ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7379/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7379/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin contestația în

anulare înregistrată la data de 05 noiembrie 2010 pe rolul Înaltei Curți de

Casație și Justiție, contestatoarea SC M. SA a solicitat, în temeiul art. 318

alin. (1) C. proc. civ., anularea Deciziei nr. 5879 din 8 noiembrie 2010 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală.

În motivarea contestației formulate,

contestatoarea arată că:

Prin Decizia nr. 5879

din 8 noiembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, a respins ca nefondate recursurile declarate de

pârâtele SC M. SA, SC R. SRL și SC T. SRL prin lichidator SC S.&B. L.C. SRL

împotriva Deciziei nr. 9/A din 20 ianuarie 2010 a Curții de Apel din Târgu

Mureș.

5879/2010 nu s-a analizat motivul de recurs referitor la dispozițiile art. 1

din Protocolul Adițional la Convenția pentru Apărare Drepturilor Omului și

Libertăților Fundamentale.

recursului nici celelalte motive invocate de recurenta-contestatoare SC M. SA

nu au fost cercetate.

a. Astfel, deși

reclamanții au invocat reaua-credință, nici o dovadă nu s-a făcut în acest

sens, dar instanța de recurs reține reaua-credință a recurentei.

b. Instanța de recurs

a reținut eronat că revendicarea reclamanților a fost adusă la cunoștința SC M.

SA în anul 1991. În realitate, recurenta SC M. SA nu a primit nici o notificare

în anul 1991, imobilul nefiind revendicat de la această societate comercială.

La data privatizării

SC M. SA, nu existau legile de restituire a imobilelor, motiv pentru care o

simplă manifestare de intenție de la SC R. SRL, nu se poate considera ca dovadă

a relei-credință a recurentei SC M. SA.

c. Instanța de recurs

nu a analizat motivul de recurs referitor la neroactvitatea legii civile

invocat de recurenta SC M. SA.

d. Nu s-a solicitat niciodată

anularea contractelor de privatizare prin metoda MEBO. Instanța greșit a

reținut că cele două pârâte au încălcat dispozițiile art. 21 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001, întrucât acest alineat nu exista în legea inițială.

Cu ocazia

privatizării prin metoda MEBO, SC M. SA prin acționariatul compus la data

respectivă din cei cea 4.000 angajați, a achitat statului român (prin FPS și

FPP 1) contravaloarea patrimoniului exprimat prin acțiuni, deci a cumpărat de

la stat și imobilele în speță.

Deși SC M. SA a fost

dobânditor legal al imobilelor, prin soluția instanței de recurs a fost

obligată să restituie imobilele fără să se țină cont de plata sus-menționată,

anulându-se astfel efectele unei privatizări legale.

e. Instanța, prin

rolul ei activ, putea invoca și Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică

și regimul juridic al acesteia.

Se atașează

contestației formulate un înscris intitulat "anexă" în care

contestatoarea redă istoricul înființării și privatizării SC M. SA, situația

juridică și de fapt a imobilului în litigiu și demersurile juridice efectuate

în legătură cu acest bun.

Analizând contestația

în anulare cu care a fost învestită, Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș la data de 12 iulie 2001, reclamanții

E.J. , E.A., L.A.M. și E.M.B. au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care

o va pronunța, în contradictoriu cu pârâtele SC M. SA și SC R. SA, să dispună

obligarea acestora la restituirea în natură a imobilului cu construcții

"atelier, hală de producție P+l, din cărămidă, șopron de lemne, buncăr și

finisaj din cărămidă, vestiar, birou, grup sanitar din cărămidă, rezervor de

aer cu cota de 862/1127" și teren aferent în suprafață de 862 m.p. situat

în Târgu Mureș, Piața M., cuprins în C.F Târgu Mureș, nr. top. ..., transcris

din C.F. ... Târgu Mureș.

În drept au fost

invocate prevederile art. 1 alin. (1), art. 2 lit. a), art. 6 alin. (2), art.

21, art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001.

La data de 8

februarie 2002, reclamanții și-au precizat acțiunea, solicitând introducerea în

cauză a pârâtei SC T. SRL și anularea contractelor de vânzare-cumpărare

autentificate sub nr. X/22 mai 2001 și nr. Y/28 august 2001, arătând că acestea

sunt lovite de nulitate absolută, fiind încheiate după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001 și după declanșarea procedurii de revendicare de către

reclamanți.

Prin Sentința civilă

nr. 321 din 14 iunie 2002, Tribunalul Mureș a respins acțiunea reclamanților ca

nefondată.

Soluția a fost

menținută prin Decizia civilă nr. 7/A din 6 februarie 2003 a Curții de Apel

Târgu Mureș, însă ambele hotărâri au fost casate prin Decizia nr. 7953 din 12

octombrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a dispus

trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe - Tribunalul Mureș -,

reținându-se că nu a fost analizat aspectul bunei sau relei-credințe a

pârâtelor la dobândirea imobilului din litigiu și nici eventuala îndreptățire a

reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent, conform notificării

formulate.

Rejudecând cauza,

Tribunalul Mureș a pronunțat Sentința civilă nr. 841 din 30 mai 2007, prin care

a respins excepția prematurității acțiunii invocată de pârâta SC M. S.A., a

admis acțiunea, astfel cum a fost precizată și a dispus judecarea separată a

cererii de chemare în garanție formulată de SC M. S.A. în contradictoriu cu

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, Societatea de Investiții

Funciare Banat-Crișana și Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin Decizia civilă

nr. 118/A din 28 noiembrie 2008, Curtea de Apel Târgu Mureș a respins ca

nefondate apelurile declarate de reclamanți și de chemata în garanție Direcția

Generală a Finanțelor Publice Mureș.

Prin Decizia civilă

nr. 5241 din 26 septembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul declarat de reclamanți, a casat în parte sentința instanței de apel și

a trimis cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului declarat de

reclamanți împotriva Sentinței civile nr. 841 din 30 mai 2007 a Tribunalului

Mureș.

Au fost menținute

celelalte dispoziții ale deciziei și s-a respins ca nefondat recursul declarat

de chemata în garanție Direcția Generală a Finanțelor Publice Mureș.

Procedând la

rejudecarea cauzei, prin Decizia civilă nr. 9/A din 20 ianuarie 2010, Curtea de

Apel Târgu Mureș a admis apelul declarat de reclamanții E.J., prin moștenitor

E.K. și L.A.-M. împotriva Sentinței civile nr. 841 din 30 mai 2007 pronunțată

de Tribunalul Mureș, a schimbat în parte hotărârea atacată și, în consecință: a

admis acțiunea formulată și precizată de reclamanți în contradictoriu cu

pârâtele SC M. SA, SC R. SA și SC T. SRL Târgu Mureș, a anulat contractele de

vânzare-cumpărare autentificate sub nr. X/22 mai 2001 și sub nr. Y/28 august

2001 și a obligat pârâtele să restituie în natură reclamanților imobilul

înscris în C.F. Târgu Mureș, nr. top. ... (transcris din C.F. ...), compus din

construcții "atelier, hală de producție P+l, din cărămidă; șopron de lemn;

magazie de lemn; șopron de lemn; buncăr și finisaj din cărămidă; vestiar; birou;

grup sanitar, din cărămidă; rezervor de aer", cu cota de 862/1127 din

întreg și teren aferent în suprafață de 862 m.p. situat în municipiul Târgu

Mureș, str. M.

Decizia a fost

atacată cu recurs de pârâții SC M. SA Târgu-Mureș, SC R. SRL Târgu-Mureș și SC

T. SRL prin lichidator SC S. și B. L.C. SRL Târgu-Mureș, iar prin Decizia nr.

5879 din 8 noiembrie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și

de proprietate intelectuală, a respins recursurile ca nefondate.

Sub aspectul

recursului declarat de SC M. SA, Înalta Curte a reținut următoarele:

Decizia recurată este

legală, fiind pronunțată în raport de problemele de drept dezlegate prin

Decizia nr. 5241 din 26 septembrie 2009 de către Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Prin hotărârea

Înaltei Curți s-a făcut trimitere la dispozițiile Convenției Europene a

Drepturilor Omului și la Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale,

menționându-se că "reclamanții aveau, dacă nu chiar un bun, cel puțin o speranță

legitimă - calificată permanent de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca

fiind un element al dreptului de proprietate, de a obține restituirea în natură

a imobilului, speranță pe care modificarea legislativă intervenită prin Legea

nr. 247/2005 (art. 29 din forma republicată a Legii nr. 10/2001) în cursul

judecării cauzei le-a luat-o, prin înlăturarea condiției de preluare cu titlu

valabil din fostul art. 27 din lege".

S-a arătat prin

aceeași decizie că, "alături de aceste considerente, trebuie subliniat că

această modalitate de reparație prin restituire în natură, speranță dată de

Legea nr. 10/2001" la data intrării în vigoare, reprezintă forma cea mai

adecvată de înlăturare a abuzurilor regimului comunist.

Instanța de apel, cu

ocazia rejudecării căii de atac, a analizat cauza sub toate aspectele de drept

pe care Înalta Curte de Casație și Justiție le-a dezlegat și a reținut că

imobilul în litigiu a fost preluat de către stat din proprietatea antecesorilor

reclamanților în baza Legii nr. 119/1948, conform art. 1 pct. 20, poziția nr.

16 din lista - anexă nr. 8.

Referitor la

contractele de vânzare-cumpărare intervenite între recurentele-pârâte, instanța

de apel a constatat în mod corect că acestea sunt lovite de nulitate absolută,

neputând fi reținută buna-credință a părților contractante, în situația în care

actele de înstrăinare s-au perfectat după ce reclamanții au demarat procedura

administrativă de restituire, formulând la 11 aprilie 2001 notificare în acest

sens.

Este evident că

scopul urmărit prin cele două înstrăinări, după momentul formulării

notificării, a fost acela de a scoate imobilul de sub incidența dispozițiilor

Legii nr. 10/2001.

Intimații reclamanți

au adus la cunoștință recurentelor-pârâte SC M. SA și SC R. SRL, la data de 10

septembrie 1991, că imobilul în litigiu este proprietatea lor, că doresc să-l

revendice în natură și că în cazul unei eventuale privatizări să nu fie inclus

în patrimoniul societății ori să fie înstrăinat.

Cele două pârâte au

încălcat dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Acest aspect a

fost reglementat și înainte de modificările intervenite prin Legea nr.

247/2005, fiind prevăzut și de forma anterioară a Legii nr. 10/2001, situație

în care, încheierea unui contract de vânzare-cumpărare după apariția Legii nr.

10/2001 (14 februarie 2001), constituie o încălcare evidentă a normelor legale

în vigoare, din care reiese reaua-credință a celor trei recurente care au

procedat la înstrăinarea imobilului.

Cu toate că

recurenta-pârâtă SC M. SA Târgu-Mureș a invocat în drept și motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 7 - 8 C. proc. civ., din prezentarea extensivă a

recursului nu rezultă nici o critică în sensul celor două motive precizate,

pentru ca instanța să le poată analiza.

C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație

în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când

instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din

greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.

În temeiul art. 318

teza 2 C. proc. civ., contestatoarea a susținut că, prin hotărârea a cărei

anulare se cere, instanța de recurs a omis să cerceteze mai multe critici care

reprezentau motive de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Primul dintre acestea

viza încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul Adițional la Convenția

pentru Apărare Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, referitoare la

protecția proprietății.

Verificând decizia a

cărei anulare se solicită, Înalta Curte constată că instanța de recurs a

răspuns criticilor formulate în acest sens de recurenta SC M. SA.

Astfel, prin decizia

contestată, instanța de recurs și-a însușit argumentele expuse prin decizia de

casare referitoare la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și

la Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale, care susțineau concluzia că

"reclamanții aveau, dacă nu chiar un bun, cel puțin o speranță legitimă -

calificată permanent de Curtea Europeană a Drepturilor omului ca fiind un

element al dreptului de proprietate, de a obține restituirea în natură a

imobilului, speranță pe care modificarea legislativă intervenită prin Legea nr.

247/2005 (art. 29 din forma republicată a Legii nr. 10/2001) în cursul

judecării cauzei le-a luat-o, prin înlăturarea condiției de preluare cu titlu

valabil din fostul art. 27 din lege".

În condițiile în

care, atât recurenta SC M. SA cât și reclamanții pretindeau existența unui bun

în patrimoniul lor în temeiul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, prin considerentele deciziei, instanța de

recurs a arătat care sunt argumentele pentru care a considerat întemeiate

susținerile reclamanților în acest sens, cu consecința respingerii pretențiilor

recurentei fundamentate pe același temei juridic.

Contestatoarea mai

arată că nici critica constând în neretroactivitatea legii civile invocată de

recurenta SC M. SA. nu a fost analizată de instanța de recurs.

Nici această

susținere nu este fondată.

Instanța de recurs a

arătat că "cele două pârâte au încălcat dispozițiile art. 21 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001. Acest aspect a fost reglementat și înainte de modificările

intervenite prin Legea nr. 247/2005, fiind prevăzut și de forma anterioară a

Legii nr. 10/2001, situație în care, încheierea unui contract de

vânzare-cumpărare după apariția Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001),

constituie o încălcare evidentă a normelor legale în vigoare, din care reiese

reaua-credință a celor trei recurente care au procedat la înstrăinarea

imobilului".

Totodată, Înalta

Curte reține că a doua teza a art. 318 C. proc. civ. are în vedere omisiunea de

a examina unul din motivele de casare sau de modificare a hotărârii prevăzute

de art. 304 C. proc. civ., iar nu argumentele de fapt și de drept invocate de

parte întrucât aceste argumente trebuie subsumate motivului de casare sau de

modificare pe care se sprijină putând fi analizate unitar, printr-un

raționament juridic comun.

Pe de altă parte, nu

există o obligație legală a instanței de recurs de a analiza fiecare argument

în parte, ci numai obligația de a analiza fiecare motiv de recurs formulat. Or,

în cauză, această obligație a fost îndeplinită, hotărârea instanței de recurs

răspunzând motivat fiecăreia din criticile care s-au circumscris prevederilor

art. 304 C. proc. civ.

susțineri formulate prin contestația în anulare se critică aprecierile

instanței asupra relei-credințe a recurentei, se arată că instanța de recurs a

reținut eronat că revendicarea reclamanților a fost adusă la cunoștința SC M.

SA în anul 1991, că nu s-a solicitat niciodată anularea contractelor de

privatizare prin metoda MEBO, instanța de recurs reținând greșit că cele două

pârâte au încălcat dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

întrucât acest alineat nu exista în legea inițială și că, prin rolul ei activ,

instanța de recurs putea invoca și Legea nr. 213/1998 privind proprietatea

publică și regimul juridic al acesteia.

În legătură cu aceste

susțineri, Înalta Curte reține că, fiind o cale extraordinară de atac de

retractare, ce poate fi promovată numai în condițiile reglementate de art. 317

- 318 C. proc. civ., contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru alte

motive decât cele indicate în dispozițiile legale menționate, neputându-se

invoca în susținerea ei critici pentru care partea a avut posibilitatea

exercitării căilor de atac de reformare a hotărârii.

Or, prin contestația

în anulare exercitată, contestatoarea a înțeles să formuleze susțineri legate de

modul de soluționare a litigiului în fazele procesuale anterioare, invocând

erori de judecată săvârșite pe parcursul judecării cauzei și o greșită aplicare

a prevederilor legale raportat la probele administrate.

Prin urmare,

constatând că prin decizia a cărei anulare se cere, instanța de recurs a

răspuns tuturor criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curtea va

respinge contestația în anulare formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondată

contestația în anulare formulată de contestatoarea SC M. SA împotriva Deciziei

nr. 5879 din 08 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 octombrie 2011.