ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1131/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1131/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea

formulată la 18 noiembrie 1998, reclamanții D.E.R., M.R.E., C.M., M.R.M., C.A.,

G.S., B.P., T.P. și S.M.T. au solicitat instanței, în contradictoriu cu

Consiliul General al Municipiului București, F.P.S., SC C.C. SA, să constate

calitatea reclamanților de moștenitori legali ai defuncților O.F. și V.F. și să

dispună anularea parțială a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 9

august 1994, încheiat între F.P.S. în calitate de vânzător și SC C.C. SA, în

calitate de cumpărător, numai cu privire la terenul în suprafață de 794,40 m.p.

și construcțiile situate pe acesta, aflat în București, str. Știrbei.

Reclamanții au

solicitat totodată, ca pârâții să fie obligați a le lăsa în deplină proprietate

și liniștită posesie imobilul, în legătură cu care, printr-o precizare

ulterioară de acțiune, au arătat că are valoarea de 2.205.000 RON.

Printr-o altă

acțiune, formulată la 17 octombrie 2005, reclamanții au solicitat Judecătoriei

sectorului 1 București, în contradictoriu cu Municipiul București prin Primar

General și SC C.C. SA, să constate nevalabilitatea titlului statului asupra

aceluiași imobil, din București și să oblige pârâții de a le lăsa în deplină

proprietate și liniștită posesie nemișcătorul, urmând a se dispune și

rectificarea cărții funciare.

Prin cererea de

chemare în garanție, formulată în acest litigiu de SC C.C. SA s-a solicitat

obligarea A.V.A.S. și Statului Român, prin M.F.P. la plata contravalorii

actualizate a imobilului, invocându-se dispozițiile art. 324 alin. (1), (2), și

(6) ale O.U.G. nr. 88/1997 cât și prevederile art. 6.3 din contractul de

privatizare.

După declinări

succesive, între Judecătoria sectorului 1 și Tribunalul București, sub aspectul

competenței materiale de soluționare a celor două acțiuni, Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 32/2008, a stabilit

competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București.

Prin încheierea din

28 octombrie 2009, dată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a

dispus conexarea celor două acțiuni, formulate la 18 noiembrie 1998 și

respectiv 17 octombrie 2005.

În soluționarea

cauzelor conexe, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr.

411 din 24 martie 2010, a respins ca neîntemeiată cererea privind constatarea

nulității parțiale a contractului de vânzare cumpărare de acțiuni formulată în

contradictoriu cu pârâta SC C.C. SA prin administrator judiciar SC C. SRL și

A.V.A.S.

A constatat

nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în București, str.

Știrbei Vodă, în contradictoriu cu pârâta SC C.C. SA prin administrator

judiciar SC C. SRL.

A admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului A.V.A.S. cu referire la cererea

având ca obiect revendicarea.

A respins cererea

având ca obiect revendicarea, formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca

fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A obligat pârâta SC

C.C. SA, prin lichidator SC C. SRL să lase reclamanților în deplină proprietate

și posesie imobilul situat în București, str. Știrbei Vodă, compus din teren în

suprafață de 787,427 m.p. astfel cum este identificat prin raportul de

expertiză efectuat în cauză de expertul B.D. și construcția astfel cum astfel

cum este identificată prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul

C.N.

A respins cererea

privind rectificarea cărții funciare, ca neîntemeiată.

A respins acțiunea

formulată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului

București, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală

pasivă.

A respins, ca

neîntemeiate, excepțiile necompetenței materiale, prematurității și lipsei

calității procesuale pasive, cu referire la cererea de chemare în garanție.

A admis cererea de

chemare în garanție formulată în contradictoriu cu chematul în garanție

A.V.A.S.

A obligat chematul în

garanție A.V.A.S. la plata către pârâta SC C.C. SA prin lichidator SC C. SRL, a

sumei de 6.279.173 lei, cu titlul de daune.

A respins ca

neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu

chematul în garanție Statul Român prin M.F.P.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut în esență că cererea privind anularea parțială

a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 9 august 1994, încheiat

între F.P.S., în calitate de vânzător și SC C.C. SA, în calitate de cumpărător,

nu poate fi primită, avându-se în vedere natura acestui contract, prin care s-a

transferat dreptul de proprietate asupra unui pachet de acțiuni iar nu asupra

unor imobile individualizate pentru a se discuta eventual care este sancțiunea

în cazul vânzării bunului altuia.

Cât privește analiza

valabilității preluării bunului de către stat, tribunalul a constatat că

Decretul nr. 92/1990, prin care a fost preluat bunul, contravine însăși legii

fundamentale valabilă la acea dată, care apăra și garanta dreptul de proprietate

privată, precum și art. 481 C. civ. care menționează că nimeni nu poate fi

silit a ceda proprietatea sa, afară numai de cazurile pentru utilitate publică

și numai după o justă și prealabilă despăgubire.

Ca atare, având în

vedere că acest imobil a fost scos din patrimoniul autorului reclamanților

printr-un act normativ neconstituțional, instanța a constatat că titlul

statului nu este valabil, reclamanții având un titlu de proprietate anterior,

pe care preluarea abuzivă, nu este de natura a-l invalida.

În ceea ce privește

cererea de revendicare, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului A.V.A.S. și s-a respins ca atare, această cerere în contradictoriu cu

acest pârât, avându-se în vedere că, calitatea procesuală pasivă nu poate fi

justificată decât în persoana posesorului imobilului. Or, A.V.A.S. are doar

calitatea de instituție ce a realizat privatizarea.

Cu referire la

compararea titlurilor părților și stabilirea preferabilității unuia din

titluri, s-a reținut că datorită preluării nevalabile, reclamanții și pârâta

invocă titluri de proprietate cu privire la același bun, care provin de la

autori diferiți.

De asemenea,

tribunalul a constatat că titlul reclamanților este preferabil întrucât provine

de la adevăratul proprietar și este mai vechi, în timp ce pârâta a dobândit

dreptul de proprietate, ulterior, de la un neproprietar.

Tribunalul a respins

totodată cererea privind rectificarea cărții funciare ca neîntemeiată, având în

vedere că nu s-a făcut dovada că pârâta și-a intabulat dreptul de proprietate,

iar în ceea ce privește înscrierea dreptului de proprietate al reclamanților

aceștia au la dispoziție procedura prevăzută de art. 47 și următoarele din

Legea nr. 7/1996.

Cât privește cererea

de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu chematul în garanție

A.V.A.S., tribunalul a constatat că se impune mai întâi respingerea ca

neîntemeiate a excepțiilor necompetenței materiale și prematurității, având în

vedere că potrivit dispozițiilor art. 17 C. proc. civ., în cauză intervine un

caz de prorogare de competență, pretențiile fiind formulate pe calea cererii în

garanție, ceea ce exclude și obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile.

S-a avut în vedere că instituirea procedurii concilierii este o excepție de la

regula privind accesul direct la instanțele de judecată, de strictă

interpretare, iar art. 720

1

face referire doar la cererea de chemare

în judecată.

Pe fondul cererii de

chemare în garanție tribunalul a reținut că potrivit art. 34

4

alin.

(1) din O.U.G. nr. 88/1997, instituțiile publice implicate asigură repararea

prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de

privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile

preluate de stat.

Conform alin. (2)

instituțiile publice implicate trebuie să plătească societăților comerciale

prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al

prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de

societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile.

Deasemenea, potrivit

art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 prevederile art. 32

4

din

O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările

ulterioare, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de

acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.

Ca atare, s-a reținut

că aceste dispoziții sunt pe deplin aplicabile în cauză față de data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni.

Mai mult, prin clauza

6.3 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, vânzătorul și-a asumat

răspunderea în caz de evicțiune, în condițiile art. 1337 C. civ.

Având în vedere că

instanța a admis acțiunea în revendicare ce a condus la pierderea imobilului

respectiv, tribunalul a constatat că în cauză devin aplicabile dispozițiile

legale mai sus menționate care atrag răspunderea A.V.A.S. în calitate de

continuator în drepturi și obligații al instituției care a realizat

privatizarea, astfel că în temeiul art. 34

4

alin. (1) din O.U.G. nr.

88/1997 raportat la art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 s-a admis cererea

de chemare în garanție, formulată în contradictoriu cu chematul în garanție

A.V.A.S. care a fost obligat la plata către pârâta SC C.C. SA prin lichidator

SC C. SRL, a sumei de 6.279.173 lei cu titlul de daune, reprezentând valoarea

de piață a imobilului, teren și construcție, astfel cum a fost stabilită prin

cele două rapoarte de expertiză efectuate în cauză.

Soluția a fost

menținută de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie care, prin decizia nr. 731/ A din 13 decembrie 2010, în

esență cu aceeași motivare, a respins ca nefondate apelurile declarate de

chemata în garanție A.V.A.S., precum și apelul incidental formulat de SC C.C.

SA, prin administrator judiciar SC C. SRL.

În cauză, au declarat

recurs în termen legal, atât pârâta SC C.C. SA, prin lichidator judiciar SC C.

SRL, cât și chemata în garanție A.V.A.S.

În recursul său,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., SC C.C. SA,

critică decizia atacată, pe considerentul greșitei respingeri a apelului

incidental și a nemotivării criticii vizând necesitatea obligării în solidar a

Statului Român, prin M.F.P., alături de A.V.A.S., la plata sumei de 6.279.173

lei, cu titlu de daune către recurentă.

Astfel, se arată,

avându-se în vedere manifestarea de voință explicită a reclamanților, în sensul

aplicării Legii nr. 10/2001, demersurile acestora de revendicare a imobilului

trebuiau supuse dispozițiilor Legii nr. 10/2001, chiar dacă prima acțiune în

revendicare a fost repusă pe rol, iar cele două cereri vizând restituirea

imobilului, au fost conexate.

Se face trimitere la

prevederile art. 45 alin. (1) din acest act normativ conform cărora, actele

juridice de înstrăinare inclusiv cele făcute în cadrul procesului de

privatizare, sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună credință și cu

respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării, chiar și în situația în

care titlul statului nu a fost valabil.

Tot astfel, se mai

arată, în considerentele hotărârii recurate nu se motivează în niciun fel

respingerea motivului de apel, susținut de ambele apelante, privind

nelegalitatea și netemeinicia respingerii de către instanța de fond a cererii

de chemare în garanție a Statului Român, prin M.F.P.

Or, conchide

recurenta, soluția corectă ar fi fost de obligare în solidar a celor două

intimate – chemate în garanție, la plata sumei de 6.279.173 lei, cu titlu de

daune în condițiile în care obligația de garanție este prevăzută în mod expres

de lege.

Întemeindu-și calea

extraordinară de atac, pe dispozițiile art. 304 pct. 3, 7, 8 și 9 C. proc.

civ., A.V.A.S., critică hotărârea dată în apel, după cum urmează:

- față de obiectul

principal al cererii, vizând anularea parțială a contractului de

vânzare-cumpărare de acțiuni din 9 august 1994, încheiat între F.P.S., în

calitate de vânzător și SC C.C. SA, în calitate de cumpărător, competența

aparținea instanței comerciale iar nu celei civile.

Se invocă, în

sprijinul acestei critici, dispozițiile art. 43 alin. (3) al O.U.G. nr.

88/1997, art. 12 alin. (1) al O.U.G. nr. 23/2004 și art. 40 alin. (1) al Legii

nr. 137/2002.

- decizia recurată a

fost pronunțată prin interpretarea greșită a contractului de vânzare-cumpărare

de acțiuni din 9 august 1994, reținându-se eronat că ceea ce s-a vândut a fost

capitalul social, compus din activele societății printre care se numără și imobilul

în litigiu. Or, s-au înstrăinat doar acțiunile deținute de stat, la această

societate.

- SC C.C. SA, prin

lichidator, nu are calitate procesuală activă față de cererea de chemare în

garanție a A.V.A.S., întrucât în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni,

aceasta are calitatea de terț, și nu de parte contractantă, cumpărătorul

acțiunilor fiind A.C.C. iar nu pârâta, care nu poate invoca evicțiunea și nici

efectele acesteia.

De altfel, se arată,

nu este îndeplinită nici condiția imperativă prevăzută de art. 324 alin. (2) al

O.U.G. nr. 88/1997 a existenței unei hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile prin care societatea privatizată să fi fost obligată la restituirea

în natură a bunurilor imobile, către foștii proprietari, ceea ce aduce în discuție

admisibilitatea cererii de chemare în garanție.

- în cazul vânzării

de acțiuni, obligația vânzătorului de garanție constă numai în garantarea

existenței și posibilitatea exercitării drepturilor transmise.

Or, clauza 6.3 din

contract, nu poate avea efectele unei veritabile obligații contra evicțiunii,

pentru bunurile imobile ale societății, întrucât vânzătorul nu poate garanta

mai mult decât îi permite legea.

- decizia atacată a

fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 324 din

Legea nr. 99/1999, conform cărora prejudiciul suferit de societate trebuie

limitat la valoarea contabilă a bunurilor imobile înregistrate în registrele

contabile ale societății iar nu la valoarea „de piață” a acestora, în caz

contrar, persoana ce urmează a fi despăgubită îmbogățindu-se fără justă cauză.

De asemenea, din

valoarea contabilă a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri în cuantum de

70%, întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni invocat ca temei

al daunelor, A.V.A.S. a vândut acțiuni reprezentând numai 70% din capitalul

social al SC C.C. SA.

- potrivit

dispozițiilor art. 30 al Legii nr. 137/2002, în toate cazurile, valoarea

despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv

plătit de cumpărător pentru vânzarea pachetului de acțiuni.

- față de prevederile

art. 324 al O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.

99/1999, în mod greșit s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în

garanție formulată în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P.

Recursurile se

privesc ca nefondate, urmând a fi respinse, în considerarea argumentelor ce

succed.

Așa cum în mod corect

au reținut ambele instanțe, demersul judiciar vizând constatarea

nevalabilității titlului statului și revendicarea imobilului situat în

București, str. Știrbei, a fost inițiat, la 18 noiembrie 1998, anterior

intrării în vigoare a legii speciale de reparație, nr. 10/2001, iar litigiul

este guvernat de dispozițiile dreptului comun, fiind lipsită de relevanță

împrejurarea că reclamanții, după formularea notificării, au solicitat

suspendarea acestei acțiuni, în acord cu dispozițiile art. 47 din acest act

normativ, din moment ce, nefiindu-le soluționată cererea de restituire a

imobilului, formulată pe această cale, au ales să continue demersul fondat pe

dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ.

De altfel, recurenta

SC C.C. SA, apare ca fiind lipsită de interes în formularea acestei critici în

condițiile în care solicitările sale vizând obținerea contravalorii imobilului

au primit o soluționare favorabilă, prin admiterea cererii de chemare în

garanție a A.V.A.S., care a fost obligată să-i achite valoarea de piață a

imobilului.

Cât privește critica

vizând greșita respingere a cererii de chemare în garanție a Statului Român,

prin M.F.P. și respectiv neargumentarea acestei soluții, se constată că

printr-o motivare amplă, instanța de apel a făcut o analiză a obligației de

garanție pentru evicțiune, cu referire la dispozițiile contractuale ale art.

6.3 și dispozițiile art. 324 ale O.U.G. nr. 88/1997, Legii nr. 99/1999 și Legii

nr. 137/2002, concluzionând că legiuitorul instituie, fără echivoc, doar în

sarcina instituțiilor publice implicate în privatizare obligația de a asigura

repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs

de privatizare, prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile

preluate de stat.

Tot astfel,

interpretându-se clauza 6.3 din contractul de privatizare s-a apreciat că

această clauză este o veritabilă obligație contra evicțiunii, pe care F.P.S.

și-a asumat-o în mod conștient, toată argumentația ducând la concluzia

implicită că nu Statul Român prin M.F.P., ci doar A.V.A.S., ca și continuator

al F.P.S., în calitate de deținător al capitalului de stat transferat, este

ținut a răspunde față de cumpărătorul evins.

Cât privește critica

formulată de A.V.A.S., vizând necompetența funcțională a instanței civile, în

soluționarea cauzei de față, în raport de prevederile art. 43 alin. (3) al

O.U.G. nr. 88/1997, art. 12 alin. (1) al O.U.G. nr. 23/2004 și art. 40 alin.

(1) al Legii nr. 137/2002;

Este adevărat că

dispozițiile legale invocate reglementează competența secției comerciale a

tribunalului, în litigiile având ca obiect cereri formulate în legătură cu

privatizarea societăților comerciale, însă ipoteza vizată de legiuitor este

exclusiv aceea a formulării acestor cereri pe cale principală.

Or, recurenta

A.V.A.S. a fost atrasă în proces de către SC C.C. SA, în acord cu dispozițiile

art. 60 C. proc. civ., pe calea cererii de chemare în garanție prin care, s-a

solicitat obligarea sa la plata contravalorii imobilului revendicat, potrivit

celor stipulate în clauza 6.3 din contractul de privatizare, prin care

vânzătorul s-a obligat să răspundă față de cumpărător pentru liniștita posesie

a bunurilor astfel transmise, conform art. 1336 din vechiul C. civ.

Cum cererea de

chemare în garanție este o cerere incidentală a cărei soluționare depinde

intrinsec de soluția pronunțată în cererea principală (vizând revendicarea

imobilului) în cauză operează o prorogare legală de competență, instanțele

apreciind corect asupra aplicațiunii art. 17 C. proc. civ., potrivit căruia

cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să

judece cererea principală.

Nefondată este și

critica vizând interpretarea greșită a contractului de vânzare-cumpărare de

acțiuni din 9 august 1994, în sensul că s-ar fi reținut greșit că ceea ce s-a

vândut a fost capitalul social, compus din activele societății (printre care și

imobilul în litigiu) în vreme ce s-au înstrăinat doar acțiunile deținute de

stat la această societate.

Astfel, chiar dacă

patrimoniul societății comerciale a fost vândut sub forma acțiunilor, acestea,

ca titluri de valoare, conțin toate caracteristicile juridice ale bunurilor pe

care le reprezintă.

Or, diminuarea

patrimoniului, presupune și diminuarea valorii acțiunilor, iar de aici derivă

și responsabilitatea vânzătorului pentru prejudiciul cauzat cumpărătorului ca

urmare a diminuării acestui patrimoniu.

În consecință,

obligația de garanție a A.V.A.S. nu derivă din calitatea de proprietar de

active ci este o obligație legală stabilită în sarcina sa, ca instituție

implicată în procesul de privatizare prin dispozițiile art. 32

4

alin. (1) al O.U.G. nr. 88/1997, potrivit căruia „instituțiile publice

implicate” asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale

privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii

proprietari a bunurilor preluate de stat.

Cât privește

calitatea procesuală activă a SC C.C. SA, față de cererea de chemare în

garanție pe considerentul că ar fi fost un terț față de contract;

Astfel, prin

contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 9 august 1994, fosta societate

cu capital integral de stat, devenită ulterior SC C.C. SA, a fost privatizată prin

metoda „MEBO” de antecesoarea A.V.A.S., respectiv F.P.S.

În acord cu

legislația în vigoare la acea dată (a se vedea Legea nr. 58/1991 art. 48) la

încheierea contractului a participat într-adevăr A.C.C., însă nu în nume

propriu, ci în calitate de reprezentant al SC C.C. SA, capitalul de stat fiind

transferat către aceasta în calitate de societate comercială privatizată, iar

nu către structura acționariatului său.

Referitor la

„condiția imperativă” prevăzută de art. 32

4

alin. (2) al O.U.G. nr.

88/1997, privind existența unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care

societatea privatizată să fi fost obligată la restituirea în natură a

nemișcătorului, este de remarcat că textul face trimitere la momentul plății

efective a despăgubirii iar nu la cel al introducerii cererii de chemare în

garanție, în acord cu alin. (1) al textului, de către societatea în pericol de

a fi evinsă.

Ca atare, nu se poate

da un fine de neprimire unei atari cereri, formulată de către o societate

comercială în contra căreia s-a introdus o acțiune vizând restituirea unui bun

inclus în capitalul social al acesteia, la data privatizării.

Nu pot fi primite

nici motivele de recurs vizând necesitatea limitării prejudiciului suportat de

pârâta SC C.C. SA la valoarea contabilă a imobilului revendicat și acordarea

despăgubirilor doar în cuantum de 70%, ce reprezintă procentul în care au fost

înstrăinate acțiunile.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 134 din vechiul C. civ. în vigoare la data pronunțării

deciziei atacate, (plasat în Capitolul IV, secțiunea a III-a ce reglementează

răspunderea vânzătorului, inclusiv cea pentru evicțiune) „dacă lucrul vândut se

află, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare din orice cauză, vânzătorul

este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării și excedentele

valorii din timpul evicțiunii”.

Tot astfel, obligația

reparării integrale a prejudiciului este prevăzută fără nicio limitare, și de

norma specială, respectiv art. 32

4

alin. (2) al O.U.G. nr. 88/1007.

Așadar, în mod corect

s-a reținut că, existând o obligație legală de desdăunare, nu se poate aduce în

discuție chestiunea îmbogățirii fără justă cauză.

Sub aspectul

solicitării ca despăgubirile să fie acordate doar în cuantum de 70%, trebuie

făcută distincția între deținătorii acțiunilor și societatea emitentă a

acestora, în condițiile în care art. 32

4

alin. (2) al O.U.G. nr.

88/1997 reglementează repararea prejudiciilor cauzate societăților privatizate,

supuse evicțiunii iar nu și prejudiciilor cauzate deținătorilor de acțiuni.

Or, repararea

integrală a prejudiciului, în condițiile textului mai sus citat, profită

tuturor acționarilor inclusiv persoanelor juridice de drept public, care dețin

în continuare un anumit procent din aceste acțiuni.

Nu poate fi reținut

nici penultimul motiv de recurs, potrivit căruia valoarea despăgubirilor nu

poate depăși 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător.

Astfel, textul

invocat în sprijinul acestei critici, art. 30 alin. (1) al Legii nr. 137/2002,

se aplică, potrivit alin. (1), doar contractelor de vânzare-cumpărare de

acțiuni, încheiate după intrarea în vigoare a acestui act normativ, pentru

contractele încheiate anterior, alin. (3) al textului, dispunând în mod expres

că rămân aplicabile prevederile art. 32

4

al O.U.G. nr. 88/1997.

Aserțiunile potrivit

cărora raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză este lovit de nulitate

absolută, pe considerentul că A.V.A.S. nu a fost invitată să participe la

întocmirea lucrării, sunt lipsite de relevanță, în raport de dispozițiile art.

108 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că, această neregularitate se acoperă

dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfățișare ce a urmat și înainte de a

se pune concluzii pe fond.

Cât privește ultimul

motiv de recurs formulat de A.V.A.S., referitor la respingerea cererii de chemare

în garanție și a Statului Român, prin M.F.P. acesta a fost analizat alăturat

criticilor formulate, împotriva deciziei din apel, de recurenta SC C.C. SA.

Așa fiind, în

considerarea celor ce preced, ambele recursuri urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de pârâta SC C.C. SA, prin lichidator judiciar și chemata

în garanție A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 731/ A din 13 decembrie 2010 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 februarie 2012.