parte, și chematul în garanție, pe de altă parte,

ci doar existența unui raport juridic între pârâtă și chematul în garanție în

temeiul căruia pârâta să poată promova o cerere în garanție sau în despăgubire

împotriva celui chemat în garanție.

Or, în speță, această

cerință legală a fost îndeplinită, în condițiile în care textele art. 32

4

alin. (5) și (6) din O.U.G. nr. 88/1997 prevedeau că "în cazul în care

prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă societățile comerciale

sunt obligate la plata echivalentului bănesc al imobilelor, instituțiile

publice implicate vor plăti direct fostului proprietar suma prevăzută în

hotărâre.

Statul garantează îndeplinirea

de către instituțiile publice implicate a obligațiilor prevăzute în prezentul

articol.".

Curtea de Apel Târgu

Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin

Decizia nr. 24/A din 13 mai 2013 a respins apelurile formulate de către

D.G.F.P. Mureș Târgu Mureș și A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.) București împotriva

Sentinței nr. 86 din 23 ianuarie 2013 pronunțate de Tribunalul Specializat

Mureș.

A respins ca rămasă

fără obiect cererea de suspendare a executării hotărârii primei instanțe,

cerere formulată de pârâta A.A.A.S.

Analizând apelurile

formulate din perspectiva motivelor invocate, dar și prin prisma caracterului

devolutiv al acestei căi de atac, Curtea a reținut următoarele:

apelului formulat de A.A.A.S. București:

Curtea a respins

excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Specializat Mureș, reținând

că sunt incidente prevederile art. 8 alin. (1) coroborate cu art. 12 C. proc.

civ., conform cărora, reclamantul are dreptul de a introduce acțiunea împotriva

statului, direcțiilor generale, regiilor publice etc., fie la domiciliul

pârâtului, fie la domiciliul reclamantului (respectiv la instanța din reședința

judecătorească de domiciliu al reclamantului), dreptul de alegere

aparținându-i.

În condițiile în care

reclamanta își are sediul social în localitatea Sovata, str. T., jud. Mureș,

aceasta a făcut o corectă alegere a instanței competente, conform competenței

teritoriale alternative, stabilite de legiuitor.

Privitor la excepția

prescripției dreptului material la acțiune, este de observat că cererea de

despăgubiri formulată de reclamantă este consecința retrocedării în natură

foștilor proprietari a activului supus anterior privatizării și nu derivă din

procesul de privatizare, acțiunea fiind supusă termenului general de

prescripție.

În acest sens sunt și

prevederile cuprinse în teza a II-a a art. 39 din Legea nr. 137/2002, conform

cărora cererilor privind executarea obligațiilor procesuale în contractele de

vânzare-cumpărare de acțiuni ale societății comerciale privatizate li se aplică

termenul general de prescripție.

Acest termen de 3 ani

curge, potrivit prevederilor Decretului nr. 167/1958 de la nașterea dreptului,

care în cazul de față curge de la momentul evingerii reclamantei, de la data

predării efective a imobilului către foștii proprietari, respectiv la 31 iulie

2009.

Instanța a respins

excepția inadmisibilității cererii derivând din faptul că dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, modificată și completată prin Legea nr. 99/2009, n-ar

fi aplicabile decât în condițiile stabilirii situației imobilului la data

ieșirii din patrimoniul societății, respectiv dacă imobilul era inclus în

capitalul social sau în patrimoniul societății, reținându-se ca fiind

îndeplinite condițiile cerute de art. 32

4

alin. (2) din același act

normativ, respectiv existența unei sentințe definitive și irevocabile prin care

să fi fost restituit imobilul foștilor proprietari, iar instituțiile publice

implicate în procesul de privatizare și societățile comerciale privatizate să nu

fi ajuns la o înțelegere cu privire la cuantumul despăgubirilor și să fie

necesară intervenția instanței de judecată.

În cauză este de

reținut că prin Sentința civilă nr. 63 din 23 martie 2011 a Tribunalului Mureș

rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1600/R din 24 noiembrie 2008 a Curții de

Apel Târgu Mureș s-a dispus ca imobilul situat în Sovata, str. T., fostă A.E.,

jud. Mureș, înscris în CF nr. X1 a localității Sovata la A+112, sub nr. top. X2

compus din Vila nr. 15 și terenul aferent, ce se afla în patrimoniul

reclamantei SC B. SA, să fie restituit în natură către C.S.M.D., întrucât

acesta a fost naționalizat abuziv în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Și în ceea ce

privește neînțelegerea părților cu privire la despăgubirile ce se impuneau a fi

acordate situația este clară față de refuzul A.A.A.S. de a plăti despăgubirea

solicitată de reclamantă.

Cu privire la fondul

cauzei, instanța de apel a avut în vedere prevederile art. 30 alin. (3) din

Legea nr. 137/2002 și ale art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, modificat

și completat prin Legea nr. 99/1999, dar și Decizia nr. 18/2011 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție prin care se arată că "în aplicarea

dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea

societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și

completată prin Legea nr. 99/1998, despăgubirile acordate societăților

comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca

urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului,

astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a

bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele

de inflație de la momentul plății despăgubirii".

Prima instanță a

ținut cont de aceste considerente și a stabilit cuantumul despăgubirilor la

valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în

contabilitate la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul

societății.

Prevederile art. 29

din Legea nr. 137/2002 privind limitarea cuantumului despăgubirilor nu pot fi

reținute ca fiind incidente în cauză, întrucât acestea se aplică doar

contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate de A.A.A.S. (fostă

A.V.A.S.) după intrarea în vigoare a acestei legi, legea neputând fi aplicată

retroactiv.

În privința

cheltuielilor de judecată acordate în fața primei instanțe, s-a reținut că

acestea au fost reprezentate de taxă de timbru și timbru judiciar conform

dovezilor din dosar, astfel că, nefiind vorba de onorariu avocațial, nu sunt

aplicabile prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în condițiile în care

culpa procesuală a pârâtei A.V.A.S. este evidentă, obligarea acesteia la plata

cheltuielilor de judecată reprezentate de taxa de timbru se impune din

perspectiva art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

apelul formulat de D.G.F.P. Mureș Târgu Mureș în privința cererii de chemare în

garanție, s-a reținut că acesta este nefondat, calitatea Statului Român

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Mureș Târgu Mureș,

de garant pentru îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a

obligațiilor stabilite în sarcina lor prin dispozițiile art. 32

4

din

O.U.G. nr. 88/1997, rezultă chiar din cuprinsul alin. (6) al art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997.

Împotriva Deciziei

nr. 24/A din 13 mai 2013, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a

II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâta

A.A.A.S. București și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice prin

Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș - Târgu Mureș.

A.A.A.S. București, prin recursul declarat, întemeiat pe art. 304 pct. 3 și

pct. 9 C. proc. civ., a criticat decizia pronunțată în apel pentru

nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, în principal

casarea ambelor hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului

București, secția a VI-a civilă, iar în secundar, modificarea deciziei,

admiterea apelului său, cu admiterea excepțiilor invocate, iar pe fond respingerea

acțiunii reclamantei.

În criticile

formulate, recurenta-pârâtă, după o prezentare a situației de fapt, a susținut

în esență următoarele:

- Consideră că în

speță sunt aplicabile prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., hotărârile

criticate fiind pronunțate de instanțe necompetente teritorial să judece

cererea reclamantei, cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 5 C. proc.

civ. care prevăd că cererea se face la instanța domiciliului pârâtului,

coroborate cu cele ale art. 10 pct. 1 din același cod, conform cărora în

cererile privitoare la executare, instanța competentă este instanța de la locul

executării contractului de privatizare, care în speță este locul vânzătorului,

întrucât plățile s-au făcut la sediul instituției sale din București, astfel că

instanța competentă era Tribunalul București, secția a VI-a civilă, și nu

Tribunalul Specializat Mureș.

- Invocând motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut că

decizia din apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 39

din Legea nr. 137/2002 privind termenul special de prescripție de 1 lună, cât

și ale art. 32

28

din O.U.G. nr. 88/1997, privind termenul special de

prescripție de 3 luni, termene ce se aplică în cazul valorificării unui drept

prevăzut de actele normative din domeniul privatizării, în speță art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, situație în raport de care se impune respingerea

cererii reclamantei ca prescrisă.

De asemenea, și

raportat la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii de restituire a

imobilului către foștii proprietari, Decizia nr. 1600/R din 24 noiembrie 2008 a

Curții de Apel Târgu Mureș, dată la care a luat naștere dreptul reclamantei la

despăgubiri, termenul general de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul

nr. 167/1958 era împlinit, astfel că și în această situație acțiunea

reclamantei era prescrisă.

- Decizia din apel a

fost dată și cu nerespectarea dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr.

88/1997, prin respingerea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată,

în sensul că despăgubirile acordate în temeiul acestor dispoziții legale pot fi

aplicabile numai în situațiile în care imobilele care au ieșit din patrimoniul

societății se regăsesc valoric și în capitalul social, avându-se în vedere că

pachetul de acțiuni vândut de A.V.A.S. reflectă valoarea capitalului social

existent la momentul privatizării.

Recurenta a mai

arătat că despăgubirile puteau fi solicitate doar la valoarea amortizării

imobilului, prin scăderea din valoarea contabilă a imobilului revendicat a

amortizării acestuia pe toată perioada exercitării de către reclamantă a

tuturor atributelor dreptului de proprietate atribuite de la înființarea

societății și până la data punerii în executare a sentinței de retrocedare.

- Că decizia din apel

este nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 5 lit. d) din O.U.G.

nr. 23/2004, coroborate cu cele ale art. 20 alin. (1) din Legea nr. 15/1990.

În acest sens a

arătat că nu există temei juridic pentru obligarea A.A.A.S. la despăgubiri,

întrucât intimata a vândut pachetul de acțiuni care reprezintă valori

mobiliare, și nu bunuri imobile, motiv pentru care cererea de chemare în

judecată trebuie respinsă.

Potrivit art. 5 lit.

d) din O.U.G. nr. 23/2004, A.A.A.S., în exercitarea atribuțiilor ce-i revin în

procesul de privatizare, vinde acțiuni și nu are calitatea de proprietar al

bunurilor din patrimoniul societății, ci are calitatea de acționar în numele

statului la aceste societăți, astfel că nu este răspunzătoare de mișcările care

au loc în interiorul patrimoniului lor.

Conform art. 20 alin.

(1) din Legea nr. 15/1990, capitalul social al societăților comerciale

constituite în baza art. 17 din același act normativ, este deținut integral de

Statul Român, iar potrivit art. 2 din același articol, bunurile din patrimoniu

sunt proprietatea societăților.

- Decizia recurată

este nelegală întrucât a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor

art. 32

4

din O U G  nr. 88/1997, cu privire la cuantumul

despăgubirilor.

Astfel, prejudiciul

suferit de SC B. SA, urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile trebuie

limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în

registrele contabile ale societății la data când societatea a fost privatizată,

în caz contrar, societatea ce urmează a fi despăgubită se va îmbogăți fără

justă cauză, prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunurilor

imobile cu mult mai mare decât cea existentă în registrele contabile ale

societății și avută în vedere în situația patrimonială a societății la data privatizării.

Astfel, pentru întreg contractul de privatizare A.V.A.S. (actuală A.A.A.S.) a

încasat suma de 4.342.480,56 RON, iar valoarea solicitată de reclamantă numai

pentru unul dintre imobilele deținute este de 1.431.739 RON, care este evident

disproporționată față de valoarea prețului încasat.

Recurenta A.A.A.S. a

susținut că, în mod nelegal nu au fost reținute ca fiind aplicabile

dispozițiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru

accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997,

completată de Legea nr. 99/1999, dispoziții prin care se arată că în toate

cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50% din

prețul efectiv plătit de cumpărător. Dispozițiile art. 30 alin. (3) din Legea nr.

137/2002, modificată, sunt de imediată aplicare și au aplicabilitate în cauză,

momentul nașterii dreptului la acțiune fiind ulterior intrării în vigoare a

acestui act normativ.

- S-a criticat și

soluția dată cererii accesorii de obligare a instituției sale la plata

cheltuielilor de judecată la fond de 18.433,39 RON, soluție care a fost dată cu

încălcarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., în sensul că în urma admiterii

cererii de chemare în garanție a statului se impunea și obligarea acestuia la

plata acestor cheltuieli de judecată.

Finanțelor Publice prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș -

Târgu Mureș, prin recursul declarat împotriva Deciziei nr. 24/A din 13 mai

2013, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

a solicitat admiterea recursului, în principal, modificarea deciziei în sensul

admiterii apelului cu consecința respingerii cererii de chemare în garanție a Statului

Român, ca inadmisibilă, iar în secundar, modificarea deciziei în sensul

admiterii apelului cu consecința respingerii acțiunii reclamantei ca prescrisă.

Recurentul chemat în

garanție, după o prezentare a situației de fapt, a susținut în esență următoarele:

- Invocând motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul a arătat că

decizia din apel este nelegală, întrucât aceasta nu cuprinde motivele de fapt

și de drept care au format convingerea instanței și că instanța nu s-a pronunțat

cu privire la toate criticile formulate de instituția sa în apel.

În acest sens

recurentul a arătat că cererea de chemare în garanție a Statului Român

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice apare ca fiind inadmisibilă, dat

fiind faptul că între pârâta A.A.A.S. și Ministerul Finanțelor Publice, ca și

reprezentant al Statului Român, nu au fost stabilite raporturi obligaționale.

A arătat că nu este

îndeplinită niciuna din condițiile speciale de admisibilitate ale cererii, și

anume legătura dintre cererea principală, cererea incidentală, legătură care

presupune existența unui raport juridic între părți, astfel ca temeiul acțiunii

principale să constituie suportul de drept sau de fapt al chemării în judecată

a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, situație care nu se

regăsește în prezenta cauză.

Că dispozițiile

legale avute în vedere de către instanța de apel, respectiv art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 nu puteau conduce la adoptarea unei soluții de admitere

a cererii de chemare în garanție întrucât, din interpretarea dispozițiilor

menționate, rezultă că numai instituția implicată în privatizare, în cazul de

față A.A.A.S., are obligația de a repara prejudiciul produs societății

comerciale, în urma restituirii către foștii proprietari a imobilelor preluate

abuziv, astfel că Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice nu

are nicio obligație în acest sens, motiv pentru care, într-o speță similară,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, prin Decizia nr. 1857/2010, a dispus casarea parțială a deciziei

și sentinței în sensul respingerii cererii de chemare în garanție a Statului

Român.

Recurentul chemat în

garanție a mai susținut și faptul că, în cuprinsul apărărilor formulate, a

invocat prescripția dreptului material la acțiune a reclamantei, excepție pe

care o invocă și în prezenta cale de atac, motivat pe faptul că, în

conformitate cu dispozițiile art. 32

28

din O.U.G. nr. 88/1999, așa

cum a fost modificată și completată prin Titlul I al Legii nr. 99/1999,

termenul de prescripție pentru introducerea cererii prin care se atacă o

operațiune sau un act prevăzut în prezenta ordonanță de urgență ori se

valorifică un drept conferit de aceasta este de 3 luni de la data la care

reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască existența operațiunii sau actul

atacat ori de la data nașterii dreptului.

Coroborând aceste

dispoziții cu cele ale art. 32

4

alin. (2) din actul normativ

menționat, care condiționează plata despăgubirii ce reprezintă echivalentul

bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute

de societatea comercială către foștii proprietari de existența unei hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, rezultă că data la care a luat naștere

dreptul pe care-l valorifică SC B. SA este data la care a rămas definitivă și

irevocabilă hotărârea judecătorească în baza căreia a fost restituit în natură

imobilul pentru care se solicită despăgubirile.

Înalta Curte,

analizând recursul declarat de pârâta A.A.A.S. București împotriva Deciziei nr.

24/A din 13 mai 2013, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin prisma criticilor formulate

și temeiurilor de drept invocate constată că recursul este nefondat, avându-se

în vedere următoarele considerente:

- Casarea unei

hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate atunci când

hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe, art. 304 pct. 3 C.

proc. civ.

Obiectul litigiului

dedus judecății îl constituie acțiunea în pretenții a reclamantei de obligare a

pârâtei A.A.A.S. la plata sumei de 1.431.739 RON, cu titlu de despăgubiri

pentru prejudiciul cauzat prin preluarea din patrimoniul reclamantei a

imobilului ce a fost restituit în natură fostului proprietar.

Este știut că

potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul are dreptul

de a introduce acțiunea împotriva statului, direcțiilor generale, regiilor

publice etc., fie la instanțele din capitala țării sau la cele din reședința

județului unde reclamantul își are sediul, iar conform art. 12 din același act

normativ reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă

competente.

Fiind în discuție

competența teritorială alternativă ce este reglementată de norme dispozitive,

reclamantul are alegerea.

Or în condițiile în

care reclamanta își are sediul social în localitatea Sovata, str. T., jud.

Mureș, și a înțeles să învestească Tribunalul Specializat Mureș, aceasta a

făcut o corectă alegere a instanței competente, conform competenței

alternative, stabilite de legiuitor, astfel că în mod just instanța de apel a

reținut că în speță competența de a judeca pricina în primă instanță a

prezentului litigiu aparține Tribunalului Specializat Mureș.

- Critica prin care

recurenta a susținut că în cauză sunt incidente termenele speciale de

prescripție de 1 lună și respectiv de 3 luni, reglementate de dispozițiile art.

32

28

din O.U.G. nr. 88/1997 și art. 39 din Legea nr. 137/2002,

urmează a fi respinsă, avându-se în vedere că excepția prescripției dreptului

la acțiune a fost soluționată corect de instanța de apel întrucât cererea de

despăgubiri formulată de reclamantă, care este consecința retrocedării

activului menționat foștilor proprietari, este o acțiune postprivatizare supusă

regimului de drept comun sub aspectul prescripției, și nu o acțiune în

valorificarea unui drept născut în procesul de accelerare și finalizare a

privatizării.

În acest sens sunt și

prevederile cuprinse în teza a II-a a art. 39 din Legea nr. 137/2002, conform

cărora cererilor privind executarea obligațiilor procesuale în contractele de

vânzare-cumpărare de acțiuni ale societății comerciale privatizate li se aplică

termenul general de prescripție, iar acest termen este cel de 3 ani, care curge

de la data nașterii dreptului la acțiune în sens material, astfel cum prevede

art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Din această

perspectivă apare cât se poate de evident că în cauză sunt aplicabile

dispozițiile cuprinse în art. 3 din Decretul nr. 167/1958, acțiunea fiind

supusă termenului general de prescripție de 3 ani, care a început să curgă la

data nașterii dreptului, care în cazul de față curge de la momentul evingerii

reclamantului, respectiv de la data predării efective a imobilului către foștii

proprietari, respectiv la 31 iulie 2009.

Față de cele de mai

sus, nu poate fi reținută nici critica prin care recurenta-pârâtă a susținut că

decizia din apel a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1977, în sensul că dreptul reclamantei de a pretinde

despăgubiri este prescris și în raport de data la care a rămas irevocabilă

hotărârea de restituire în natură a imobilului, Decizia nr. 1600/R din 24

noiembrie 2008 a Curții de Apel Târgu Mureș.

- Și soluția de

respingere de către instanța de apel a excepției inadmisibilității cererii

derivând din faptul că dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997,

modificată și completată prin Legea nr. 99/2009, n-ar fi aplicabile decât în

condițiile stabilirii situației imobilului la data ieșirii din patrimoniul

societății, respectiv dacă imobilul era inclus în capitalul social sau în

patrimoniul societăți, este corectă în raport de considerentele următoare:

Art. 32

4

alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997, arată că instituțiile publice implicate vor

plăti societăților comerciale privatizate "o despăgubire care să

reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în

natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari

prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile".

Dacă cuantumul

acestei despăgubiri nu se stabilește de comun acord acesta se stabilește în caz

de divergență prin justiție, statul fiind cel care garantează îndeplinirea de

către instituțiile publice implicate a obligațiilor prevăzute în prezentul

articol.

Mai mult decât atât,

din conținutul art. 32

4

alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997, rezultă că

pentru admisibilitatea cererii ce face obiectul prezentei cauze se impun a fi

îndeplinite două condiții, să existe o sentință definitivă și irevocabilă prin

care să fie restituit un imobil foștilor proprietari, iar instituțiile publice

implicate în procesul de privatizare și societățile comerciale privatizate să

nu fi ajuns la o înțelegere cu privire la cuantumul despăgubirilor, deci să

existe o divergență asupra despăgubirii.

Este de observat că

cererea a fost susținută prin invocarea și depunerea Sentinței civile nr. 63

din 23 martie 2011 a Tribunalului Mureș, rămasă irevocabilă prin Decizia nr.

1600/R din 24 noiembrie 2008 a Curții de Apel Târgu Mureș, prin care s-a dispus

ca imobilul situat în Sovata, str. T., fostă A.E., jud. Mureș, înscris în CF

nr. X1 a localității Sovata la A+112, sub nr. top. X2 compus din Vila nr. 15 și

terenul aferent, ce se afla în patrimoniul reclamantei SC B. SA, să fie

restituit în natură către C.S.M.D., întrucât acesta a fost naționalizat abuziv

în temeiul Decretului nr. 92/1950.

În atare situație

este evidentă și neînțelegerea părților cu privire la despăgubirile ce trebuie

acordate, fiind clar refuzul A.A.A.S. de a plăti despăgubirea solicitată de

reclamantă.

Cum cele două aspecte

prezentate fac dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 32

4

alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997, se reține ca justă și soluția instanței de

apel pe acest aspect.

Repararea

prejudiciului cauzat societății comerciale privatizate, reclamantei, prin

restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, este

o răspundere legală, care a fost instituită prin dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, și incumbă instituției publice, A.A.A.S.

Este real că imobilul

ce a fost restituit a făcut parte din patrimoniul societății privatizate,

acesta fiind și motivul pentru care, în temeiul legii, recurenta, instituție

implicată în procesul de privatizare este obligată la repararea prejudiciului

produs societății în acest mod.

Susținerea recurentei

privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1337 C. civ., referitoare la

evicțiune va fi înlăturată, întrucât ambele instanțe au analizat obligația de

despăgubire sub incidența O.U.G. nr. 88/1997, și nu prin raportare la

dispozițiile C. civ.

Critica prin care

recurenta a arătat că recursul este inadmisibil întrucât despăgubirile puteau

fi solicitate doar la valoarea amortizării imobilului, prin scăderea din

valoarea contabilă a imobilului revendicat a amortizării acestuia pe toată

perioada exercitării de către reclamantă a tuturor atributelor dreptului de

proprietate atribuite de la înființarea societății și până la data punerii în

executare a sentinței de retrocedare, nu poate fi analizată în condițiile în

care aceasta a fost formulată pentru prima dată în recurs, omisso medio.

Legat de critica

privind valoarea prejudiciului, instanța de apel a avut în vedere prevederile

art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 și ale art. 32

4

din O.U.G.

nr. 88/1997, modificat și completat prin Legea nr. 99/1999, dar și Decizia nr.

18/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care se arată

că în aplicarea dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997

privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998,

modificată și completată prin Legea nr. 99/1998, despăgubirile acordate

societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de

privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă

a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii

efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată

cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii.

Totodată, se constată

că stabilirea despăgubirilor ce pot fi acordate societăților comerciale

prejudiciate prin retrocedarea unor imobile la nivelul valorii contabile

răspunde și dezideratului de respectare a accepțiunii noțiunii de bun,

reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Referitor la pretinsa

îmbogățire fără justă cauză raportată de către recurentă la interpretarea

greșită art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 se constată că această

teorie nu-și găsește aplicabilitatea în speță deoarece temeiul despăgubirii

este legitim, fiind stabilit prin lege, împrejurare față de care nu sunt

îndeplinite condițiile materiale și juridice intentării unei actio de in rem

verso, respectiv mărirea patrimoniului dobânditorului cu consecința micșorării

patrimoniului celui care devine titularul acțiunii de restituire, precum și

legătura între sporirea unui patrimoniu și respectiv diminuarea celuilalt.

Ca urmare, Curtea

constată că despăgubirile solicitate de intimată au fost corect stabilite în

temeiul dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 raportate la

contractul de vânzare-cumpărare.

Limitarea cuantumului

despăgubirilor acordate societăților privatizate pentru repararea prejudiciilor

cauzate ca urmare a restituirii în natură a imobilelor către foștii proprietari

la 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător, a fost introdusă prin art. 30

din Legea nr. 137/2002 și privește numai contractele de vânzare-cumpărare

încheiate după data publicării acesteia în M. Of. nr. 215/28.03.2002.

Potrivit alin. (3) al

art. 30, dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 rămân

aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare acțiuni încheiate după

intrarea în vigoare a legii, 28 martie 2002.

În cauză, Contractul

de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat în vederea privatizării, a fost

convenit la data de 18 mai 2001, astfel că dispozițiile art. 30 din Legea nr.

137/2002 nu îi sunt aplicabile, în ce privește limitarea cuantumului

despăgubirilor.

Critica legată de

soluția dată cererii accesorii de obligare numai a A.A.A.S. la plata

cheltuielilor de judecată la instanța de fond, nu și a Statului Român, ca

chemat în garanție, urmează a fi respinsă, fiind invocată pentru prima dată în

recurs.

Și recursul declarat

de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice prin Administrația

Județeană a Finanțelor Publice Mureș - Târgu Mureș este nefondat.

Motivul de recurs

întemeiat pe art. 304 pct 7 C. proc. civ., prin care recurentul a susținut că

decizia a fost dată cu nerespectarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C.

proc. civ., nu poate fi primit, întrucât acesta cuprinde motivele de fapt și de

drept pe care se sprijină, în concordanță cu textele de lege incidente cauzei.

În ceea ce privește

cererea de chemare în garanție promovată de pârâta A.V.A.S. împotriva Ministerului

Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Mureș - Târgu Mureș, se reține că excepția

inadmisibilității cererii de chemare în garanție, invocată de chematul în

garanție, nu poate fi primită întrucât art. 60 C. proc. civ. și urm. nu impun

existența unui raport juridic între reclamanta și pârâta din cererea

introductivă, pe de o parte, și chematul în garanție, pe de altă parte, ci doar

existența unui raport juridic între pârâtă și chematul în garanție în temeiul

căruia pârâta să poată promova o cerere în garanție sau în despăgubire

împotriva celui chemat în garanție.

Criticile

recurentului Ministerul Finanțelor Publice privind dezlegarea dată de instanța

de apel excepției prescripției acțiunii reclamantei în raport de dispozițiile

art. 32

28

din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, prin care a susținut

că termenul de prescripție pentru introducerea cererii prin care se atacă o

operațiune sau un act prevăzut în prezenta ordonanță de urgență ori se

valorifică un drept conferit de aceasta este de 3 luni de la data la care reclamantul

a cunoscut sau trebuia să cunoască existența operațiunii sau actul atacat ori

de la data nașterii dreptului și de prevederile art. 32

4

din O.U.G.

nr. 88/1997, în sensul că dreptul reclamantei de a pretinde despăgubiri este

prescris și în raport de data la care a rămas irevocabilă hotărârea de

restituire în natură a imobilului, Decizia nr. 1600/R din 24 noiembrie 2008 a

Curții de Apel Târgu Mureș, acestea nu mai pot fi analizate, avându-se în

vedere argumentarea dată de Înalta Curte acestor critici în recursul A.A.A.S.,

care este valabilă și pentru recursul Ministerului Finanțelor Publice.

Nici susținerea

Ministerului Finanțelor Publice prin care a arătat că instituția sa nu are

calitate procesuală în reprezentarea Statului Român în cauză, nu poate fi

primită, avându-se în vedere că statul, potrivit art. 32

4

alin. (6)

din O.U.G. nr. 88/1997, garantează îndeplinirea de către instituțiile publice

implicate în procesul de privatizare a societăților a obligațiilor prevăzute de

art. 32

4

din Legea nr. 99/1999, soluție corect reținută de instanța

de apel.

Este adevărat că

Ministerul Finanțelor Publice nu face parte din cadrul instituțiilor publice

implicate în privatizare pentru îndeplinirea obligațiilor stabilite în sarcina

lor prin dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, ci A.A.A.S.,

dar acesta, ca reprezentant al statului, este garantul îndeplinirii acestora de

către A.A.A.S., reprezentarea statului de către acest minister fiind

reglementată în art. 32

4

alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997,

modificată prin Legea nr. 99/1999, nestabilindu-se un alt organ care ar putea

garanta, în numele statului, îndeplinirea obligației de despăgubire de către

instituția publică implicată.

Pentru rațiunile mai

sus înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta A.A.A.S. București și de

chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice prin Administrația Județeană

a Finanțelor Publice Mureș - Târgu Mureș împotriva Deciziei nr. 24/A din 13 mai

2013, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de pârâta A.A.A.S. București și de chematul în garanție

Ministerul Finanțelor Publice prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice

Mureș - Târgu Mureș împotriva Deciziei nr. 24/A din 13 mai 2013, pronunțată de

Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 15 mai 2014.

Procesat

de GGC - AZ