ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7499/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamantul R.A.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul general al municipiului București, H.N. și H.R. să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996, încheiat de pârâți cu privire la apartamentul nr. 2, situat în București, str. O. nr. 4, et.1, sector 1, să fie obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul reprezentat de apartamentul nr. 2 situat în București, str. O. nr. 4, et.1, sector 1, compus din 4 camere și dependințe, împreună cu cota indiviză de 28,71% din părțile de folosință comune ale întregului imobil și din terenul aferent.

Prin Sentința civilă nr. 221 din 07 martie 2001, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului; a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul R.A.E.; a obligat pârâții H.N. și H.R. să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 2 din imobilul situat în București, str. O. nr. 4, et.1, sector 1; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996. Prin Decizia nr. 300/A din 13 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a-III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, cu opinie majoritară, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamant și pârâți împotriva sentinței primei instanțe.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul și pârâții, iar prin Decizia nr. 3756 din 16 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală au fost admise recursurile pârâților și modificată în parte decizia, în sensul admiterii apelurilor declarate de aceștia și, pe fond, a fost respinsă acțiunea în revendicare formulată de reclamant. Au fost menținute restul dispozițiilor deciziei și sentinței. Prin aceeași decizie, a fost respins ca nefondat recursul declarat de reclamant împotriva aceleiași decizii.

În considerentele deciziei s-au reținut următoarele: În analiza făcută acțiunii în revendicare, instanțele s-au raportat exclusiv și trunchiat la jurisprudența instanței europene cu referire la aplicarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, omițând că în viziunea acestei instanțe atât reclamantul, cât și pârâții trebuie să beneficieze de garanțiile conferite de Convenție. În acest sens s-a reținut că cei ce dețin un bun în sensul Convenției sunt pârâții, deoarece au cumpărat spațiul locativ în litigiu în baza unei legi în vigoare, la un moment la care reclamantul nu contestase valabilitatea titlului cu care statul dobândise bunul și nu formulase cerere de restituire în natură a imobilului.

Instanța de recurs a mai reținut că nu poate fi omisă nici împrejurarea că reclamantul nu a acționat în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru restituirea în natură a imobilului. O atare cerere ar fi împiedicat sau cel puțin ar fi temporizat încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, conform art. 9 din actul normativ menționat, iar încheierea contractului înainte de soluționarea cererii reclamantului și în condițiile contestării valabilității titlului statului, ar fi creat premisele contestării valabilității contractului atât din perspectiva încălcării legii, cât și din cea a relei-credințe a părților contractante.

În acest fel, dreptul de proprietate dobândit de pârâți s-a consolidat, așa cum de altfel au reținut și instanțele care au constatat valabilitatea convenției de vânzare-cumpărare, iar aceștia au dobândit, totodată, speranța legitimă conferită de lege în vigoare că, nefiindu-le anulat contractul de vânzare sunt îndreptățiți să păstreze bunul care astfel nu mai poate fi restituit în natură fostului proprietar. Instanța de recurs a apreciat că preferabilitatea titlului pârâților derivă și din perspectiva normelor convenționale și a jurisprudenței C.E.D.O. care a stabilit în mod constant că unul din elementele fundamentale ale superiorității dreptului este principiul securității raporturilor juridice, principiu ce se opune reparării unei nedreptăți istorice printr-o altă nedreptate, care ar consta în posibilitatea recunoscută fostului proprietar de a revendica oricând imobilul.

Totodată, a avut în vedere faptul că legea specială de reparație, de care s-a prevalat de altfel și reclamantul în cauză, a prevăzut posibilitatea acordării de măsuri reparatorii în echivalent ce urmează a fi stabilită la valoarea de piață a imobilului. Convenția nu impune statelor contractante nici o obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția. Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

În virtutea marjei de apreciere de care dispune, recunoscută de altfel de Convenție, Statul Român a reglementat situația juridică a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist optând în principal pentru restituirea în natură a imobilelor către foștii proprietari și, în subsidiar, în măsura în care acestea au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 către terțe persoane de bună credință, pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, acestea din urmă stabilite la valoarea de piață a imobilului. Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare contestatorul R.A.E., invocând dispozițiile art. 318 și urm. C. proc. civ.

Contestatorul solicită admiterea contestației în anulare și, în consecință, anularea Deciziei nr. 3756 din 16 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, și, rejudecând recursurile, admiterea recursului declarat de reclamant și modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii cererii de aderare la apel formulate de reclamant și constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996 încheiat de Primăria municipiului București cu pârâții H.N. și H.R.

În motivarea contestației în anulare se arată, în esență, că instanța de recurs nu a cercetat și nu s-a pronunțat cu privire la toate motivele de recurs invocate, respectiv cele care vizau greșita respingere a cererii privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, aceasta echivalând cu respingerea recursului ca urmare a omiterii instanței de a se pronunța cu privire la unul din motivele de modificare ori de casare invocate.

Arată contestatorul că, deși se impunea efectuarea unei analize distincte de către instanță a motivelor de recurs invocate de reclamant, aspectele de nelegalitate ce vizau cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 fiind diferite de cele ce priveau acțiunea în revendicare, instanța de recurs nu a analizat aceste motive și nu a înlăturat în hotărârea pronunțată criticile aduse sub acest aspect, limitându-se să arate că recursul reclamantului este nefondat, urmând a fi respins pentru aceleași motive pentru care s-a admis recursul pârâților ce viza acțiunea în revendicare. Intimații H.N. și H.R. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea contestației în anulare.

Analizând contestația în anulare, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată pentru considerentele ce succed: Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare prin care se solicită instanței care a pronunțat hotărârea atacată să își desființeze propria hotărâre în cazurile și în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege. Potrivit dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. Din perspectivă convențională, respectiv art. 6 parag.

1 din Convenția europeană a drepturilor omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Helle împotriva Finlandei din 19 decembrie 1997 și Cauza Albina împotriva României din 28 aprilie 2005), noțiunea de proces echitabil presupune cu necesitate ca o instanță să examineze în mod real problemele esențiale ale raportului juridic litigios - în cauza de față, acestea fiind concretizate prin motivele de recurs - și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare. În speță, se reține că, în calea de atac a recursului, recurentul-reclamant a invocat pe temeiul de drept formal - art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. - mai multe critici de nelegalitate, respectiv și aceea vizând greșita respingere a cererii de aderare la apel și, în consecință, greșita respingere a cererii privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996 încheiat de Primăria municipiului București cu pârâții H.N.

și H.R. Expunerea de argumente a soluției pronunțate în recurs nu răspunde în mod concret fiecăreia din aceste critici de nelegalitate, deși cuprinde o motivare destul de amplă, rezumându-se, cu privire la recursul declarat de reclamant, doar la a menționa că va fi respins ca nefondat "pentru considerentele enunțate", considerente ce vizează, de fapt, răspunsul la criticile pârâților și care au condus la admiterea recursurilor declarate de aceștia. Prin urmare, instanța de recurs a analizat și a motivat soluția în sensul art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ținând seama însă, în principal, doar de motivele de recurs invocate de pârâți.

Se constată, așadar, că este întemeiată susținerea contestatorului, în sensul că instanța nu a analizat motivul de recurs formulat de reclamant și care viza soluția pronunțată în decizia recurată privind cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu toate că acest motiv a fost invocat și prezentat pe larg în cererea de recurs. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, în temeiul dispozițiilor art. 318 teza II C. proc. civ., Înalta Curte va admite contestația în anulare formulată de contestatorul R.A.E. împotriva Deciziei nr. 3756 din 16 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite contestația în anulare formulată de contestatorul R.A.E. împotriva Deciziei nr. 3756 din 16 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Anulează decizia atacată. Fixează termen la data de 03 aprilie 2012, cu citarea părților, pentru soluționarea recursurilor declarate împotriva Deciziei nr. 300/A din 13 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a-III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 octombrie 2011.