ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5529/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5529/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, la data de 16 martie 2010, reclamanții I.C. și

I.T. au chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice și au solicitat instanței

ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la

plata valorii de piață a imobilului situat în București, str. S., sector 2,

evaluat provizoriu la suma de 250.000 euro, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 162 din 01

februarie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte cererea

formulată de reclamanți și a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să

plătească reclamanților prețul achitat potrivit contractului de

vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996, în cuantum de 1298,2208 lei,

actualizat în funcție de rata inflației aplicată la data plății.

Tribunalul a reținut

că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 509 din 30 octombrie 1996 încheiat

cu Primăria Municipiului București prin mandatar SC A. SA, reclamanții I.C. și

I.T. au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în suprafață de 94,53

mp., situat în București, str. Silvestru, compus din 3 camere, hol, verandă,

baie, bucătărie, vestibul, pivniță, precum și cota indiviză de 42,39% din

imobil în schimbul sumei de 12.982.208 lei vechi.

Prin decizia civilă nr. 2194/ A din 22

octombrie 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, rămasă

irevocabilă prin decizia civilă nr. 355/2003 a Curții de Apel București, s-a

constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 30

octombrie 1996.

Deși reclamanții au solicitat

restituirea valorii de piață a imobilului, cuantumul sumei la care aceștia sunt

îndreptățiți este circumstanțiat ipotezei prevăzute de art. 50 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, având în vedere considerentele deciziei civile nr. 2194/ A

din 22 octombrie 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

potrivit cu care fraudarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 a constat în

folosirea prevederilor acesteia în alt scop decât cel pentru care a fost

adoptată sau într-o manieră care să ocolească scopul principal al legii.

Întrucât foștii proprietari formulaseră cerere de restituire în natură a

imobilului înainte de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, pârâții ar

fi trebuit să facă minime diligențe constând în solicitarea de informații de la

aceste instituții în vederea cunoașterii exacte a situației juridice a

imobilului la momentul cumpărării.

Prin decizia nr. 672/ A din 08

septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice București împotriva sentinței civile nr. 162 din 01 februarie 2011 a

Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Răspunzând criticilor formulate prin

motivele de apel, Curtea de Apel a apreciat că, potrivit regulilor generale din

materia contractului de vânzare-cumpărare, obligația de evicțiune revine

vânzătorului (art. 1336 C. civ.), care, în speță, este Primăria Municipiului

București. Însă, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.

112/1995 au o situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare

o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale

exprese, corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra.

Faptul că unitățile deținătoare

acționau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului, rezultă și din

împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul

lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor,

constituit prin dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Tocmai de aceea, prin art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit că atât restituirea prețului actualizat

plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, cât și restituirea prețului de piață

al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul

Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin.

(6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Având în vedere

împrejurarea că dispozițiile legale evocate circumstanțiază, în mod expres,

atât titularul raportului juridic, cât și persoana celui obligat în cadrul său,

rezultă că, pe plan procesual, se vor regăsi aceleași persoane, prevederile art.

50 alin. (3) din Legea nr. 10/20001 reprezentând, din această perspectivă,

norme procesuale.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal a declarat și motivat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice București.

Prin motivele de recurs se

formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.:

În cauza dedusă judecății, dreptul

material la acțiune al reclamanților era prescris la data sesizării instanței.

Dreptul reclamanților de a cere

restituirea prețului achitat pentru imobilului în cauză s-a născut la data la

care s-a pronunțat decizia civilă nr. 2194/ A din 22 octombrie 2002 a Tribunalului

București, secția a IV-a civila, acest drept fiind supus termenului general de

prescripție prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Or, de la data la care s-a pronunțat

hotărârea menționată - 22 octombrie 2002 - și până la data introducerii

prezentei acțiuni - 16 martie 2010 - au trecut mai mult de 3 ani, iar

reclamanții nu au făcut dovada intervenirii vreuneia dintre situațiile

prevăzute de art. 13, respectiv de art. 16 din Decretul nr. 167/1958, de natură

a suspenda sau a întrerupe cursul prescripției, astfel încât, în cauză a operat

prescripția dreptului material la acțiune al reclamanților.

În subsidiar, se solicită ca instanța

de recurs să cenzureze legalitatea deciziei recurate sub aspectul soluționării

excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice.

Se arată că, potrivit principiului

relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile

contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.

Or, Ministerul Finanțelor Publice,

nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanți și Primăria

Municipiului București prin mandatar SC A. SA, este terț față de actul juridic

intervenit, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care

se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București.

În conformitate cu dispozițiile art.

1337, art. 1341 și următoarele C. civ. trebuie instituită răspunderea

vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București prin mandatar SC A. SA,

pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.

Analizând decizia recurată în limita

criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul

este fondat sub următoarele aspecte:

Prin motivele de recurs se susține

nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul prescripției dreptului material la

acțiune și al calității procesual pasive a recurentului în raportul juridic

dedus judecății.

Înalta Curte va analiza cu

prioritate acele critici care vizează calitatea procesuală a recurentului,

apreciind că susținerile vizând prescripția extinctivă trebuie verificate prin

raportare la persoana în favoarea căreia se susține că termenul de prescripție

curge, ceea ce impune o stabilire prealabilă a unui cadru procesual corect sub

aspectul părților atrase în litigiu.

pasive a recurentului în raportul juridic dedus judecății:

Înalta Curte reține că, așa cum

rezultă din cuprinsul art. 50 alin. (2) din Legea 10/2001,

chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile pot solicita în justiție restituirea

prețului actualizat plătit.

Conform alin. (3) al aceluiași

articol, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și se face de către

Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în

temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, printr-o normă specială

cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea 10/2001, aplicabilă în concurs cu norma

generală, legiuitorul a stabilit în sarcina Ministerului Finanțelor Publice

obligația de a restitui prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.

112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile.

Constatând că, în cauză, situația de

fapt se circumscrie ipotezei avute în vedere de prevederile art. 50 alin. (2)

din Legea 10/2001, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normei

speciale cuprinsă în alin. (3) al aceluiași articol și a stabilit în sarcina

recurentului obligația de plată a prețului actualizat al apartamentului.

dreptului material la acțiune:

Dispozițiile art. 162 C. proc. civ.

permit ridicarea unor excepții înaintea instanței de recurs cu respectarea a

două condiții, și anume: excepțiile invocate să fie de ordine publică (a) și

soluționarea acestor excepții să nu implice o verificare a împrejurărilor de

fapt în afara dosarului, incompatibilă cu natura căii de atac a recursului (b).

Înalta Curte apreciază că, față de prevederile

legale menționate, soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune

al reclamanților, formulată de pârât prin recursul declarat, este posibilă,

fiind întrunite ambele condiții impuse în acest sens de dispozițiile art. 162 C.

proc. civ.

(a). Este indiscutabil că excepția

menționată este una de ordine publică, ea vizând încălcarea unor norme cu

caracter imperativ, cuprinse în art. 3 și art. 7 din Decretul 167/1958.

(b). În principiu, analizarea prescripției

dreptului material la acțiune presupune verificarea existenței dreptului supus

prescripției, stabilirea datei de la care a început să curgă cursul prescripției

și a datei la care acesta s-a împlinit, eventualele cauze și condiții de

suspendare ori de întrerupere a cursului prescripției.

Însă, în cauză reclamanții nu au

formulat susțineri în sensul existenței unor cauze de întrerupere ori de

suspendare a termenului de prescripție, care să presupună administrarea unor

probe suplimentare pentru stabilirea unor anumite situații de fapt.

Prin urmare, pronunțarea asupra

prescripției dreptului la acțiune este posibilă pe baza lucrărilor dosarului, fără

a fi necesare verificări ale împrejurărilor de fapt, fiind astfel îndeplinită și

cea de-a doua condiție impusă de art. 162 C. proc. civ.

Soluționarea excepției prescripției

dreptului material la acțiune în condițiile art. 162 C. proc. civ. nu vatămă

drepturile procesuale ale reclamanților. Așa cum rezultă din actele dosarului,

recursul a fost declarat la data de 26 septembrie 2011, motivele de recurs care

cuprind această excepție au fost comunicate intimaților-reclamanți la data de 23

noiembrie 2011, iar aceștia nu au înțeles să formuleze întâmpinare și nici să

se prezinte în fața instanței de recurs pentru a răspunde criticilor susținute de

pârât prin motivele de recurs.

În soluționarea excepției prescripției

dreptului material la acțiune, Înalta Curte reține următoarele:

Este necontestat în cauză

că, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 509 din 30 octombrie 1996

încheiat cu Primăria Municipiului București prin mandatar SC A. SA, reclamanții

I.C. și I.T. au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în

suprafață de 94,53 mp., situat în București, str. Silvestru, compus din 3

camere, hol, verandă, baie, bucătărie, vestibul, pivniță, precum și cota

indiviză de 42,39% din imobil în schimbul sumei de 12.982.208 lei vechi.

Prin decizia civilă nr. 2194/ A din 22

octombrie 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, rămasă

irevocabilă prin decizia civilă nr. 355/2003 a Curții de Apel București, secția

a III - a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996.

Prin cererea care a învestit instanțele

în prezentul litigiu, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a

V-a civilă la data de 16 martie 2010, reclamanții I.C. și I.T. au solicitat

obligarea Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului de piață al

apartamentului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 509

din 30 octombrie 1996, a cărui nulitate a fost constatată prin hotărârea

judecătorească menționată.

Este adevărat că Legea nr. 1/2009 a

deschis proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, posibilitatea formulării unei cereri

de chemare în judecată prin care să solicite instanțelor acordarea prețului de

piață al imobilelor.

Legea nr. 1/2009 a intrat în vigoare

la data de 06 februarie 2009, și cum o asemenea posibilitate de despăgubire nu era

reglementată de nici o normă juridică anterioară, actul normativ creând un

drept subiectiv cu un conținut nou, rezultă că, la data intrării în vigoare a acestei

legi, s-a născut dreptul material la acțiunea având ca obiect restituirea prețului

de piață și tot atunci a început să curgă și termenul de prescripție a acestui

drept.

Însă, în cauză, prin decizia

recurată, instanța de apel a confirmat hotărârea primei instanțe în sensul că,

deși reclamanții au solicitat restituirea valorii de piață a imobilului, cuantumul

sumei la care aceștia sunt îndreptățiți este circumstanțiat ipotezei prevăzute

de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și reprezintă prețului achitat

potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996, în cuantum de

1.298,2208 lei, actualizat în funcție de rata inflației aplicată la data plății.

Or, dacă pentru considerentele

expuse anterioare, dreptul reclamanților de a solicita restituirea prețului de

piață al imobilului nu era prescris la data formulării cererii de chemare în

judecată - 16 martie 2010 - dreptul material la acțiunea privind restituirea

prețului actualizat, era la acea dată stins, ca efect al prescripției

extinctive.

Potrivit art. 1 alin. (1) din

Decretul 167/1958: „Dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge

prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”.

Termenul de prescripție extinctivă, aplicabil raporturilor civile obligaționale

este instituit de art. 3 alin. (1) din același act normativ: „Termenul prescripției

este de 3 ani”.

Întrucât premisa aplicării efectului

sancționator al prescripției constă tocmai în existența posibilității de a acționa

pentru ocrotirea unui drept sau pentru realizarea unui interes legitim, regula

generală privind începutul prescripției extinctive având ca obiect dreptul

material la acțiune este aceea că prescripția începe să curgă la data nașterii

dreptului la acțiune. Această regulă este reglementată prin art. 7 alin. (1)

din Decretul 167/1958: „Prescripția începe să curgă de la data când se naște

dreptul la acțiune”.

Data nașterii dreptului la acțiune

este data la care dreptul la acțiune trebuie exercitat.

Or, dreptul material al reclamanților

la acțiunea prin care să pretindă în justiție restituirea prețului achitat,

actualizat cu rata inflației s-a născut la data rămânerii definitive a

hotărârii prin care s-a constatat nulitatea contractului lor de

vânzare-cumpărare.

Măsura dispusă de instanță prin acea

hotărâre - decizia civilă nr. 2194/ A din 22 octombrie 2002 pronunțată de

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia

civilă nr. 355/2003 a Curții de Apel București, secția a III - a civilă, de

repunere a părților în situația anterioară încheierii contractului de

vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996, dădea vocația reclamanților de a

pretinde pe calea unei acțiuni în justiție restituirea prețului achitat, actualizat

cu rata inflației.

Chiar dacă s-ar putea admite că, în

aceea perioadă practica instanțelor de judecată era oscilantă în a recunoaște dreptul

de a obține o actualizare a prețului achitat și întinderea unui asemenea drept

ca fiind dată de rata inflației, incertitudinea reclamanților în ceea ce privește

obținerea prețului de piață actualizat cu rata inflației, rezultată din

divergențele de jurisprudență, nu ar mai putea fi invocată ca argument al

pasivității lor, după data de 12 decembrie 2002.

Aceasta deoarece, dreptul de a

pretinde pe calea unei acțiuni în justiție restituirea prețului achitat,

actualizat cu rata inflației pentru chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile a fost consacrat

legislativ prin O.U.G. nr. 184 din 12 decembrie 2002, aprobată prin Legea

48/2004.

Prin acest act normativ au fost

introduse alin. (2) și (3) ale art. 51 din Legea 10/2001 în conformitate cu

care:

„(2) Cererile sau acțiunile în

justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt

scutite de taxe de timbru.

(3) Restituirea prețului actualizat

plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările

ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor

Publice din

fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare”.

Prin urmare, dreptul reclamanților

de a cere pretinde pe calea unei acțiuni în justiție restituirea prețului

achitat, actualizat cu rata inflației s-a născut cel târziu la data de 12

decembrie 2002, data la care a fost un astfel de drept a fost reglementat legislativ.

Acest drept material la acțiune al

reclamanților având ca obiect restituirea prețului actualizat cu rata inflației

pentru apartamentul dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare din 30

octombrie 1996 este supus termenului general de prescripție de 3 ani,

aplicabil, în lipsa unor reglementări speciale, derogatorii, oricăror raporturi

obligaționale.

La data sesizării instanțelor în

prezentul litigiu din 16 martie 2010 - el era stins prin efectul sancționator

al prescripției extinctive, astfel încât, este nelegală hotărârea instanței de

apel de a stabili în sarcina recurentului o obligație corelativă unui astfel de

drept.

Nu s-ar putea susține că sesizarea

instanței de recurs cu o excepție de ordine publică și pronunțarea unei

hotărâri în temeiul acestei excepții ar atrage o încălcare a dreptului de acces

la o instanță în temeiul art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

În jurisprudența sa, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului nu a constatat că o astfel de încălcare ar

exista în cazul admiterii de către instanța de recurs a excepției prescripției

dreptului material la acțiune invocată în această fază procesuală, ci a reținut

că dreptul de acces la o instanță este încălcat în situația în care această

excepție este soluționată de instanța de recurs prin raportare la o normă de

drept substanțial care nu era în vigoare la data promovării cererii de chemare

în judecată și care atrage un regim mai restrictiv în privința termenului de

prescripție (Cauza Vișan contra României din 24 decembrie 2008).

Or, norma juridică aplicabilă situației

de fapt reținute de prima instanță era incidentă la data sesizării instanțelor

în prezentul litigiu, prescripția dreptului material la acțiune fiind raportată

la această normă, iar nu la o modificare legislativă intervenită pe parcursul

soluționării cauzei.

Pe de altă parte, oricum, reclamanții

nu ar fi putut obține plata prețului de piață al apartamentului, astfel cum au

solicitat prin cerea de recurs.

Instanța de apel a făcut o corectă

identificare a normei juridice căreia i se circumscriu datele cauzei, atunci

când a reținut că, în condițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanții

ar fi fot îndreptățiți numai la restituirea prețului actualizat al imobilului.

Însă, apreciind pentru considerentele

expuse anterior că dreptul de pretinde pe calea unei acțiuni în justiție

restituirea prețului achitat, actualizat cu rata inflației era stins prin

prescripție la data sesizării instanței, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București și, în baza art. 304

pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 1, art. 3 și art. 7 din Decretul nr. 167/1958,

va modifică în tot decizia recurată. Potrivit art. 296 C. proc. civ. va admite

apelul declarat de pârât împotriva sentinței civile nr. 162 din 01 februarie 2011 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, pe care o va schimba în tot în sensul că va respinge

cererea de chemare în judecată ca prescrisă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

București împotriva deciziei nr. 672/ A din 08 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică în tot decizia recurată, în

sensul că admite apelul declarat de pârât împotriva sentinței civile nr. 162

din 01 februarie 2011 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, pe care o

schimbă în tot în sensul că respinge cererea de chemare în judecată ca

prescrisă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 20 septembrie 2012.