ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1131/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 18 noiembrie 1998, reclamanții D.E.R., M.R.E., C.M., M.R.M., C.A., G.S., B.P., T.P. și S.M.T. au solicitat instanței, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, F.P.S., SC C.C. SA, să constate calitatea reclamanților de moștenitori legali ai defuncților O.F. și V.F. și să dispună anularea parțială a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 9 august 1994, încheiat între F.P.S. în calitate de vânzător și SC C.C. SA, în calitate de cumpărător, numai cu privire la terenul în suprafață de 794,40 m.p. și construcțiile situate pe acesta, aflat în București, str. Știrbei. Reclamanții au solicitat totodată, ca pârâții să fie obligați a le lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, în legătură cu care, printr-o precizare ulterioară de acțiune, au arătat că are valoarea de 2.205.000 RON.

Printr-o altă acțiune, formulată la 17 octombrie 2005, reclamanții au solicitat Judecătoriei sectorului 1 București, în contradictoriu cu Municipiul București prin Primar General și SC C.C. SA, să constate nevalabilitatea titlului statului asupra aceluiași imobil, din București și să oblige pârâții de a le lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie nemișcătorul, urmând a se dispune și rectificarea cărții funciare. Prin cererea de chemare în garanție, formulată în acest litigiu de SC C.C. SA s-a solicitat obligarea A.V.A.S. și Statului Român, prin M.F.P. la plata contravalorii actualizate a imobilului, invocându-se dispozițiile art. 324 alin. (1), (2), și (6) ale O.U.G. nr. 88/1997 cât și prevederile art. 6.3 din contractul de privatizare.

După declinări succesive, între Judecătoria sectorului 1 și Tribunalul București, sub aspectul competenței materiale de soluționare a celor două acțiuni, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 32/2008, a stabilit competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București. Prin încheierea din 28 octombrie 2009, dată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a dispus conexarea celor două acțiuni, formulate la 18 noiembrie 1998 și respectiv 17 octombrie 2005. În soluționarea cauzelor conexe, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 411 din 24 martie 2010, a respins ca neîntemeiată cererea privind constatarea nulității parțiale a contractului de vânzare cumpărare de acțiuni formulată în contradictoriu cu pârâta SC C.C.

SA prin administrator judiciar SC C. SRL și A.V.A.S. A constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în București, str. Știrbei Vodă, în contradictoriu cu pârâta SC C.C. SA prin administrator judiciar SC C. SRL. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului A.V.A.S. cu referire la cererea având ca obiect revendicarea. A respins cererea având ca obiect revendicarea, formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A obligat pârâta SC C.C. SA, prin lichidator SC C. SRL să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, str. Știrbei Vodă, compus din teren în suprafață de 787,427 m.p.

astfel cum este identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul B.D. și construcția astfel cum astfel cum este identificată prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul C.N. A respins cererea privind rectificarea cărții funciare, ca neîntemeiată. A respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins, ca neîntemeiate, excepțiile necompetenței materiale, prematurității și lipsei calității procesuale pasive, cu referire la cererea de chemare în garanție. A admis cererea de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu chematul în garanție A.V.A.S.

A obligat chematul în garanție A.V.A.S. la plata către pârâta SC C.C. SA prin lichidator SC C. SRL, a sumei de 6.279.173 lei, cu titlul de daune. A respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu chematul în garanție Statul Român prin M.F.P. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că cererea privind anularea parțială a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 9 august 1994, încheiat între F.P.S., în calitate de vânzător și SC C.C. SA, în calitate de cumpărător, nu poate fi primită, avându-se în vedere natura acestui contract, prin care s-a transferat dreptul de proprietate asupra unui pachet de acțiuni iar nu asupra unor imobile individualizate pentru a se discuta eventual care este sancțiunea în cazul vânzării bunului altuia.

Cât privește analiza valabilității preluării bunului de către stat, tribunalul a constatat că Decretul nr. 92/1990, prin care a fost preluat bunul, contravine însăși legii fundamentale valabilă la acea dată, care apăra și garanta dreptul de proprietate privată, precum și art. 481 C. civ. care menționează că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai de cazurile pentru utilitate publică și numai după o justă și prealabilă despăgubire. Ca atare, având în vedere că acest imobil a fost scos din patrimoniul autorului reclamanților printr-un act normativ neconstituțional, instanța a constatat că titlul statului nu este valabil, reclamanții având un titlu de proprietate anterior, pe care preluarea abuzivă, nu este de natura a-l invalida.

În ceea ce privește cererea de revendicare, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului A.V.A.S. și s-a respins ca atare, această cerere în contradictoriu cu acest pârât, avându-se în vedere că, calitatea procesuală pasivă nu poate fi justificată decât în persoana posesorului imobilului. Or, A.V.A.S. are doar calitatea de instituție ce a realizat privatizarea. Cu referire la compararea titlurilor părților și stabilirea preferabilității unuia din titluri, s-a reținut că datorită preluării nevalabile, reclamanții și pârâta invocă titluri de proprietate cu privire la același bun, care provin de la autori diferiți. De asemenea, tribunalul a constatat că titlul reclamanților este preferabil întrucât provine de la adevăratul proprietar și este mai vechi, în timp ce pârâta a dobândit dreptul de proprietate, ulterior, de la un neproprietar.

Tribunalul a respins totodată cererea privind rectificarea cărții funciare ca neîntemeiată, având în vedere că nu s-a făcut dovada că pârâta și-a intabulat dreptul de proprietate, iar în ceea ce privește înscrierea dreptului de proprietate al reclamanților aceștia au la dispoziție procedura prevăzută de art. 47 și următoarele din Legea nr. 7/1996. Cât privește cererea de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu chematul în garanție A.V.A.S., tribunalul a constatat că se impune mai întâi respingerea ca neîntemeiate a excepțiilor necompetenței materiale și prematurității, având în vedere că potrivit dispozițiilor art. 17 C. proc. civ., în cauză intervine un caz de prorogare de competență, pretențiile fiind formulate pe calea cererii în garanție, ceea ce exclude și obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile.

S-a avut în vedere că instituirea procedurii concilierii este o excepție de la regula privind accesul direct la instanțele de judecată, de strictă interpretare, iar art. 720 1 face referire doar la cererea de chemare în judecată. Pe fondul cererii de chemare în garanție tribunalul a reținut că potrivit art. 34 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997, instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat. Conform alin. (2) instituțiile publice implicate trebuie să plătească societăților comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Deasemenea, potrivit art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 prevederile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a acestei legi. Ca atare, s-a reținut că aceste dispoziții sunt pe deplin aplicabile în cauză față de data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni. Mai mult, prin clauza 6.3 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, vânzătorul și-a asumat răspunderea în caz de evicțiune, în condițiile art. 1337 C. civ. Având în vedere că instanța a admis acțiunea în revendicare ce a condus la pierderea imobilului respectiv, tribunalul a constatat că în cauză devin aplicabile dispozițiile legale mai sus menționate care atrag răspunderea A.V.A.S.

în calitate de continuator în drepturi și obligații al instituției care a realizat privatizarea, astfel că în temeiul art. 34 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997 raportat la art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 s-a admis cererea de chemare în garanție, formulată în contradictoriu cu chematul în garanție A.V.A.S. care a fost obligat la plata către pârâta SC C.C. SA prin lichidator SC C. SRL, a sumei de 6.279.173 lei cu titlul de daune, reprezentând valoarea de piață a imobilului, teren și construcție, astfel cum a fost stabilită prin cele două rapoarte de expertiză efectuate în cauză. Soluția a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie care, prin decizia nr. 731/ A din 13 decembrie 2010, în esență cu aceeași motivare, a respins ca nefondate apelurile declarate de chemata în garanție A.V.A.S., precum și apelul incidental formulat de SC C.C.

SA, prin administrator judiciar SC C. SRL. În cauză, au declarat recurs în termen legal, atât pârâta SC C.C. SA, prin lichidator judiciar SC C. SRL, cât și chemata în garanție A.V.A.S. În recursul său, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., SC C.C. SA, critică decizia atacată, pe considerentul greșitei respingeri a apelului incidental și a nemotivării criticii vizând necesitatea obligării în solidar a Statului Român, prin M.F.P., alături de A.V.A.S., la plata sumei de 6.279.173 lei, cu titlu de daune către recurentă. Astfel, se arată, avându-se în vedere manifestarea de voință explicită a reclamanților, în sensul aplicării Legii nr. 10/2001, demersurile acestora de revendicare a imobilului trebuiau supuse dispozițiilor Legii nr. 10/2001, chiar dacă prima acțiune în revendicare a fost repusă pe rol, iar cele două cereri vizând restituirea imobilului, au fost conexate.

Se face trimitere la prevederile art. 45 alin. (1) din acest act normativ conform cărora, actele juridice de înstrăinare inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună credință și cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării, chiar și în situația în care titlul statului nu a fost valabil. Tot astfel, se mai arată, în considerentele hotărârii recurate nu se motivează în niciun fel respingerea motivului de apel, susținut de ambele apelante, privind nelegalitatea și netemeinicia respingerii de către instanța de fond a cererii de chemare în garanție a Statului Român, prin M.F.P. Or, conchide recurenta, soluția corectă ar fi fost de obligare în solidar a celor două intimate – chemate în garanție, la plata sumei de 6.279.173 lei, cu titlu de daune în condițiile în care obligația de garanție este prevăzută în mod expres de lege.

Întemeindu-și calea extraordinară de atac, pe dispozițiile art. 304 pct. 3, 7, 8 și 9 C. proc. civ., A.V.A.S., critică hotărârea dată în apel, după cum urmează: - față de obiectul principal al cererii, vizând anularea parțială a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 9 august 1994, încheiat între F.P.S., în calitate de vânzător și SC C.C. SA, în calitate de cumpărător, competența aparținea instanței comerciale iar nu celei civile. Se invocă, în sprijinul acestei critici, dispozițiile art. 43 alin. (3) al O.U.G. nr. 88/1997, art. 12 alin. (1) al O.U.G. nr. 23/2004 și art. 40 alin. (1) al Legii nr. 137/2002. - decizia recurată a fost pronunțată prin interpretarea greșită a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 9 august 1994, reținându-se eronat că ceea ce s-a vândut a fost capitalul social, compus din activele societății printre care se numără și imobilul în litigiu.

Or, s-au înstrăinat doar acțiunile deținute de stat, la această societate. - SC C.C. SA, prin lichidator, nu are calitate procesuală activă față de cererea de chemare în garanție a A.V.A.S., întrucât în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, aceasta are calitatea de terț, și nu de parte contractantă, cumpărătorul acțiunilor fiind A.C.C. iar nu pârâta, care nu poate invoca evicțiunea și nici efectele acesteia. De altfel, se arată, nu este îndeplinită nici condiția imperativă prevăzută de art. 324 alin. (2) al O.U.G. nr. 88/1997 a existenței unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care societatea privatizată să fi fost obligată la restituirea în natură a bunurilor imobile, către foștii proprietari, ceea ce aduce în discuție admisibilitatea cererii de chemare în garanție.

- în cazul vânzării de acțiuni, obligația vânzătorului de garanție constă numai în garantarea existenței și posibilitatea exercitării drepturilor transmise. Or, clauza 6.3 din contract, nu poate avea efectele unei veritabile obligații contra evicțiunii, pentru bunurile imobile ale societății, întrucât vânzătorul nu poate garanta mai mult decât îi permite legea. - decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 324 din Legea nr. 99/1999, conform cărora prejudiciul suferit de societate trebuie limitat la valoarea contabilă a bunurilor imobile înregistrate în registrele contabile ale societății iar nu la valoarea „de piață” a acestora, în caz contrar, persoana ce urmează a fi despăgubită îmbogățindu-se fără justă cauză.

De asemenea, din valoarea contabilă a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri în cuantum de 70%, întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni invocat ca temei al daunelor, A.V.A.S. a vândut acțiuni reprezentând numai 70% din capitalul social al SC C.C. SA. - potrivit dispozițiilor art. 30 al Legii nr. 137/2002, în toate cazurile, valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător pentru vânzarea pachetului de acțiuni. - față de prevederile art. 324 al O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 99/1999, în mod greșit s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P.

Recursurile se privesc ca nefondate, urmând a fi respinse, în considerarea argumentelor ce succed. Așa cum în mod corect au reținut ambele instanțe, demersul judiciar vizând constatarea nevalabilității titlului statului și revendicarea imobilului situat în București, str. Știrbei, a fost inițiat, la 18 noiembrie 1998, anterior intrării în vigoare a legii speciale de reparație, nr. 10/2001, iar litigiul este guvernat de dispozițiile dreptului comun, fiind lipsită de relevanță împrejurarea că reclamanții, după formularea notificării, au solicitat suspendarea acestei acțiuni, în acord cu dispozițiile art. 47 din acest act normativ, din moment ce, nefiindu-le soluționată cererea de restituire a imobilului, formulată pe această cale, au ales să continue demersul fondat pe dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ.

De altfel, recurenta SC C.C. SA, apare ca fiind lipsită de interes în formularea acestei critici în condițiile în care solicitările sale vizând obținerea contravalorii imobilului au primit o soluționare favorabilă, prin admiterea cererii de chemare în garanție a A.V.A.S., care a fost obligată să-i achite valoarea de piață a imobilului. Cât privește critica vizând greșita respingere a cererii de chemare în garanție a Statului Român, prin M.F.P. și respectiv neargumentarea acestei soluții, se constată că printr-o motivare amplă, instanța de apel a făcut o analiză a obligației de garanție pentru evicțiune, cu referire la dispozițiile contractuale ale art. 6.3 și dispozițiile art. 324 ale O.U.G.

nr. 88/1997, Legii nr. 99/1999 și Legii nr. 137/2002, concluzionând că legiuitorul instituie, fără echivoc, doar în sarcina instituțiilor publice implicate în privatizare obligația de a asigura repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare, prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat. Tot astfel, interpretându-se clauza 6.3 din contractul de privatizare s-a apreciat că această clauză este o veritabilă obligație contra evicțiunii, pe care F.P.S. și-a asumat-o în mod conștient, toată argumentația ducând la concluzia implicită că nu Statul Român prin M.F.P., ci doar A.V.A.S., ca și continuator al F.P.S., în calitate de deținător al capitalului de stat transferat, este ținut a răspunde față de cumpărătorul evins.

Cât privește critica formulată de A.V.A.S., vizând necompetența funcțională a instanței civile, în soluționarea cauzei de față, în raport de prevederile art. 43 alin. (3) al O.U.G. nr. 88/1997, art. 12 alin. (1) al O.U.G. nr. 23/2004 și art. 40 alin. (1) al Legii nr. 137/2002; Este adevărat că dispozițiile legale invocate reglementează competența secției comerciale a tribunalului, în litigiile având ca obiect cereri formulate în legătură cu privatizarea societăților comerciale, însă ipoteza vizată de legiuitor este exclusiv aceea a formulării acestor cereri pe cale principală. Or, recurenta A.V.A.S. a fost atrasă în proces de către SC C.C. SA, în acord cu dispozițiile art. 60 C. proc.

civ., pe calea cererii de chemare în garanție prin care, s-a solicitat obligarea sa la plata contravalorii imobilului revendicat, potrivit celor stipulate în clauza 6.3 din contractul de privatizare, prin care vânzătorul s-a obligat să răspundă față de cumpărător pentru liniștita posesie a bunurilor astfel transmise, conform art. 1336 din vechiul C. civ. Cum cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală a cărei soluționare depinde intrinsec de soluția pronunțată în cererea principală (vizând revendicarea imobilului) în cauză operează o prorogare legală de competență, instanțele apreciind corect asupra aplicațiunii art. 17 C. proc. civ., potrivit căruia cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.

Nefondată este și critica vizând interpretarea greșită a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 9 august 1994, în sensul că s-ar fi reținut greșit că ceea ce s-a vândut a fost capitalul social, compus din activele societății (printre care și imobilul în litigiu) în vreme ce s-au înstrăinat doar acțiunile deținute de stat la această societate. Astfel, chiar dacă patrimoniul societății comerciale a fost vândut sub forma acțiunilor, acestea, ca titluri de valoare, conțin toate caracteristicile juridice ale bunurilor pe care le reprezintă. Or, diminuarea patrimoniului, presupune și diminuarea valorii acțiunilor, iar de aici derivă și responsabilitatea vânzătorului pentru prejudiciul cauzat cumpărătorului ca urmare a diminuării acestui patrimoniu.

În consecință, obligația de garanție a A.V.A.S. nu derivă din calitatea de proprietar de active ci este o obligație legală stabilită în sarcina sa, ca instituție implicată în procesul de privatizare prin dispozițiile art. 32 4 alin. (1) al O.U.G. nr. 88/1997, potrivit căruia „instituțiile publice implicate” asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor preluate de stat. Cât privește calitatea procesuală activă a SC C.C. SA, față de cererea de chemare în garanție pe considerentul că ar fi fost un terț față de contract; Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 9 august 1994, fosta societate cu capital integral de stat, devenită ulterior SC C.C.

SA, a fost privatizată prin metoda „MEBO” de antecesoarea A.V.A.S., respectiv F.P.S. În acord cu legislația în vigoare la acea dată (a se vedea Legea nr. 58/1991 art. 48) la încheierea contractului a participat într-adevăr A.C.C., însă nu în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al SC C.C. SA, capitalul de stat fiind transferat către aceasta în calitate de societate comercială privatizată, iar nu către structura acționariatului său. Referitor la „condiția imperativă” prevăzută de art. 32 4 alin. (2) al O.U.G. nr. 88/1997, privind existența unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care societatea privatizată să fi fost obligată la restituirea în natură a nemișcătorului, este de remarcat că textul face trimitere la momentul plății efective a despăgubirii iar nu la cel al introducerii cererii de chemare în garanție, în acord cu alin. (1) al textului, de către societatea în pericol de a fi evinsă.

Ca atare, nu se poate da un fine de neprimire unei atari cereri, formulată de către o societate comercială în contra căreia s-a introdus o acțiune vizând restituirea unui bun inclus în capitalul social al acesteia, la data privatizării. Nu pot fi primite nici motivele de recurs vizând necesitatea limitării prejudiciului suportat de pârâta SC C.C. SA la valoarea contabilă a imobilului revendicat și acordarea despăgubirilor doar în cuantum de 70%, ce reprezintă procentul în care au fost înstrăinate acțiunile. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 134 din vechiul C. civ. în vigoare la data pronunțării deciziei atacate, (plasat în Capitolul IV, secțiunea a III-a ce reglementează răspunderea vânzătorului, inclusiv cea pentru evicțiune) „dacă lucrul vândut se află, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării și excedentele valorii din timpul evicțiunii”.

Tot astfel, obligația reparării integrale a prejudiciului este prevăzută fără nicio limitare, și de norma specială, respectiv art. 32 4 alin. (2) al O.U.G. nr. 88/1007. Așadar, în mod corect s-a reținut că, existând o obligație legală de desdăunare, nu se poate aduce în discuție chestiunea îmbogățirii fără justă cauză. Sub aspectul solicitării ca despăgubirile să fie acordate doar în cuantum de 70%, trebuie făcută distincția între deținătorii acțiunilor și societatea emitentă a acestora, în condițiile în care art. 32 4 alin. (2) al O.U.G. nr. 88/1997 reglementează repararea prejudiciilor cauzate societăților privatizate, supuse evicțiunii iar nu și prejudiciilor cauzate deținătorilor de acțiuni.

Or, repararea integrală a prejudiciului, în condițiile textului mai sus citat, profită tuturor acționarilor inclusiv persoanelor juridice de drept public, care dețin în continuare un anumit procent din aceste acțiuni. Nu poate fi reținut nici penultimul motiv de recurs, potrivit căruia valoarea despăgubirilor nu poate depăși 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător. Astfel, textul invocat în sprijinul acestei critici, art. 30 alin. (1) al Legii nr. 137/2002, se aplică, potrivit alin. (1), doar contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni, încheiate după intrarea în vigoare a acestui act normativ, pentru contractele încheiate anterior, alin. (3) al textului, dispunând în mod expres că rămân aplicabile prevederile art. 32 4 al O.U.G.

nr. 88/1997. Aserțiunile potrivit cărora raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză este lovit de nulitate absolută, pe considerentul că A.V.A.S. nu a fost invitată să participe la întocmirea lucrării, sunt lipsite de relevanță, în raport de dispozițiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că, această neregularitate se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfățișare ce a urmat și înainte de a se pune concluzii pe fond. Cât privește ultimul motiv de recurs formulat de A.V.A.S., referitor la respingerea cererii de chemare în garanție și a Statului Român, prin M.F.P. acesta a fost analizat alăturat criticilor formulate, împotriva deciziei din apel, de recurenta SC C.C.

SA. Așa fiind, în considerarea celor ce preced, ambele recursuri urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta SC C.C. SA, prin lichidator judiciar și chemata în garanție A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 731/ A din 13 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2012.