ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2611/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2611/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, reține următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1756 din 04

octombrie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins

excepțiile tardivității invocării excepției prescripției dreptului material la

acțiune și a lipsei calității procesuale pasive; a obligat pe pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamanți a sumei de 171.596

euro, echivalentă în RON la data plății, cu titlu de despăgubiri, reprezentând

valoarea de circulație a imobilului în litigiu, și la plata sumei de 2.100 RON,

cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert și onorariu avocat.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

Potrivit dispozițiilor

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului de piață al imobilelor,

privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Economiei și

Finanțelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din

actul normativ enunțat.

Prin instituirea acestui

raport juridic obligațional, legiuitorul a derogat de la normele generale, prevăzute

de art. 1337 - 1341 C. civ., urmărind, în acest mod, să pună la dispoziția tuturor

persoanelor fizice aflate în ipoteza menționată (contracte de vânzare-cumpărare

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare,

care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile)

posibilitatea dobândirii valorii prețului de piață al imobilului cumpărat, în mod

necondiționat de îndeplinirea cerințelor evicțiunii, și să instituie ca debitor

unic în toate raporturile juridice având aceeași situație premisă pe Ministerul

Finanțelor Publice.

Privitor la excepția prescripției

dreptului material la acțiune, aceasta poate fi invocată, potrivit art. 18 din Decretul

nr. 167/1958 și de instanță din oficiu. Prin urmare, excepția prescripției este

o excepție de fond absolută, ce poate fi invocată de părți sau de instanță în orice

stare a pricinii.

Nefiind o excepție relativă,

excepția prescripției dreptului material la acțiune nu este supusă regimului de

invocare prevăzut de art. 115 pct. 2 C. proc. civ. și art. 103 alin. (1) din același

Cod, motiv pentru care a respins, ca neîntemeiată, excepția tardivității invocării

acestei excepții.

În ceea ce privește prescripția

dreptului material la acțiune al reclamanților, a constatat că acțiunea în revendicare

formulată de fostul proprietar împotriva reclamanților din prezenta cauză a fost

soluționată în mod irevocabil la data de 13 iunie 2012, dată de la care a început

să curgă termenul de prescripție de 3 ani prevăzută de art. 3 din Decretul nr. 167/1958,

împrejurare în raport de care excepția prescripției dreptului material la acțiune

al reclamanților nu era împlinit la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Pe fond, Tribunal a reținut

că prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 30 septembrie 1996,

încheiat cu Primăria Municipiului București, reclamanții au dobândit dreptul de

proprietate asupra imobilului situat în București, str. A.M.

Prin sentința nr. 512

din 05 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în

Dosarul nr. 26490/3//2006, definitivă prin decizia civilă nr. 67A din 27

ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, și

irevocabilă prin decizia civilă nr. 4354 din 13 iunie 2012 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de

fostul proprietar (A.M.D.) în contradictoriu cu reclamanții din prezenta cauză,

reținându-se că o comparare a titlului reclamantei, reprezentat de actul autentic

de vânzare-cumpărare al autorului său, pe care l-a moștenit, cu cel al pârâților,

reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu Statul Român, care nu

avea un titlu valabil asupra bunului în litigiu, nu poate duce decât la constatarea

preferabilității titlului reclamantei.

Tribunalul a mai reținut

că nu există nicio hotărâre judecătorească prin care să se fi reținut încheierea

contractului de vânzare-cumpărare de către reclamanți în temeiul Legii nr. 112/1995

cu eludarea prevederilor acestei legi. Considerațiile Înaltei Curți de Casație și

Justiție din conținutul deciziei civile nr. 4354 din 13 iunie 2012 au avut ca finalitate

stabilirea preferabilității titlului fostului proprietar, fără a reține cu putere

de lucru judecat eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 sau reaua-credință a reclamanților

din prezenta cauză.

Prin urmare, a apreciat

ca fiind incidente dispozițiile art. 50 alin. (2

1

) și alin. (3) și

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, care dau dreptul reclamanților la restituirea

prețului de piață al imobilului, având în vedere și raportul de expertiză prin care

s-a stabilit, prin metoda comparației directe, o valoare de piață a imobilului de

171.596 euro.

Conform art. 274

alin. (1) C. proc. civ., pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, căzut în pretenții,

a fost obligat la plata sumei de 2.100 RON către reclamanți, cu titlu de cheltuieli

de judecată, reprezentând onorariului expert evaluator și onorariu avocat.

Prin decizia nr. 115A

din 18 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

s-a respins apelul declarat de apelantul pârât Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București.

În pronunțarea acestei

hotărâri, instanța de apel a reținut următoarele:

P

rin sentința civilă

nr. 512 din 05 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul București, rămasă irevocabilă,

reclamanții din prezenta cauza au fost obligați să lase în deplină proprietate și

posesie numitei A.M.D. imobilul cumpărat de aceștia în baza contractul de vânzare-cumpărare

XX/1996, încheiat in condițiile Legii nr. 112/1995.

În ce privește calitatea

procesuală pasivă, Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă

în cauză, în raport de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel

cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009.

Conform art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului prevăzut la alin. (2

1

),

anume prețul de piață al imobilului, se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor

din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare.

Conform art. 25 din Decretul

nr. 31/1954, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice este reprezentant al Statului

Român, fapt care reiese din aceea că se prevede că sursa plății nu sunt propriile

fonduri ale Ministerului Finanțelor Publice ca instituție de sine stătătoare, ci

este fondul extrabugetar pe care Ministerul Finanțelor Publice doar îl administrează.

Aceste dispoziții ale

Legii nr. 10/2001 sunt dispoziții speciale în raport de dispozițiile de drept comun

conținute în C. civ. (art. 969, art. 1337, art. 1341 și urm., art. 1344 C. civ.),

iar potrivit regulilor aplicabile concursului dintre legea specială și legea generală,

acestea se aplică prioritar față de C. civ.

În ce privește

neîndeplinirea cerințelor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, a constatat

că

în mod

judicios instanța de fond a reținut că în cauză sunt îndeplinite acestui text

de lege.

În contextul

Legii nr. 10/2001, există reglementate două ipoteze: una este cea a

contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate „cu respectarea Legii nr. 112/1995”, care nu au fost declarate nule, dar

care nu își mai produc efectele ca urmare a admiterii, prin hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă, a acțiunii în revendicare intentată de foștii proprietari,

ipoteza reglementată de art. 50 alin. (2

1

) și art. 50

1

; a

doua ipoteză este cea a contractele de vânzare - cumpărare încheiate „cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995”, anume acele contracte care au fost declarate nule

printr-o hotărâre judecătorească, ipoteza avută în vedere de art. 50 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, modificată.

Opinia susținută de apelantul

pârât în sensul că art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 se aplică doar în situația

declarării nulității contractului printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă conduce

la golirea de conținut a acestui text, atâta timp cât pentru situația declarării

judecătorești a nulității contractului de vânzare-cumpărare exista un alt text legal,

anume art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevede în mod distinct nu acordarea

prețului de piață, ci doar a prețului actualizat. Or, reglementarea a doua situații

distincte - una în care se acordă doar prețul actualizat și alta în care se acordă

prețul de piață și referirea la contractele încheiate «cu respectarea Legii nr.

112/1995”, distinct de contractele încheiate „cu eludarea prevederilor Legii

nr. 112/1995” conduce la o unica interpretare.

În speță, contractul de

vânzare-cumpărare al reclamanților nu a fost declarat nul printr-o asemenea hotărâre

judecătorească, el fiind în continuare considerat valabil, pierderea posesiei de

către aceștia făcându-se în urma evingerii.

În concluzie, în cauză,

în raport de situația de fapt, reclamanților li se cuvine

prețul de piață, în aplicarea art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Curtea a înlăturat

toate celelalte considerații făcute de apelantul pârât referitoare la faptul că

o asemenea soluție ar reprezenta o îmbogățire fără justă cauză a reclamanților,

care nu au plătit la cumpărare prețul de piață, precum și dezvoltările referitoare

la modalitatea de calcul a excedentului de valoare în cazul evicțiunii, întrucât

toate aceste aspecte sunt întemeiate pe dispozițiile de drept comun ale C. civ.

referitoare la evicțiune, or în cauza este aplicabilă legea specială, Legea nr.

10/2001, ale cărei reglementări sunt clare, iar pe de altă parte, aceasta a fost

voința legiuitorului exprimată în textele legale menționate mai sus.

În raport

de această împrejurare, a apreciat că nu îi este permis nici judecătorului, nici

părții, să pună în discuție corectitudinea, echitatea sau justețea unui asemenea

mecanism, ci aplicarea lui trebuie să aibă loc ca atare.

Cu privire

la hotărârile pronunțate de instanța europeană, instanța de apel a considerat că

sunt irelevante întrucât au avut în vedere alte situație de fapt și legislativă.

Curtea a mai

reținut că pârâtul nu a contestat evaluarea propriu-zisă a imobilului efectuată

prin expertiză care a condus la pronunțarea soluției apelate, astfel că, în acord

cu art. 295 C. proc. civ., instanța de apel nu s-a pronunțat și cu privire

la acest aspect.

În

ce privește criticile

referitoare la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, Curtea a

constatat că acestea sunt nefondate, întrucât acesta a fost, în mod evident, în

culpă procesuală, conform art. 274 C. proc. civ.

Privitor la aplicarea

art. 274 alin. (3) C. proc. civ., Curtea a constatat că aprecierea asupra cuantumului

onorariului avocatului reprezintă o chestiune suverană a instanței.

În ce privește onorariile

experților la plata cărora tribunalul l-a obligat pe pârât, Curtea a reținut că

dispozițiile art. 274 alin. (2) C. proc. civ. prevăd în mod expres că judecătorii

nu pot interveni asupra onorariilor experților plătite de parte.

În temeiul art. 274 C.

proc. civ., apelantul a fost obligat la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată,

către intimații-reclamanți, efectuate în apel cu onorariul avocatului.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală

a Finanțelor Publice a Municipiului București, criticând-o pentru următoarele motive,

în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Printr-un prim motiv de

recurs, recurentul-pârât a criticat soluția instanței de apel, susținând că aceasta

a respins în mod greșit excepția lipsei calității procesuale pasive.

Ministerul Finanțelor

Publice, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre reclamanți

și Primăria Municipiului București este terț fața de acesta, având doar calitatea

de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria

Municipiului București.

Dispozițiile art. 50 din

Legea nr. 10/2001 nu sunt de natura să determine introducerea în prezenta cauză

a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală acestei instituții,

cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât

simpla restituire a prețului iar deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul

prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui

terț.

Această tulburare de drept,

este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală

a vânzătorului respectiv Primăria Municipiului București, date fiind pretențiile

reclamantei de restituire a valorii prețului pentru imobilul în cauză la prețul

de circulație.

Nicidecum, nu poate fi

antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta

acțiune nu exista culpa acestei instituții.

Recurentul-pârât a conchis

că, în temeiul argumentelor expuse, se impune admiterea recursului, admiterea excepției

lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și modificarea

deciziei de apel în sensul respingerii acțiunii reclamanților, ca fiind formulată

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Printr-un al doilea motiv

de recurs recurentul-pârât a susținut că greșit a fost admisă acțiunea reclamanților

iar în dezvoltarea acestei critici a susținut următoarele:

Dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 prevăd că pentru a se acorda despăgubiri la valoarea piața

este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții: prima condiție este ca aceste

contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 iar

a de-a doua condiție este ca ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile.

În prezenta cauză nu este

îndeplinită cea de-a doua condiție din cele două prevăzute imperativ de Legea

nr. 10/2001.

Atâta vreme cât reclamanții

nu au făcut dovada existenței unei sentințe definitive și irevocabile în ceea ce

privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat

de către aceștia cu Primăria Municipiului București, obligarea Ministerului Finanțelor

Publice la plata sumei reprezentând valoarea de piață a imobilului în cauză nu este

justificată.

Printr-un al treilea motiv

de recurs, recurentul-pârât a susținut că în mod greșit instanța de apel a menținut

soluția instanței de fond referitoare la obligarea Ministerului Finanțelor Publice

la plata prețului de piață al imobilului întrucât aceste imobile nu au fost dobândite

după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, prin urmare

obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere,

ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale

.

Recurentul-pârât a susținut

că prețul de circulație stabilit este exagerat de mare, în speță operând îmbogățirea

fără justă cauză, reclamanta fiind în situația de a încasa o valoare care depășește

cu mult însăși valoarea de circulație a imobilului pe piața imobiliară de la ora

actuală.

În spiritul protejării

drepturilor reclamanților în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995 și a

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceștia

ar fi îndreptățiți să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea,

în funcție de prețul plătit la achiziționarea apartamentului în temeiul Legii

nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piața liberă cu

acest preț la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea

valorii actuale de piață a unui astfel de imobil.

Referitor la cheltuielile

de judecată, în mod nejustificat instanța de apel l-a obligat la plata cheltuielilor

de judecată având în vedere că Ministerul Fnanțelor Publice nu a dat dovadă de rea

credință și nu se face vinovat de declanșarea litigiului.

Recurentul-pârât a solicitat,

pentru motivele expuse, admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în

sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor

Publice.

Analizând decizia civilă

atacată, în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente:

Critica recurentului-pârât

în sensul că nu Ministerul Finanțelor Publice ci Primăria Municipiul București are

calitate procesuală pasivă în speță, deoarece aceasta a fost parte contractantă

în actul de vânzare-cumpărare, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 1337

C. civ., care instituie obligația de garanție a vânzătorului pentru evicțiune, nu

poate fi primită.

Calitatea

procesuală pasivă a Ministerului

Finanțelor Publice - în cererile

sau acțiunile în justiție

privind restituirea prețului actualizat sau a prețului de piață al imobilelor ce

au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate de chiriași cu eludarea

sau, respectiv, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare și care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile -

este conferită de dispozițiile exprese ale art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, care prevede că

restituirea prețului

prevăzut la alin. (2) și (2

1

) se face de către Ministerul Economiei și

Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea

nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Aceste prevederi speciale

derogă de la dreptul comun în materie, conform principiului "specialia generalibus

derogant", astfel încât, în cauză, prevederile C. civ. care reglementează obligația

vânzătorului de garanție contra evicțiunii (art. 1337, art. 1341-1345 C. civ.),

invocate de recurentul-pârât nu-și găsesc aplicarea în privința restituirii prețului

actualizat, respectiv a restituirii prețului de piață al imobilului, deoarece litigiul

de față nu este fundamentat pe instituția răspunderii pentru evicțiune reglementată

de C. civ. ci pe dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, care îi acordă în

mod expres calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice.

Nici critica recurentului-pârât

în sensul că în speță nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de dispozițiile

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 pentru a se acorda prețul de piață și

că, prin urmare, nu se poate dispune obligarea Ministerului Finanțelor Publice la

restituirea prețului de piață, motivat de faptul că reclamanta nu ar fi făcut dovada

că, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, contractul de vânzare-cumpărare

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 ar fi fost desființat, nu poate fi primită.

Chiar dacă art. 50 și

50

1

nu explicitează ce trebuie să se înțeleagă prin desființarea contractelor,

este corectă interpretarea dată de instanța de fond și de apel, în sensul că această

desființare are în vedere atât situația în care contractul a fost anulat ori constatat

nul printr-o hotărâre judecătorească, dar și situația în care față de cumpărător

s-a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar.

Această interpretare este

susținută de prevederile art. 20 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat

prin art. I pct. 8 din Legea nr. 1/2009, care prevede că, în cazul în care imobilul

a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 cu modificările ulterioare,

chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror

contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni

în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe

din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de Ministerul dezvoltării

lucrării publice și locuințelor.

Chiar dacă acest text

privește un alt drept al chiriașului cumpărător decât cel care face obiectul prezentului

litigiu, el dezvăluie intenția legiuitorului de a asimila desființării contractului

nu doar situația în care acesta a fost anulat sau constatat nul, ci și situați în

care cumpărătorul în baza unui contract a fost evins într-o acțiune în revendicare.

Prin urmare, în ceea ce

privește dispoziția din art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, care impune desființarea

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile a contractelor de vânzare-cumpărare,

instanțele de fond și apel corect au reținut că, deși actul de vânzare - cumpărare

încheiat de reclamantă nu a fost desființat, efectele juridice ale acestuia au încetat

ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare promovată de foștii proprietari și

că actul, deși legal încheiat, este desființat ca efecte așa încât critica de nelegalitate

a recurentului-pârât vizând acest aspect este nefondată.

În concluzie, sunt îndeplinite

toate condițiile dispoziției legale sus-enunțate, pentru ca reclamanta să beneficieze

de valoarea prețului de piață pentru imobilul pierdut în cadrul acțiunii în revendicare

exercitate de fostul proprietar, decizia instanței de apel fiind pronunțată cu respectarea

legii, în acest sens.

Critica privind valoarea

sumei de bani acordate cu titlu de preț de piață al imobilului, care nu s-ar justifica

în temeiul garanției pentru evicțiune și raportat la prețul plătit de cumpărători

la dobândirea imobilului, nu va fi analizată de instanță din perspectiva temeiului

juridic menționat, întrucât nu garanția pentru evicțiune a fundamentat obligarea

pârâtului la plata prețului de piață, ci dispozițiile legii speciale, respectiv

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

În concluzie, sunt îndeplinite

toate condițiile dispoziției legale sus-enunțate, pentru ca reclamanta să beneficieze

de valoarea prețului de piață pentru imobilul pierdut în cadrul acțiunii în revendicare

exercitate de fostul proprietar, decizia instanței de apel fiind pronunțată cu respectarea

legii, în acest sens.

A mai susținut recurentul

că, în mod greșit, Curtea de Apel a validat sentința apelată, sub aspectul obligării

pârâtului la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă.

Criticile sunt neîntemeiate.

Recurentul, care a pierdut procesul, în primă instanță, constituie „o parte căzută

în pretenții”, conform art. 274 C. proc. civ., astfel încât, printr-o aplicare corectă

a dispozițiilor legale menționate, a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată

către reclamanți.

De asemenea, contrar susținerilor

recurentului, acesta se află în culpă procesuală deși nu este cel care a declanșat

litigiul, de vreme ce nu și-a îndeplinit obligația de plată a sumei de bani pretinse

de reclamanți, deși fusese, în mod justificat, chemat în judecată, pentru prețul

de piață al imobilului, în condițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Dimpotrivă, pe tot parcursul litigiului, a contestat plata acestei sume, singura

posibilitate de înlăturare a obligației sale, de plată a cheltuielilor de judecată,

constând în cea conferită de art. 275 C. proc. civ. (recunoașterea pretențiilor

reclamanților la prima zi de înfățișare), de care, însă, pârâtul nu a uzat.

Având în vedere aceste

considerente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat,

astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca atare,

nefiind îndeplinite condițiile art. 304 pct. 9 din același Cod.

Conform art. 316 cu referire

la art. 298 și art. 274 C. proc. civ., va fi obligat

pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București,

ca parte căzută în pretenții, la plata către intimații reclamanți D.L. și D.A.

a sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs conform dovezilor

depuse la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția

Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva deciziei nr. 115A din

18 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat

prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București la plata către intimații

reclamanți D.L. și D.A. a sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată

în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 octombrie

2014.