ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5529/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 16 martie 2010, reclamanții I.C. și I.T. au chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata valorii de piață a imobilului situat în București, str. S., sector 2, evaluat provizoriu la suma de 250.000 euro, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 162 din 01 februarie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanți și a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamanților prețul achitat potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996, în cuantum de 1298,2208 lei, actualizat în funcție de rata inflației aplicată la data plății.

Tribunalul a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 509 din 30 octombrie 1996 încheiat cu Primăria Municipiului București prin mandatar SC A. SA, reclamanții I.C. și I.T. au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în suprafață de 94,53 mp., situat în București, str. Silvestru, compus din 3 camere, hol, verandă, baie, bucătărie, vestibul, pivniță, precum și cota indiviză de 42,39% din imobil în schimbul sumei de 12.982.208 lei vechi.

Prin decizia civilă nr. 2194/ A din 22 octombrie 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 355/2003 a Curții de Apel București, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996. Deși reclamanții au solicitat restituirea valorii de piață a imobilului, cuantumul sumei la care aceștia sunt îndreptățiți este circumstanțiat ipotezei prevăzute de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, având în vedere considerentele deciziei civile nr. 2194/ A din 22 octombrie 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, potrivit cu care fraudarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 a constat în folosirea prevederilor acesteia în alt scop decât cel pentru care a fost adoptată sau într-o manieră care să ocolească scopul principal al legii.

Întrucât foștii proprietari formulaseră cerere de restituire în natură a imobilului înainte de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, pârâții ar fi trebuit să facă minime diligențe constând în solicitarea de informații de la aceste instituții în vederea cunoașterii exacte a situației juridice a imobilului la momentul cumpărării. Prin decizia nr. 672/ A din 08 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București împotriva sentinței civile nr. 162 din 01 februarie 2011 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Răspunzând criticilor formulate prin motivele de apel, Curtea de Apel a apreciat că, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligația de evicțiune revine vânzătorului (art. 1336 C. civ.), care, în speță, este Primăria Municipiului București. Însă, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au o situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra. Faptul că unitățile deținătoare acționau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului, rezultă și din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor, constituit prin dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Tocmai de aceea, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit că atât restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, cât și restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Având în vedere împrejurarea că dispozițiile legale evocate circumstanțiază, în mod expres, atât titularul raportului juridic, cât și persoana celui obligat în cadrul său, rezultă că, pe plan procesual, se vor regăsi aceleași persoane, prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/20001 reprezentând, din această perspectivă, norme procesuale. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București. Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: În cauza dedusă judecății, dreptul material la acțiune al reclamanților era prescris la data sesizării instanței.

Dreptul reclamanților de a cere restituirea prețului achitat pentru imobilului în cauză s-a născut la data la care s-a pronunțat decizia civilă nr. 2194/ A din 22 octombrie 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civila, acest drept fiind supus termenului general de prescripție prevăzut de Decretul nr. 167/1958. Or, de la data la care s-a pronunțat hotărârea menționată - 22 octombrie 2002 - și până la data introducerii prezentei acțiuni - 16 martie 2010 - au trecut mai mult de 3 ani, iar reclamanții nu au făcut dovada intervenirii vreuneia dintre situațiile prevăzute de art. 13, respectiv de art. 16 din Decretul nr. 167/1958, de natură a suspenda sau a întrerupe cursul prescripției, astfel încât, în cauză a operat prescripția dreptului material la acțiune al reclamanților.

În subsidiar, se solicită ca instanța de recurs să cenzureze legalitatea deciziei recurate sub aspectul soluționării excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice. Se arată că, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Or, Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanți și Primăria Municipiului București prin mandatar SC A. SA, este terț față de actul juridic intervenit, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București. În conformitate cu dispozițiile art. 1337, art. 1341 și următoarele C. civ.

trebuie instituită răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București prin mandatar SC A. SA, pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat sub următoarele aspecte: Prin motivele de recurs se susține nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune și al calității procesual pasive a recurentului în raportul juridic dedus judecății. Înalta Curte va analiza cu prioritate acele critici care vizează calitatea procesuală a recurentului, apreciind că susținerile vizând prescripția extinctivă trebuie verificate prin raportare la persoana în favoarea căreia se susține că termenul de prescripție curge, ceea ce impune o stabilire prealabilă a unui cadru procesual corect sub aspectul părților atrase în litigiu.

1. Sub aspectul calității procesual pasive a recurentului în raportul juridic dedus judecății: Înalta Curte reține că, așa cum rezultă din cuprinsul art. 50 alin. (2) din Legea 10/2001, chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pot solicita în justiție restituirea prețului actualizat plătit. Conform alin. (3) al aceluiași articol, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, printr-o normă specială cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea 10/2001, aplicabilă în concurs cu norma generală, legiuitorul a stabilit în sarcina Ministerului Finanțelor Publice obligația de a restitui prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Constatând că, în cauză, situația de fapt se circumscrie ipotezei avute în vedere de prevederile art. 50 alin. (2) din Legea 10/2001, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normei speciale cuprinsă în alin. (3) al aceluiași articol și a stabilit în sarcina recurentului obligația de plată a prețului actualizat al apartamentului.

2. În ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune: Dispozițiile art. 162 C. proc. civ. permit ridicarea unor excepții înaintea instanței de recurs cu respectarea a două condiții, și anume: excepțiile invocate să fie de ordine publică (a) și soluționarea acestor excepții să nu implice o verificare a împrejurărilor de fapt în afara dosarului, incompatibilă cu natura căii de atac a recursului (b). Înalta Curte apreciază că, față de prevederile legale menționate, soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților, formulată de pârât prin recursul declarat, este posibilă, fiind întrunite ambele condiții impuse în acest sens de dispozițiile art. 162 C. proc.

civ. (a). Este indiscutabil că excepția menționată este una de ordine publică, ea vizând încălcarea unor norme cu caracter imperativ, cuprinse în art. 3 și art. 7 din Decretul 167/1958. (b). În principiu, analizarea prescripției dreptului material la acțiune presupune verificarea existenței dreptului supus prescripției, stabilirea datei de la care a început să curgă cursul prescripției și a datei la care acesta s-a împlinit, eventualele cauze și condiții de suspendare ori de întrerupere a cursului prescripției. Însă, în cauză reclamanții nu au formulat susțineri în sensul existenței unor cauze de întrerupere ori de suspendare a termenului de prescripție, care să presupună administrarea unor probe suplimentare pentru stabilirea unor anumite situații de fapt.

Prin urmare, pronunțarea asupra prescripției dreptului la acțiune este posibilă pe baza lucrărilor dosarului, fără a fi necesare verificări ale împrejurărilor de fapt, fiind astfel îndeplinită și cea de-a doua condiție impusă de art. 162 C. proc. civ. Soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune în condițiile art. 162 C. proc. civ. nu vatămă drepturile procesuale ale reclamanților. Așa cum rezultă din actele dosarului, recursul a fost declarat la data de 26 septembrie 2011, motivele de recurs care cuprind această excepție au fost comunicate intimaților-reclamanți la data de 23 noiembrie 2011, iar aceștia nu au înțeles să formuleze întâmpinare și nici să se prezinte în fața instanței de recurs pentru a răspunde criticilor susținute de pârât prin motivele de recurs.

În soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte reține următoarele: Este necontestat în cauză că, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 509 din 30 octombrie 1996 încheiat cu Primăria Municipiului București prin mandatar SC A. SA, reclamanții I.C. și I.T. au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în suprafață de 94,53 mp., situat în București, str. Silvestru, compus din 3 camere, hol, verandă, baie, bucătărie, vestibul, pivniță, precum și cota indiviză de 42,39% din imobil în schimbul sumei de 12.982.208 lei vechi.

Prin decizia civilă nr. 2194/ A din 22 octombrie 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 355/2003 a Curții de Apel București, secția a III - a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996. Prin cererea care a învestit instanțele în prezentul litigiu, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 16 martie 2010, reclamanții I.C. și I.T. au solicitat obligarea Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului de piață al apartamentului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 509 din 30 octombrie 1996, a cărui nulitate a fost constatată prin hotărârea judecătorească menționată.

Este adevărat că Legea nr. 1/2009 a deschis proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, posibilitatea formulării unei cereri de chemare în judecată prin care să solicite instanțelor acordarea prețului de piață al imobilelor. Legea nr. 1/2009 a intrat în vigoare la data de 06 februarie 2009, și cum o asemenea posibilitate de despăgubire nu era reglementată de nici o normă juridică anterioară, actul normativ creând un drept subiectiv cu un conținut nou, rezultă că, la data intrării în vigoare a acestei legi, s-a născut dreptul material la acțiunea având ca obiect restituirea prețului de piață și tot atunci a început să curgă și termenul de prescripție a acestui drept.

Însă, în cauză, prin decizia recurată, instanța de apel a confirmat hotărârea primei instanțe în sensul că, deși reclamanții au solicitat restituirea valorii de piață a imobilului, cuantumul sumei la care aceștia sunt îndreptățiți este circumstanțiat ipotezei prevăzute de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și reprezintă prețului achitat potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996, în cuantum de 1.298,2208 lei, actualizat în funcție de rata inflației aplicată la data plății. Or, dacă pentru considerentele expuse anterioare, dreptul reclamanților de a solicita restituirea prețului de piață al imobilului nu era prescris la data formulării cererii de chemare în judecată - 16 martie 2010 - dreptul material la acțiunea privind restituirea prețului actualizat, era la acea dată stins, ca efect al prescripției extinctive.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul 167/1958: „Dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”. Termenul de prescripție extinctivă, aplicabil raporturilor civile obligaționale este instituit de art. 3 alin. (1) din același act normativ: „Termenul prescripției este de 3 ani”. Întrucât premisa aplicării efectului sancționator al prescripției constă tocmai în existența posibilității de a acționa pentru ocrotirea unui drept sau pentru realizarea unui interes legitim, regula generală privind începutul prescripției extinctive având ca obiect dreptul material la acțiune este aceea că prescripția începe să curgă la data nașterii dreptului la acțiune.

Această regulă este reglementată prin art. 7 alin. (1) din Decretul 167/1958: „Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune”. Data nașterii dreptului la acțiune este data la care dreptul la acțiune trebuie exercitat. Or, dreptul material al reclamanților la acțiunea prin care să pretindă în justiție restituirea prețului achitat, actualizat cu rata inflației s-a născut la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a constatat nulitatea contractului lor de vânzare-cumpărare.

Măsura dispusă de instanță prin acea hotărâre - decizia civilă nr. 2194/ A din 22 octombrie 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 355/2003 a Curții de Apel București, secția a III - a civilă, de repunere a părților în situația anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996, dădea vocația reclamanților de a pretinde pe calea unei acțiuni în justiție restituirea prețului achitat, actualizat cu rata inflației.

Chiar dacă s-ar putea admite că, în aceea perioadă practica instanțelor de judecată era oscilantă în a recunoaște dreptul de a obține o actualizare a prețului achitat și întinderea unui asemenea drept ca fiind dată de rata inflației, incertitudinea reclamanților în ceea ce privește obținerea prețului de piață actualizat cu rata inflației, rezultată din divergențele de jurisprudență, nu ar mai putea fi invocată ca argument al pasivității lor, după data de 12 decembrie 2002. Aceasta deoarece, dreptul de a pretinde pe calea unei acțiuni în justiție restituirea prețului achitat, actualizat cu rata inflației pentru chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile a fost consacrat legislativ prin O.U.G.

nr. 184 din 12 decembrie 2002, aprobată prin Legea 48/2004. Prin acest act normativ au fost introduse alin. (2) și (3) ale art. 51 din Legea 10/2001 în conformitate cu care: „(2) Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru. (3) Restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

Prin urmare, dreptul reclamanților de a cere pretinde pe calea unei acțiuni în justiție restituirea prețului achitat, actualizat cu rata inflației s-a născut cel târziu la data de 12 decembrie 2002, data la care a fost un astfel de drept a fost reglementat legislativ. Acest drept material la acțiune al reclamanților având ca obiect restituirea prețului actualizat cu rata inflației pentru apartamentul dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996 este supus termenului general de prescripție de 3 ani, aplicabil, în lipsa unor reglementări speciale, derogatorii, oricăror raporturi obligaționale. La data sesizării instanțelor în prezentul litigiu din 16 martie 2010 - el era stins prin efectul sancționator al prescripției extinctive, astfel încât, este nelegală hotărârea instanței de apel de a stabili în sarcina recurentului o obligație corelativă unui astfel de drept.

Nu s-ar putea susține că sesizarea instanței de recurs cu o excepție de ordine publică și pronunțarea unei hotărâri în temeiul acestei excepții ar atrage o încălcare a dreptului de acces la o instanță în temeiul art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a constatat că o astfel de încălcare ar exista în cazul admiterii de către instanța de recurs a excepției prescripției dreptului material la acțiune invocată în această fază procesuală, ci a reținut că dreptul de acces la o instanță este încălcat în situația în care această excepție este soluționată de instanța de recurs prin raportare la o normă de drept substanțial care nu era în vigoare la data promovării cererii de chemare în judecată și care atrage un regim mai restrictiv în privința termenului de prescripție (Cauza Vișan contra României din 24 decembrie 2008). Or, norma juridică aplicabilă situației de fapt reținute de prima instanță era incidentă la data sesizării instanțelor în prezentul litigiu, prescripția dreptului material la acțiune fiind raportată la această normă, iar nu la o modificare legislativă intervenită pe parcursul soluționării cauzei.

Pe de altă parte, oricum, reclamanții nu ar fi putut obține plata prețului de piață al apartamentului, astfel cum au solicitat prin cerea de recurs. Instanța de apel a făcut o corectă identificare a normei juridice căreia i se circumscriu datele cauzei, atunci când a reținut că, în condițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanții ar fi fot îndreptățiți numai la restituirea prețului actualizat al imobilului. Însă, apreciind pentru considerentele expuse anterior că dreptul de pretinde pe calea unei acțiuni în justiție restituirea prețului achitat, actualizat cu rata inflației era stins prin prescripție la data sesizării instanței, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București și, în baza art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. raportat la art. 1, art. 3 și art. 7 din Decretul nr. 167/1958, va modifică în tot decizia recurată. Potrivit art. 296 C. proc. civ. va admite apelul declarat de pârât împotriva sentinței civile nr. 162 din 01 februarie 2011 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, pe care o va schimba în tot în sensul că va respinge cererea de chemare în judecată ca prescrisă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București împotriva deciziei nr. 672/ A din 08 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică în tot decizia recurată, în sensul că admite apelul declarat de pârât împotriva sentinței civile nr. 162 din 01 februarie 2011 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, pe care o schimbă în tot în sensul că respinge cererea de chemare în judecată ca prescrisă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 septembrie 2012.