ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7499/2011

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamantul

R.A.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul general al

municipiului București, H.N. și H.R. să se constate nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996, încheiat de pârâți cu

privire la apartamentul nr. 2, situat în București, str. O. nr. 4, et.1, sector

1, să fie obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul reprezentat de apartamentul nr. 2 situat în București, str. O.

nr. 4, et.1, sector 1, compus din 4 camere și dependințe, împreună cu cota

indiviză de 28,71% din părțile de folosință comune ale întregului imobil și din

terenul aferent.

Prin Sentința civilă nr. 221 din 07 martie

2001, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului; a admis în parte

acțiunea formulată de reclamantul R.A.E.; a obligat pârâții H.N. și H.R. să

lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr.

2 din imobilul situat în București, str. O. nr. 4, et.1, sector 1; a respins ca

neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996.

Prin Decizia nr.

300/A din 13 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a-III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, cu opinie majoritară, a respins ca

nefondate apelurile declarate de reclamant și pârâți împotriva sentinței primei

instanțe.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamantul și pârâții, iar prin Decizia nr. 3756

din 16 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală au fost admise recursurile pârâților și modificată în

parte decizia, în sensul admiterii apelurilor declarate de aceștia și, pe fond,

a fost respinsă acțiunea în revendicare formulată de reclamant. Au fost

menținute restul dispozițiilor deciziei și sentinței.

Prin aceeași decizie,

a fost respins ca nefondat recursul declarat de reclamant împotriva aceleiași

decizii.

În considerentele

deciziei s-au reținut următoarele:

În analiza făcută

acțiunii în revendicare, instanțele s-au raportat exclusiv și trunchiat la

jurisprudența instanței europene cu referire la aplicarea art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților

fundamentale, omițând că în viziunea acestei instanțe atât reclamantul, cât și

pârâții trebuie să beneficieze de garanțiile conferite de Convenție.

În acest sens s-a

reținut că cei ce dețin un bun în sensul Convenției sunt pârâții, deoarece au

cumpărat spațiul locativ în litigiu în baza unei legi în vigoare, la un moment

la care reclamantul nu contestase valabilitatea titlului cu care statul

dobândise bunul și nu formulase cerere de restituire în natură a imobilului.

Instanța de recurs a

mai reținut că nu poate fi omisă nici împrejurarea că reclamantul nu a acționat

în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru restituirea în natură a imobilului. O

atare cerere ar fi împiedicat sau cel puțin ar fi temporizat încheierea contractelor

de vânzare-cumpărare, conform art. 9 din actul normativ menționat, iar

încheierea contractului înainte de soluționarea cererii reclamantului și în

condițiile contestării valabilității titlului statului, ar fi creat premisele

contestării valabilității contractului atât din perspectiva încălcării legii,

cât și din cea a relei-credințe a părților contractante.

În acest fel, dreptul

de proprietate dobândit de pârâți s-a consolidat, așa cum de altfel au reținut

și instanțele care au constatat valabilitatea convenției de vânzare-cumpărare,

iar aceștia au dobândit, totodată, speranța legitimă conferită de lege în

vigoare că, nefiindu-le anulat contractul de vânzare sunt îndreptățiți să

păstreze bunul care astfel nu mai poate fi restituit în natură fostului

proprietar.

Instanța de recurs a

apreciat că preferabilitatea titlului pârâților derivă și din perspectiva

normelor convenționale și a jurisprudenței C.E.D.O. care a stabilit în mod

constant că unul din elementele fundamentale ale superiorității dreptului este

principiul securității raporturilor juridice, principiu ce se opune reparării

unei nedreptăți istorice printr-o altă nedreptate, care ar consta în

posibilitatea recunoscută fostului proprietar de a revendica oricând imobilul.

Totodată, a avut în

vedere faptul că legea specială de reparație, de care s-a prevalat de altfel și

reclamantul în cauză, a prevăzut posibilitatea acordării de măsuri reparatorii

în echivalent ce urmează a fi stabilită la valoarea de piață a imobilului.

Convenția nu impune

statelor contractante nici o obligație specifică de reparare a nedreptăților

sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția. Art. 1 din

Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor

contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce

le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

În virtutea marjei de

apreciere de care dispune, recunoscută de altfel de Convenție, Statul Român a

reglementat situația juridică a imobilelor preluate abuziv în perioada

regimului comunist optând în principal pentru restituirea în natură a

imobilelor către foștii proprietari și, în subsidiar, în măsura în care acestea

au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 către terțe persoane de bună

credință, pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, acestea din

urmă stabilite la valoarea de piață a imobilului.

Împotriva acestei

decizii a formulat contestație în anulare contestatorul R.A.E., invocând

dispozițiile art. 318 și urm. C. proc. civ.

Contestatorul

solicită admiterea contestației în anulare și, în consecință, anularea Deciziei

nr. 3756 din 16 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, și, rejudecând recursurile, admiterea

recursului declarat de reclamant și modificarea hotărârii recurate, în sensul

admiterii cererii de aderare la apel formulate de reclamant și constatării

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996

încheiat de Primăria municipiului București cu pârâții H.N. și H.R.

În motivarea

contestației în anulare se arată, în esență, că instanța de recurs nu a

cercetat și nu s-a pronunțat cu privire la toate motivele de recurs invocate,

respectiv cele care vizau greșita respingere a cererii privind constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul

Legii nr. 112/1995, aceasta echivalând cu respingerea recursului ca urmare a

omiterii instanței de a se pronunța cu privire la unul din motivele de

modificare ori de casare invocate.

Arată contestatorul

că, deși se impunea efectuarea unei analize distincte de către instanță a

motivelor de recurs invocate de reclamant, aspectele de nelegalitate ce vizau

cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 fiind diferite de cele ce priveau

acțiunea în revendicare, instanța de recurs nu a analizat aceste motive și nu a

înlăturat în hotărârea pronunțată criticile aduse sub acest aspect,

limitându-se să arate că recursul reclamantului este nefondat, urmând a fi

respins pentru aceleași motive pentru care s-a admis recursul pârâților ce viza

acțiunea în revendicare.

Intimații H.N. și

H.R. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea contestației în anulare.

Analizând contestația

în anulare, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată pentru

considerentele ce succed:

Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac de retractare prin care se solicită

instanței care a pronunțat hotărârea atacată să își desființeze propria

hotărâre în cazurile și în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege.

Potrivit

dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi

atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei

greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai

în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de

modificare sau de casare.

Din perspectivă

convențională, respectiv art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor

omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Helle

împotriva Finlandei din 19 decembrie 1997 și Cauza Albina împotriva României

din 28 aprilie 2005), noțiunea de proces echitabil presupune cu necesitate ca o

instanță să examineze în mod real problemele esențiale ale raportului juridic

litigios - în cauza de față, acestea fiind concretizate prin motivele de recurs

- și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.

În speță, se reține

că, în calea de atac a recursului, recurentul-reclamant a invocat pe temeiul de

drept formal - art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. - mai multe critici de

nelegalitate, respectiv și aceea vizând greșita respingere a cererii de aderare

la apel și, în consecință, greșita respingere a cererii privind constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996

încheiat de Primăria municipiului București cu pârâții H.N. și H.R.

Expunerea de

argumente a soluției pronunțate în recurs nu răspunde în mod concret fiecăreia

din aceste critici de nelegalitate, deși cuprinde o motivare destul de amplă,

rezumându-se, cu privire la recursul declarat de reclamant, doar la a menționa

că va fi respins ca nefondat "pentru considerentele enunțate", considerente

ce vizează, de fapt, răspunsul la criticile pârâților și care au condus la

admiterea recursurilor declarate de aceștia.

Prin urmare, instanța

de recurs a analizat și a motivat soluția în sensul art. 261 alin. (1) pct. 5

C. proc. civ., ținând seama însă, în principal, doar de motivele de recurs

invocate de pârâți.

Se constată, așadar,

că este întemeiată susținerea contestatorului, în sensul că instanța nu a

analizat motivul de recurs formulat de reclamant și care viza soluția

pronunțată în decizia recurată privind cererea de constatare a nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.

112/1995, cu toate că acest motiv a fost invocat și prezentat pe larg în

cererea de recurs.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept, în temeiul dispozițiilor art. 318 teza II C.

proc. civ., Înalta Curte va admite contestația în anulare formulată de

contestatorul R.A.E. împotriva Deciziei nr. 3756 din 16 iunie 2010 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestația în

anulare formulată de contestatorul R.A.E. împotriva Deciziei nr. 3756 din 16

iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală.

Anulează decizia

atacată.

Fixează termen la

data de 03 aprilie 2012, cu citarea părților, pentru soluționarea recursurilor

declarate împotriva Deciziei nr. 300/A din 13 mai 2009 a Curții de Apel

București, secția a-III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 octombrie 2011.