ÎCCJ, decizie (scj.ro #81781)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81781) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

. Invocarea excepției prescripției dreptului la

acțiune pentru prima oară în fața instanței de recurs.

Admiterea excepției și respingerea acțiunii ca prescrisă.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Excepții.

Index alfabetic :

prescripție

- preț actualizat

Legea nr. 10/2001, art. 50, art. 50

1

Decret nr. 167/1958, art. 3, art. 7

C.proc.civ., art. 162

Soluționarea excepției prescripției dreptului material la

acțiune, invocată pentru prima dată prin motivele de recurs,

este posibilă, fiind întrunite condițiile impuse de dispozițiile

art. 162 C.proc.civ., întrucât este indiscutabil că excepția

menționată este una de ordine publică, ea vizând încălcarea

unor norme cu caracter imperativ, cuprinse în art. 3 și art. 7 din

Decretul nr. 167/1958.

În principiu, analizarea prescripției

dreptului material la acțiune presupune verificarea existenței

dreptului supus prescripției, stabilirea datei de la care a început

să curgă cursul prescripției și a datei la care acesta s-a

împlinit, eventualele cauze și condiții de suspendare ori de

întrerupere a cursului prescripției.

Ca atare, sesizarea instanței de recurs cu o

excepție de ordine publică și pronunțarea unei

hotărâri în temeiul acestei excepții, nu atrage o încălcare a

dreptului de acces la o instanță în temeiul art. 6 par. 1 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Secția

I civilă, decizia nr. 5529

din

20 septembrie 2012

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București la data de 16.03.2010, reclamanții I.C. și I.T. au

chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice și au solicitat

obligarea pârâtului la plata valorii de piață a imobilului situat în

București, evaluat provizoriu la suma de 250.000 euro.

Prin sentința civilă nr. 162 din 01.02.2011,

Tribunalul București, Secția a V-a civilă a admis în parte

cererea formulată de reclamanți și a obligat pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice să plătească reclamanților

prețul achitat potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr.

5xx/1996, în cuantum de 12.982.208 lei, actualizat în funcție de rata

inflației aplicată la data plății.

Tribunalul

a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu

Primăria Municipiului București prin mandatar S.C. A. S.A.,

reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în

suprafață de 94,53 mp., situat în București, în schimbul sumei

de 12.982.208 lei vechi.

Prin

decizia civilă nr. 2194A din 22.10.2002 pronunțată de Tribunalul

București Secția a IV-a civilă, rămasă

irevocabilă prin decizia civilă nr. 355/2003 a Curții de Apel

București, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

nr. 5xx/1996.

Deși

reclamanții au solicitat restituirea valorii de piață a

imobilului, cuantumul sumei la care aceștia sunt

îndreptățiți este circumstanțiat ipotezei prevăzute de

art. 50 alin.(2) din Legea nr.10/2001, având în vedere considerentele deciziei

civile nr. 2194A/2002 pronunțată de Tribunalul București,

potrivit cu care fraudarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 a constat în

folosirea prevederilor acesteia în alt scop decât cel pentru care a fost

adoptată sau într-o manieră care să ocolească scopul

principal al legii. Întrucât foștii proprietari formulaseră cerere de

restituire în natură a imobilului înainte de încheierea contractului de

vânzare-cumpărare, pârâții ar fi trebuit să facă minime diligențe

constând în solicitarea de informații de la aceste instituții în

vederea cunoașterii exacte a situației juridice a imobilului la

momentul cumpărării.

Prin decizia nr. 672/A din 08.09.2011, Curtea de Apel

București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice  București împotriva sentinței civile  a

Tribunalului București.

Răspunzând criticilor formulate prin motivele de

apel, Curtea a apreciat că, potrivit regulilor generale din materia

contractului de vânzare-cumpărare, obligația de evicțiune revine

vânzătorului, care, în speță, este Primăria Municipiului

București. Însă, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în

temeiul Legii nr. 112/1995 au o situație specială, ele neconstituind

pentru unitatea deținătoare o expresie a libertății

contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, corelativă

dreptului chiriașului de a cumpăra.

Faptul că unitățile deținătoare

acționau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului,

rezultă și din împrejurarea că sumele încasate din aceste

vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la

dispoziția Ministerului Finanțelor, constituit prin dispozițiile

art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Tocmai de aceea, prin art. 50 alin.(3) din Legea nr.

10/2001, s-a stabilit că atât restituirea prețului actualizat

plătit de chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile, cât și restituirea prețului de piață

al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face

de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar

constituit în temeiul art. 13 alin.(6) din Legea nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare.

Având în vedere împrejurarea că dispozițiile

legale evocate circumstanțiază, în mod expres, atât titularul

raportului juridic, cât și persoana celui obligat în cadrul său,

rezultă că, pe plan procesual, se vor regăsi aceleași

persoane, prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/20001 reprezentând,

din această perspectivă, norme procesuale.

Împotriva

acestei decizii, a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București.

Prin motivele de recurs s-au formulat

următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304

pct. 9 C.p.c.:

În

cauza dedusă judecății, dreptul material la acțiune al

reclamanților era prescris la data sesizării instanței.

Dreptul reclamanților de a cere restituirea

prețului achitat pentru imobilului în cauză s-a născut la data

la care s-a pronunțat decizia civilă nr.  2194A din 22.10.2002 a

Tribunalului București, acest drept fiind supus termenului general de

prescripție prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Or, de la data la care s-a pronunțat hotărârea

menționată - 22.10.2002 - și până la data introducerii

acțiunii -  16.03.2010 - au trecut mai mult de 3 ani, iar reclamanții

nu au făcut dovada intervenirii vreuneia dintre situațiile

prevăzute de art. 13, respectiv de art. 16 din Decretul nr.167/1958, de

natură a suspenda sau a întrerupe cursul prescripției, astfel încât,

în cauză a operat prescripția dreptului material la acțiune al

reclamanților.

În

subsidiar, s-a solicitat ca instanța de recurs să cenzureze

legalitatea deciziei recurate sub aspectul soluționării

excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului

Finanțelor Publice.

S-a arătat că, potrivit principiului

relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai

între părțile contractante, neputând nici profita și nici

dăuna unui terț. Or, Ministerul Finanțelor Publice, nefiind

parte la încheierea contractului dintre reclamanți și Primăria

Municipiului București, este terț față de actul juridic

intervenit, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care

se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București.

În conformitate cu dispozițiile art. 1337, art. 1341

și urm. C.civ., trebuie instituită răspunderea

vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București

pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui

terț.

Analizând decizia recurată în limita criticilor

formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte a constatat că recursul

este fondat sub următoarele aspecte:

Prin motivele de recurs se susține nelegalitatea

deciziei recurate sub aspectul prescripției dreptului material la

acțiune și al calității procesual pasive a recurentului în

raportul juridic dedus judecății.

Înalta Curte a analizat cu prioritate acele critici care

vizează calitatea procesuală a recurentului, apreciind că

susținerile vizând prescripția extinctivă trebuie verificate

prin raportare la persoana în favoarea căreia se susține că

termenul de prescripție curge, ceea ce impune o stabilire prealabilă

a unui cadru procesual corect sub aspectul părților atrase în

litigiu.

1.Sub aspectul calității procesual pasive a

recurentului în raportul juridic dedus judecății:

Înalta Curte a reținut că, așa cum

rezultă din cuprinsul art.50 alin.(2) din Legea

nr.10/2001, chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, pot

solicita în justiție restituirea prețului actualizat plătit.

Conform alin. (3) al aceluiași articol,

restituirea prețului prevăzut la alin. (2) se face de către

Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit

în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare.

Prin urmare, printr-o normă specială

cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aplicabilă în

concurs cu norma generală, legiuitorul a stabilit în sarcina Ministerului

Finanțelor Publice obligația de a restitui prețul actualizat

plătit de chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile.

Constatând că, în cauză, situația de fapt

se circumscrie ipotezei avute în vedere de prevederile art. 50 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a

normei speciale cuprinsă în alin. (3) al aceluiași articol și a

stabilit în sarcina recurentului obligația de plată a prețului

actualizat al apartamentului.

2.În ceea ce privește prescripția dreptului

material la acțiune:

Dispozițiile art. 162 C.p.c. permit ridicarea unor

excepții înaintea instanței de recurs cu respectarea a două

condiții, și anume: excepțiile invocate să fie de ordine

publică (a) și soluționarea acestor excepții să nu

implice o verificare a împrejurărilor de fapt în afara dosarului, incompatibilă

cu natura căii de atac a recursului (b).

Înalta Curte a apreciat că, față de

prevederile legale menționate, soluționarea excepției

prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților,

formulată de pârât prin recursul declarat, este posibilă, fiind

întrunite ambele condiții impuse în acest sens de dispozițiile art.

162 C.p.c.

(a). Este indiscutabil că excepția

menționată este una de ordine publică, ea vizând încălcarea

unor norme cu caracter imperativ, cuprinse în art. 3 și art. 7 din

Decretul nr.167/1958.

(b). În principiu, analizarea prescripției dreptului

material la acțiune presupune verificarea existenței dreptului supus

prescripției, stabilirea datei de la care a început să curgă

cursul prescripției și a datei la care acesta s-a împlinit,

eventualele cauze și condiții de suspendare ori de întrerupere a

cursului prescripției.

Însă, în cauză reclamanții nu au formulat

susțineri în sensul existenței unor cauze de întrerupere ori de

suspendare a termenului de prescripție, care să presupună administrarea

unor probe suplimentare pentru stabilirea unor anumite situații de fapt.

Prin urmare, pronunțarea asupra prescripției

dreptului la acțiune este posibilă pe baza lucrărilor dosarului,

fără a fi necesare verificări ale împrejurărilor de fapt,

fiind astfel îndeplinită și cea de-a doua condiție impusă

de art. 162 C.p.c.

Soluționarea excepției prescripției

dreptului material la acțiune în condițiile art.162 C.p.c. nu

vatămă drepturile procesuale ale reclamanților. Așa cum

rezultă din actele dosarului, recursul a fost declarat la data de

26.09.2011, motivele de recurs care cuprind această excepție au fost

comunicate intimaților-reclamanți la data de 23.11.2011, iar

aceștia nu au înțeles să formuleze întâmpinare și nici

să se prezinte în fața instanței de recurs pentru a

răspunde criticilor susținute de pârât prin motivele de recurs.

În soluționarea excepției prescripției

dreptului material la acțiune, Înalta Curte a reținut

următoarele:

Este necontestat în cauză că, în baza

contractului de vânzare-cumpărare nr. 5xx/1996 încheiat cu Primăria

Municipiului București, reclamanții au dobândit dreptul de

proprietate asupra apartamentului în suprafață de 94,53 mp., situat

în București, compus din 3 camere, hol, verandă, baie,

bucătărie, vestibul, pivniță, precum și cota

indiviză de 42,39% din imobil în schimbul sumei de 12.982,208 lei vechi.

Prin

decizia civilă nr. 2194A din 22.10.2002 pronunțată de Tribunalul

București, Secția a IV-a civilă, rămasă

irevocabilă prin decizia civilă nr. 355/2003  a Curții de Apel

București, Secția a III-a civilă, s-a constatat nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 5xx/1996.

Prin

cererea care a învestit instanțele în prezentul litigiu, înregistrată

pe rolul Tribunalului București la data de 16.03.2010, reclamanții au

solicitat obligarea Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului

de piață al apartamentului ce a făcut obiectul contractului de

vânzare-cumpărare nr. 5xx/1996, a cărui nulitate a fost

constatată prin hotărârea judecătorească

menționată.

Este

adevărat că Legea nr. 1/2009 a deschis proprietarilor ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr.112/1995, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, posibilitatea

formulării unei cereri de chemare în judecată prin care să

solicite instanțelor acordarea prețului de piață al

imobilelor.

Legea

nr.1/2009 a intrat în vigoare la data de 06.02.2009, și cum o asemenea

posibilitate de despăgubire nu era reglementată de  nici o normă

juridică anterioară, actul normativ creând un drept subiectiv cu un

conținut nou, rezultă că, la data intrării în vigoare a

acestei legi, s-a născut dreptul material la acțiunea având ca obiect

restituirea prețului de piață și tot atunci a început

să curgă și termenul de prescripție a acestui drept.

Însă,

în cauză, prin decizia recurată, instanța de apel a confirmat

hotărârea primei instanțe în sensul că, deși

reclamanții au solicitat restituirea valorii de piață a

imobilului, cuantumul sumei la care aceștia sunt

îndreptățiți este circumstanțiat ipotezei prevăzute de

art. 50  alin.(2) din Legea nr.10/2001 și reprezintă prețului

achitat potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 5xx/1996, în

cuantum de 12.982,208 lei, actualizat în funcție de rata inflației

aplicată la data plății.

Or,

dacă pentru considerentele expuse anterioare, dreptul reclamanților

de a solicita restituirea prețului de piață al imobilului nu era

prescris la data formulării cererii de chemare în judecată –

16.03.2010 – dreptul material la acțiunea privind restituirea

prețului actualizat, era la acea dată stins, ca efect al

prescripției extinctive.

Potrivit

art. 1 alin. (1) din Decretul nr.167/1958: „Dreptul la acțiune având un

obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost

exercitat în termenul stabilit de lege”. Termenul de prescripție

extinctivă, aplicabil raporturilor civile obligaționale este

instituit de art. 3 alin. (1) din același act normativ: „Termenul

prescripției este de 3 ani”.

Întrucât premisa aplicării efectului

sancționator al prescripției constă tocmai în existența

posibilității de a acționa pentru ocrotirea unui drept  sau

pentru realizarea unui interes legitim, regula generală privind începutul

prescripției extinctive având ca obiect dreptul material la acțiune

este aceea că prescripția începe să curgă la data

nașterii dreptului la acțiune. Această regulă este

reglementată prin  art. 7 alin. (1) din Decretul nr.167/1958:

„Prescripția începe să curgă de la data când se naște

dreptul la acțiune”.

Data nașterii dreptului la acțiune este data la

care dreptul la acțiune trebuie exercitat.

Or, dreptul material al reclamanților la

acțiunea prin care să pretindă în justiție restituirea

prețului achitat, actualizat cu rata inflației s-a născut la

data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a constatat

nulitatea contractului lor de vânzare-cumpărare.

Măsura dispusă de instanță prin acea

hotărâre – decizia civilă nr. 2194A din 22.10.2002

pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a

civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.

355/2003 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă

– de repunere a părților în situația anterioară încheierii

contractului de vânzare-cumpărare nr. 5xx/1996, dădea vocația

reclamanților de a pretinde pe calea unei acțiuni în justiție

restituirea prețului achitat, actualizat cu rata inflației.

Chiar dacă s-ar putea admite că, în aceea

perioadă practica instanțelor de judecată era oscilantă în

a recunoaște dreptul de a obține o actualizare a prețului

achitat și întinderea unui asemenea drept ca fiind dată de rata

inflației, incertitudinea reclamanților în ceea ce privește

obținerea prețului de piață actualizat cu rata

inflației, rezultată din divergențele de jurisprudență,

nu ar mai putea fi invocată ca argument al pasivității lor,

după data de 12.12.2002.

Aceasta deoarece, dreptul de a pretinde pe calea unei

acțiuni în justiție restituirea prețului achitat, actualizat cu

rata inflației pentru chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile a fost consacrat legislativ prin O.U.G. nr. 184/2002,

aprobată prin Legea nr. 48/2004.

Prin acest  act normativ au fost introduse alin. (2)

și (3) ale art. 51 din Legea 10/2001 în conformitate cu care:

„(2) Cererile sau acțiunile în justiție privind

restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale

căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de

timbru.

(3) Restituirea prețului actualizat plătit de

chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

eludarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările și

completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile se face de către

Ministerul Finanțelor

Publice din fondul extrabugetar

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare”.

Prin urmare, dreptul reclamanților de a cere

pretinde pe calea unei acțiuni în justiție restituirea prețului

achitat, actualizat cu rata inflației s-a născut cel târziu la data

de 12.12.2002, data la care a fost un astfel de drept a fost reglementat

legislativ.

Acest drept material la acțiune al

reclamanților având ca obiect restituirea prețului actualizat cu rata

inflației pentru apartamentul dobândit în baza contractului de

vânzare-cumpărare nr. 5xx/1996  este supus termenului general de prescripție

de 3 ani, aplicabil, în lipsa unor reglementări speciale, derogatorii,

oricăror raporturi obligaționale.

La data sesizării instanțelor în prezentul

litigiu – 16.03.2010 – el era stins prin efectul sancționator al

prescripției extinctive, astfel încât, este nelegală hotărârea

instanței de apel de a stabili în sarcina recurentului o obligație

corelativă unui astfel de drept.

Nu s-ar putea susține că sesizarea

instanței de recurs cu o excepție de ordine publică și

pronunțarea unei hotărâri în temeiul acestei excepții ar atrage

o încălcare a dreptului de acces la o instanță în temeiul art. 6

par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a

Drepturilor  Omului nu a constatat că o astfel de încălcare ar exista

în cazul admiterii de către instanța de recurs a excepției

prescripției dreptului material la acțiune invocată în

această fază procesuală, ci a reținut că dreptul de

acces la o instanță este încălcat în situația în care

această excepție este soluționată de instanța de

recurs prin raportare la o normă de drept substanțial care nu era în

vigoare la data promovării cererii de chemare în judecată și

care atrage un regim mai restrictiv în privința termenului de

prescripție (Cauza

Vișan contra României

din 24.12.2008).

Or, norma juridică aplicabilă situației de

fapt reținute de prima instanță era incidentă la data

sesizării instanțelor în prezentul litigiu, prescripția

dreptului material la acțiune fiind raportată la această

normă, iar nu la o modificare legislativă intervenită pe

parcursul soluționării cauzei.

Pe de altă parte, oricum, reclamanții nu ar fi

putut obține plata prețului de piață al apartamentului,

astfel cum au solicitat prin cerea de recurs.

Instanța de apel a făcut o corectă

identificare a normei juridice căreia i se circumscriu datele cauzei,

atunci când a reținut că, în condițiile art. 50 alin. (2) din

Legea nr.10/2001, reclamanții ar fi fost îndreptățiți numai

la restituirea prețului actualizat al imobilului.

Însă, apreciind pentru considerentele expuse

anterior că dreptul de pretinde pe calea unei acțiuni în

justiție restituirea prețului achitat, actualizat cu rata

inflației era stins prin prescripție la data sesizării

instanței, în temeiul art. 312 alin. (1) C.p.c., Înalta Curte a admis

recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice București și,

în baza art. 304 pct. 9 C.p.c. raportat la art. 1, art. 3 și art. 7 din

Decretul nr.167/1958, a modifică în tot decizia  recurată. Potrivit

art. 296 C.p.c., s-a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinței

civile nr. 162 din 01 februarie 2011 a Tribunalului București, Secția

a V-a civilă, care a fost schimbată în tot în sensul că a fost

respinsă cererea de chemare în judecată ca prescrisă.