ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1297/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1297/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 201 din 25 iunie

2010 pronunțată de Tribunalul Brașov, s-a admis în parte cererea de chemare în

judecată formulată de reclamantul Ș.C., în contradictoriu cu pârâtul C.G. și,

în consecință, s-a dispus obligarea pârâtului să achite reclamantului suma de

165.000 dolari SUA, respectiv echivalentul în lei al acestei sume la data

plății efective, cu titlu de împrumut nerestituit, precum și dobânda aferentă

sumei de bani mai sus indicată, începând cu data de 30 iunie 2009 și până la

data efectuării plății, cu cheltuieli de judecată. S-au respins restul

pretențiilor formulate de reclamant.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că la data de 01 februarie 2005, între reclamantul Ș.C.,

în calitate de împrumutător, și pârâtul C.G., în calitate de împrumutat, s-a

încheiat un contract prin care reclamantul a acordat pârâtului, cu titlu de

împrumut, suma de 150.000 dolari SUA, pentru o perioadă de un an, acesta din

urmă asumându-și obligația de a restitui reclamantului, la data scadenței, care

a fost stabilită de părțile contractante ca fiind 1 iunie 2006, suma de 165.000

dolari SUA.

La data de 26

ianuarie 2009, între părțile prezentului litigiu a fost încheiat un act juridic

intitulat „addendum nr. 1 la contractul de împrumut din data de 1 februarie

2005", prin care părțile au convenit schimbarea datei la care obligația de

restituire a sumei de bani mai sus indicată devine scadentă, din 1 iunie 2006

în 30 iunie 2009 și, totodată, au convenit ca, în cazul în care, pârâtul nu va

restitui reclamantului până la această dată suma de 165.000 dolari SUA, să cedeze

acestuia 50% din acțiunile pe care le deține la SC U.R. SA Făgăraș, respectiv

12.013 acțiuni cumpărate de la Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului în temeiul contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 30

septembrie 2004, precum și din acțiunile ce vor decurge din majorarea de

capital.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni din 30 iulie 2004, încheiat între Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului, în calitate de vânzător, și pârâtul

C.G., în calitate de cumpărător, s-a convenit ca vânzătorul să înstrăineze

cumpărătorului, libere de orice sarcini, un număr de 121.013 acțiuni, cu o

valoare nominală de 25.000 RON fiecare, în sumă totală de 3.025.325 RON,

reprezentând 57,05% din valoarea capitalului social subscris al SC U.R. SA

Făgăraș.

Potrivit clauzelor

acestui contract, proprietatea asupra acțiunilor vândute se transmite de la

vânzător la cumpărător la data creditării contului vânzătorului cu suma

reprezentând prețul de cumpărare al acțiunilor.

Prin contractul pe

care l-au încheiat, părțile contractante au stabilit că prețul de vânzare a

acțiunilor trebuie achitat de către cumpărător până cel mai târziu la data de

10 octombrie 2004 și că, în cazul în care această obligației nu este executată

până cel mai târziu la data de 25 octombrie 2004, contractul se desființează de

drept.

Din actul aflat la

dosar, ce emană de la Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului,

rezultă că între aceasta și pârâtul din prezenta cauză a fost perfectat

contractul de garanție reală mobiliară din 30 septembrie 2004, prin care s-a

constituit o garanției reală mobiliară în favoarea acestei autorități asupra

pachetului de 121.013 acțiuni, reprezentând 57,05% din capitalul social al SC

U.R. SA Făgăraș, garanție ce a fost înscrisă în Arhiva Electronică de Garanții

Reale Imobiliare și R.I.T. SA. Totodată, din cuprinsul acestui înscris, reiese

că pârâtul nu a executat obligația de plată a prețului de vânzare al acțiunilor

mai sus indicate, astfel că Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului

analizează oportunitatea rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare de

acțiuni din 30 septembrie 2004. Existența garanției reale mobiliare, conform

contractului de garanție reală mobiliară din 30 septembrie 2004, rezultă din

extrasul eliberat de Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare.

Prima instanță a

constatat că părțile au încheiat un contract de împrumut cu titlu oneros și, cu

toate că în contul pârâtului reclamantul a transferat proprietatea asupra sumei

de 150.000 dolari SUA, la data de 01 februarie 2005, așa cum rezultă din

ordinul de plată aflat la dosar, pârâtul nu a executat obligația de restituire

la scadență asumată prin semnarea contractului de împrumut.

Instanța a înlăturat

afirmația pârâtului în sensul că a achitat o parte din suma de bani pe care o

datorează reclamantului, ca nefiind susținută de nicio probă, deși părții

menționate i-au fost acordate două termene de judecată pentru a depune la

dosarul cauzei chitanțele doveditoare ale plăților pe care le-ar fi făcut

reclamantului în temeiul contractului de împrumut intervenit între părți. De

altfel, la termenul de judecată din data de 04 iunie 20201, pârâtul a arătat,

prin reprezentant, că nu deține un înscris care să ateste că a predat

reclamantului vreo sumă de bani din cea pe care a primit-o de la acesta, cu

titlu de împrumut.

Tribunalul a

înlăturat, ca nefondată, și susținerea formulată de pârât cu ocazia cuvântului

pe fond, precum și prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, în sensul

că cererea introductivă de instanță este inadmisibilă, față de prevederile art.

111 C. proc. civ., întrucât reclamantul a formulat o acțiune în constatare,

deși avea la îndemână calea unei acțiuni în realizare, și dat fiind că, prin

actul intitulat „addendum nr. 1 la contractul de împrumut", părțile, de

comun acord, au schimbat obiectul obligației de restituire, acesta fiind

constituit din cedarea cotei de 50% din acțiunile individualizate în contractul

de vânzare-cumpărare de acțiuni din 30 septembrie 2004.

În raport de

finalitatea cererii de chemare în judecată, respectiv aceea de a se obține

repararea prejudiciului pe care l-a încercat ca urmare a refuzului pârâtului de

a executa obligațiile pe care și le-a asumat prin semnarea contractului de

împrumut, această acțiune este în realizarea dreptului, iar nu o acțiune în

constatare, așa cum a susținut pârâtul.

Primul capăt de

cerere, reclamantul a solicitat instanței ca, prin sentința pe care o va

pronunța, să constate că pârâtul nu și-a îndeplinit obligațiile asumate, nu se

circumscrie prevederilor art. 111 C. proc. civ., deoarece neexecutarea

obligațiilor contractuale nu poate fi formulată decât ca un argument în

susținerea cererii de reparare a prejudiciului încercat de către reclamant, iar

nu ca o pretenție concretizată într-un petit al cererii, astfel că tribunalul

nu a admis, astfel cum a fost formulat, primul petit al cererii de chemare în

judecată.

În legătură cu cea

de-a doua apărare a pârâtului, Tribunalul a constatat că, potrivit clauzelor

contractului de împrumut și ale actului juridic denumit addendum nr. 1 la

contractul de împrumut, pârâtul și-a asumat o obligație alternativă, anume

aceea ca, în cazul în care, la data de 30 iunie 2009, nu va fi în măsură să

restituie reclamantului suma de bani indicată în contractul de împrumut, ce

constituie principala obligației pe care și-a asumat-o față de reclamant, să

cedeze acestuia cota de 50% din acțiunile ce formează obiectul material al

contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 30 septembrie 2004, pe care

l-a perfectat cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în

calitate de cumpărător.

Tribunalul a apreciat

că sunt întrunite cerințele de aplicare a dispozițiilor art. 1030 C. civ.,

deoarece acțiunile pe care pârâtul le-a cumpărat în temeiul acestui contract de

vânzare-cumpărare sunt indisponibilizate la dispoziția Autorității pentru

Valorificarea Activelor Satului, astfel că ele nu pot fi cedate reclamantului.

În consecință,

instanța a constatat că singura obligației ce poate fi stabilită în sarcina

pârâtului este aceea de a restitui suma de bani ce este stipulată în contractul

de împrumut, sens în care a dispus, în conformitate cu prevederile art. 1584 C.

civ.

În ceea ce privește

dobânda legală, tribunalul a constatat că reclamantul este îndreptățit să

obțină daune interese moratorii, constând în dobânda legală aplicabilă,

potrivit art. 3 din O.G. nr. 9/2000, cu referire la art. 1073 C. civ., ca

urmare a neexecutării la termen a obligației asumate prin contractul de

împrumut.

Prin Decizia civilă

nr. 180 din 7 decembrie 2010, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a

respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul C.G.; cu cheltuieli de

judecată și a obligat reclamantul Ș.C. să plătească Ministerului Finanțelor

Publice - prin organele teritoriale, suma de 2.007,70 RON reprezentând

diferență taxă judiciară de timbru în primă instanță.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a înlăturat, în primul rând, motivele de ordin

procedural invocate.

Astfel, excepția

necompetenței tribunalului în primă instanță a fost analizată prin încheierea

de dezbateri din 30 noiembrie 2010, în raport de cuantumul precizat al

pretențiilor, care depășesc 500.000 RON și în aplicarea art. 2 pct. 1 lit. b)

C. proc. civ., precum și a dispozițiilor art. 112 alin. (1) pct. 3 și 18

1

C. proc. civ.

În ceea ce privește

modul de citare a pârâtului în fața tribunalului, instanța a reținut că la

primul termen pârâtul a fost citat la adresa din Făgăraș, str. N., la locul de

muncă indicat în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, termen la care a

fost decăzut din dreptul de a depune întâmpinare.

La al doilea termen,

23 aprilie 2010, pârâtul s-a prezentat personal, menționând că adresa sa de

domiciliu este în Făgăraș, str. N., unde a fost citat la primul termen, fapt

consemnat în încheierea de ședință, astfel că nu a fost nici un viciu de

procedură, iar decăderea a operat legal conform art. 114

1

alin. (2)

raportat la art. 103 alin. (1) C. proc. civ.

În aceste condiții,

chiar dacă ar fi existat vreun viciu de procedură, ar fi fost acoperit conform

art. 89 alin. (2) C. proc. civ. Drept urmare, textul art. 105 alin. (2) nu este

aplicabil, iar soluția casării, solicitată, este specifică recursului și nu

apelului.

La următoarele termene,

pârâtul s-a prezentat personal și asistat de apărător, încât nu poate fi cazul

unei proceduri de citare viciate și în consecință motivul de apel va fi

respins.

Instanța de apel a

constatat, în același timp, că drepturile procedurale ale pârâtului au fost

respectate, întrucât, deși a fost decăzut din dreptul de a depune întâmpinare,

pârâtului a avut posibilitatea de a combate pretențiile reclamantului,

acordându-i-se un termen de aproximativ o lună, timp suficient pentru a depune

înscrisul de care a făcut vorbire și pentru a-și angaja un avocat.

Pârâtul nu s-a

conformat, deși i s-a mai acordat un nou termen pentru apărare, astfel că legal

prima instanță a refuzat la ultimul termen amânarea cauzei, pe considerentul că

nu sunt îndeplinite cerințele art. 156 alin. (1) C. proc. civ.

Practic, pârâtul a

avut la dispoziție întreg intervalul cuprins între 23 aprilie 2010 și 04 iunie

2010, de a-și pregăti apărarea, astfel că susținerile sale nu au nici un

suport. Dacă ar fi existat înscrisul de care se prevalează, respectiv că a

achitat o parte din datorie, acesta putea fi depus, chiar dacă a fost decăzut

din dreptul de a depune întâmpinare.

Cu privire la

timbraj, s-a constatat că instanța de apel nu poate dispune anularea cererii de

chemare în judecată ori să admită pretențiile în limitele timbrajului, cum s-a

solicitat prin cererea de apel, aceste soluții aparținând primei instanțe.

Constatând însă că cererea de chemare în judecată nu a fost timbrată

corespunzător, curtea a făcut aplicarea art. 20 alin. (5) din Legea nr.

146/1997, obligând pe reclamant la plata diferenței de taxă judiciară de

timbru.

Cu privire la

inadmisibilitatea petitului 1, s-a constatat că prima instanță a respins

petitul 1, astfel că pârâtul nu are interesul juridic să invoce acest motiv.

Cu privire la

motivele de drept substanțial, instanța de apel a pornit de la premisa că

pârâtul nu a contestat primirea sumei împrumutate. întrucât această obligație

nu a fost executată, legal prima instanță a făcut aplicarea dispozițiilor art.

1584 C. civ., obligându-l pe pârât la restituirea împrumutului.

Instanța a înlăturat

susținerea că s-ar fi acordat o dobândă mai mare sau neconformă legii, cât timp

prima instanță și-a fundamentat soluția pe dispozițiile O.G. nr. 9/2000, care,

prin art. 2 și 5 permite acordarea dobânzii legale. Faptul că nu s-a indicat

modalitatea de calcul, nu are relevanță din punctul de vedere al dreptului, ci

numai al executării silite, executorul judecătoresc, la nevoie, fiind în măsură

să calculeze cuantumul dobânzii.

S-a apreciat că

petitul privind restituirea împrumutului nu este inadmisibil, astfel cum

pretinde apelantul, cât timp condițiile de vânzare a acțiunilor înscrise în

addendum-ul nr. 1 nu sunt și nu erau îndeplinite la data introducerii acțiunii,

cum corect a reținut tribunalul, dovadă fiind înscrisul emis de autoritatea

competentă din care rezultă indisponibilizarea acțiunilor, iar actele emanate

de la pârât în calitate de director al SC U.R. SA, nu infirmă această stare de

fapt.

Nu este vorba despre

schimbarea raportului juridic obligațional, în sensul existenței unei novații,

nefiind îndeplinite cerințele art. 1128 - 1130 C. civ. Dimpotrivă, așa cum a

reținut prima instanță, prin addendum-ul în discuție s-a prevăzut o obligație

alternativă, care să permită exonerarea pârâtului de datorie și cum aceasta din

urmă nu poate fi îndeplinită, dispozițiile art. 1030 C. civ. sunt pe deplin

aplicabile, pârâtul fiind debitorul obligației inițiale de restituire a

împrumutului.

Instanța de apel a

mai reținut că, deși pârâtul a afirmat că ar fi restituit o parte din suma

împrumutată, la dosar nu există nicio dovadă în acest sens, conform art. 1138

C. civ. sau, cel puțin, o chitanță liberatorii prin care creditorul să fi

confirmat plata fie și parțială a datoriei ori un început de dovadă scrisă,

provenit de la creditor.

Ordinul de plată emis

de B.C.R. - SA, Sucursala Făgăraș, pe numele pârâtului, precum și un grafic de

rambursare, depuse la dosar, nu reprezintă asemenea dovezi, ci doar proba unui

nou împrumut contractat de pârât, nu și a afectațiunii lui în contul creanței

reclamantului.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul D.G., criticând-o pentru nelegalitate în

temeiul art 304 pct. 5 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

instanță s-a desfășurat în condițiile nelegalei citări a pârâtului pentru

termenul de judecată din 26 martie 2010, iar această împrejurare a condus la

nerespectarea dreptului la apărare al pârâtului, decăzut fiind din dreptul de a

depune întâmpinare, de a formula apărări și ridica excepții.

Astfel, la primul

termen de judecată, pârâtul a fost citat la sediul societății, din Făgăraș,

str. N., nr. X nu la domiciliul acestuia din Făgăraș, str. N., nr. Y județul

Brașov, fiind încălcate, astfel, dispozițiile art. 85, 88 alin. (1) pct. 2, 3,

4 și 6 C. proc. civ., ceea ce atrage aplicarea sancțiunii nulității, prevăzute

de art. 88 alin. (2). Citația, împreună cu acțiunea reclamantului, nu au ajuns

la destinație, întrucât persoana care se ocupa de corespondență nu a avut o astfel

de intrare în registrul de corespondență.

Pentru termenul din

23 aprilie 2010, pârâtul a fost citat la ambele adrese, respectiv str. N. nr. Y

și str. N. nr. X. La acel termen, pârâtul s-a prezentat și a învederat

instanței că nu a primit nicio citație, că locuiește în Făgăraș, str. N. nr. Y

(însă din eroare s-a consemnat în încheiere tot N. nr. X), că nu a avut

cunoștință de cererea de chemare în judecată și solicită un termen pentru

formularea apărării.

Instanța nu a luat în

considerare cererea legală de apărare a pârâtului, nu s-a pronunțat asupra

acesteia, dar i-a învederat aplicarea sancțiunii decăderii din dreptul de a

formula întâmpinare și de a propune probe. Cererea în probațiune a

reclamantului fusese discutată la primul termen, când pârâtul nu a fost legal

citat.

Vătămarea fiind

prezumată, în accepțiunea art. 105 alin. (2) C. proc. civ., prin citarea

nelegală, faptul că pârâtul s-a prezentat ulterior la celelalte termene nu

înlătură faptul că acesta a fost decăzut din dreptul de a formula întâmpinare

și de a propune probe în apărarea sa. Probele solicitate au fost admise în

temeiul art. 138 alin. (3) C. proc. civ., pârâtul făcând vorbire de

soluționarea pe cale amiabilă și de depunerea înscrisului pe care-l deține.

Aceste susțineri sunt

întărite de faptul că la termenul din data de 1 iunie 2010, reprezentantul

pârâtului a solicitat încuviințarea probei cu interogatoriul reclamantului și a

probei testimoniale.

Nu este reală

constatarea instanței de apel în sensul că la următoarele termene, pârâtul s-a

prezentat asistat de către apărător, acest lucru având loc doar la ultimul

termen de judecată.

nr. 201/D din 25 iunie 2010 este nelegală, deoarece este pronunțată de către o

instanță necompetentă, valoarea pretențiilor indicată în cererea de chemare în

judecată fiind de 473.550 RON, echivalent al sumei de 165.000 dolari SUA (1

dolar SUA = 2,87 RON).

Ulterior, reclamantul

a precizat cuantumul obiectului cererii ca fiind 500.739,83 RON, așa cum reiese

din încheierea din data de 26 martie 2010, în cuantum intrând și dobânda legală

de la data scadenței, 1 iulie 2009, până la data introducerii cererii, 4

februarie 2010, fără a depune modalitatea de calcul a dobânzii, precizare în

raport de care tribunalul și-a stabilit competența de soluționare a cauzei, la

termenul din 26 martie 2010.

Procedând, însă, la

calcularea dobânzii legale de referință prevăzute de art. 3 alin. (3) din O.G.

nr. 9/2000 (respectiv suma datorată înmulțită cu dobânda legală împărțit la 365

zile înmulțit cu numărul de zile scadente, respectiv: 473.550 x 8,253% : 365 x

219), valoarea dobânzii este de 23.449 RON.

Așadar, valoarea

totală a pretențiilor este de 496.999 RON, compusă din 473.550 și 23449,

competența materială de soluționare a cauzei în primă instanță aparținând Judecătoriei

Făgăraș, conform art. 1 raportat la art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

reclamantului este insuficient timbrată, având în vedere pretențiile formulate,

de 500.739,83 RON. Reclamantul datora 9.118,4 RON, după precizarea cuantumului

pretențiilor în cursul judecății, achitând doar 7.110,7 RON.

Pe cale de

consecință, cererea reclamantului trebuie, în principal, anulată ca insuficient

timbrată, iar în subsidiar, soluționată în limitele în care taxa judiciară de

timbru s-a plătit în mod legal, în conformitate cu art. 20 alin. (4) din Legea

nr. 146/1997.

Instanța de apel,

analizând motivele invocate, a constatat că cererea nu a fost timbrată

corespunzător și l-a obligat pe reclamant să achite diferența de taxă de timbru

în valoare de 2.007,70 RON.

Așa cum reține și

instanța de apel, cererea reclamantului nu putea fi respinsă ca insuficient

timbrată sau admisă în limitele achitării taxei, această soluție aparținând

primei instanțe, astfel că soluția dată de către prima instanța este nelegală, având

în vedere că a admis o cerere insuficient timbrată.

Mai mult, prima

instanță a dat dovadă de superficialitate, având obligația să calculeze și să

pună în vedere reclamantului să achite taxa judiciară de timbru pentru

pretențiile formulate, ulterior urmând să recalculeze taxa după ce reclamantul

și-a precizat pretențiile în fața instanței.

prematură, având în vedere faptul că părțile au schimbat modalitatea de

stingere a obligațiilor asumate.

Pârâtul și-a

îndeplinit întocmai obligațiile contractuale impuse prin contractul de

vânzare-cumpărare pe acțiuni din 30 septembrie 2004, inclusiv cele prevăzute

prin acordul social, pct. 1 c, pentru perioada de 5 ani de la transferul

dreptului de proprietate 30 octombrie 2004 - 30 octombrie 2009, fapt ce rezultă

adresă către vânzătoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului -

Direcția Generală Monitorizare Contracte Privatizare, depusă la dosar.

Urmează ca între

părțile contractante să se constate îndeplinirea obligațiilor și să se ridice

garanția reală mobiliară în favoarea vânzătorului, pârâtul nefiind legat de o

scadență până la care trebuia să cesioneze acțiunile sale către reclamant.

Acțiunea este

prematură și pentru faptul că reclamantul avea posibilitatea rezilierii

convenției încheiate la data de 26 ianuarie 2009, prin care se modifica

modalitatea de stingere a obligațiilor.

Nu se poate reține că

pârâtul nu a îndeplinit obligațiile asumate prin actul adițional, întrucât

transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor nu are stabilită o data

scadentă, prevăzându-se că „cedarea acțiunilor se va face la data când sunt

îndeplinite condițiile din contractul de vânzare-cumpărare pe acțiuni din 30

septembrie 2004 dintre Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și

C.G.".

Așadar, acest act

adițional din 26 ianuarie 2009 al contractului de împrumut reprezintă noua

voință a părților și trebuie să producă efecte juridice.

Fată de efectele

actului adițional, reclamantul trebuia să solicite rezoluțiunea, în temeiul

art. 1021 C. civ., întrucât susține că pârâtul nu și-a îndeplinit, în mod

culpabil, obligațiile asumate prin convenție.

Față de aceste

considerente apreciem că, instanța de fond, a dispus obligarea pârâtului la

restituirea unei sume, căreia nu i-a fost dovedită certitudinea, lichiditatea

și exigibilitatea, la fel pronunțându-se și asupra cuantumului dobânzii legale

și mai mult decât atât a omis convenția pârâților sau „legea pârâților"

stabilită prin actul adițional.

Totodată, prin

încheierea acestui act adițional, se poate constata o întrerupere a termenului

general de prescripție, astfel că, omițând acest înscris, acțiunea formulată de

către reclamant este prescrisă. Atât timp cât nu se recunoaște efectul

addendum-ului încheiat de către părți la data de 26 ianuarie 2009, nu se poate

reține întreruperea termenului de prescripție.

Un alt motiv pentru

care efectul addendum-ului trebuie reținut este faptul că, anterior încheierii

acestuia, a existat între părți un „gentlement agreement", prin care

reclamantul investea suma împrumutată în vederea achiziționării acțiunilor. De

asemenea, reclamantul a facilitat și obținerea unor contracte ulterioare, de

aceea acest împrumut ulterior s-a transformat într-un contract de

vânzare-cumpărare a acțiunilor, aceasta fiind finalitatea și dorința părților

încă de la încheierea primei convenții.

în vedere faptul că, prin ordinul de plată din 1 februarie 2005, s-a împrumutat

pârâtului suma de 150.000 dolari SUA, iar prin contractul de împrumut debitorul

își ia angajamentul de a achita creditorului suma de 165.000 dolari SUA.

Diferența de 15.000 dolari SUA reprezintă dobândă mai mare decât cea legală,

iar în raporturile civile obligația de a plăti o dobândă mai mare decât cea

stabilită în condițiile legii este nulă.

Cu toate acestea,

partea a acceptat achitarea acestei sume, deoarece acest împrumut era necesar

pentru a pune bazele unei strategii în activitatea comercială pe care o

desfășura la acea dată.

Ulterior, în luna

august 2005, la stăruințele reclamantului, pârâtul a încheiat un contract de

credit în valoare de 57.800 dolari SUA, iar suma de 52.000 dolari SUA a fost

achitată către reclamant, cu titlu de restituire parțială împrumut. Între părți

s-a încheiat la data respectivă un înscris, însă nesemnat de către reclamant.

privește dobânda legală, pretențiile reclamantului cu acest obiect urmează a fi

respinse, având în vedere că nu au fost corect calculate și timbrate.

Prin notele de

ședință depuse de către reclamant nu se arată modalitatea de calcul, prin care

s-a apreciat că dobânda legală este de 28.696 RON, iar dobânda este cea

prevăzută de art. 3 din O.G. nr. 9/2000.

De asemenea, dobânda

legală urmează a fi calculată de la data introducerii acțiunii în instanță, și

nu de la data scadenței, data înregistrării acțiunii fiind cea la care

reclamantul înțelege să-și valorifice dreptul material la acțiune.

constatarea dreptului este inadmisibil, atâta vreme cât reclamantul are

deschisă calea unei acțiuni în realizarea dreptului, conform art. 111 C. proc.

civ.

privind restituirea împrumutului este, de asemenea, inadmisibil, deoarece cei

doi cocontractanți au schimbat raportul juridic obligațional, potrivit

addendum-ului la contractul de împrumut din 01 februarie 2005, încheiat la data

de 26 ianuarie 2009.

Potrivit clauzelor

acestuia, întrucât restituirea împrumutului nu a avut loc la data de 30 iunie

2009, s-a transformat într-un alt raport juridic obligațional, fără a fi fost

stabilit un termen în acest sens.

Neîndeplinirea

condițiilor prevăzute în contractul de vânzare cumpărare încheiat cu

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu este imputabilă

debitorului, fiind determinată de criza economică mondială, ce a pus pe debitor

în imposibilitatea de a îndeplini obligația din acordul social cu sindicatul,

respectiv de a plăti drepturile salariale din anul 2009, motiv pentru care

vânzarea cumpărarea între părți nu a avut loc.

Ulterior, prin adresa

depusă la dosar, s-a făcut dovada că pârâtul și-a îndeplinit obligațiile din

acordul social, astfel că nu se poate reține faptul că addendum-ul nu își poate

produce efectele, iar addendum-ul nu precizează o dată până la care urmează să

se transmită dreptul de proprietate al acțiunilor.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată următoarele:

criticile recurentului-pârât referitoare la aprecierea greșită, de către

instanța de apel, a respectării normelor procedurale privind asigurarea

dreptului la apărare al pârâtului în faza judecății în primă instanță.

Nelegala citare a

pârâtului pentru primul termen de judecată, respectiv cel din 26 martie 2010 -

acesta fiind citat la nr. X, în loc de Y, pe str. N. din localitatea Făgăraș -

a afectat legalitatea măsurii dispuse la acel termen de către prima instanță,

cu privire la decăderea pârâtului din dreptul de a formula întâmpinare.

Ca atare, pârâtul era

în continuare îndreptățit a îndeplini un atare act procedural pentru termenul

imediat următor, respectiv cel din 23 aprilie 2010, pentru care a fost legal

citat la adresa de domiciliu, ceea ce nu s-a întâmplat, pârâtul prezentându-se

personal și solicitând amânarea judecății în vederea soluționării amiabile și a

depunerii de înscrisuri pentru dovedirea achitării unei părți din împrumut,

solicitare admisă de către instanță.

Întrucât pârâtul nu a

fost asistat de către un avocat la termenul de judecată din 23 aprilie 2010 -

care a coincis cu prima zi de înfățișare, primul termen la care pârâtul a fost

legal citat -, se constată incidența prevederilor art. 118 alin. (3) C. proc.

civ.

Pe acest temei,

instanța, în mod corect, a consemnat în încheierea de ședință dovezile și

apărările invocate de către pârât, în condițiile în care pârâtul nu a solicitat

un termen pentru pregătirea apărării și depunerea întâmpinării, astfel cum

prevede teza ultimă a art. 118 alin. (3) C. proc. civ. Pârâtul nu a înțeles, de

altfel, să mai formuleze întâmpinare în cursul judecății.

Se constată, în

aceste condiții, că vătămarea pricinuită pârâtului prin decăderea sa din

dreptul de a formula întâmpinare a fost înlăturată prin anularea acestui act de

procedură, la termenul imediat următor, instanța făcând aplicarea

corespunzătoare a prevederilor art. 118 alin. (3) C. proc. civ.

În conformitate cu

art. 138 alin. (1) C. proc. civ., dovezile ce nu au fost invocate prin

întâmpinare nu vor mai putea fi invocate în cursul judecății, cu excepția a

patru situații, expres și limitativ prevăzute de legiuitor, printre care și cea

de la pct. 4 al normei, referitoare la situația în care dovada nu a fost cerută

în condițiile legii din pricina lipsei de pregătire a părții, care nu a fost

asistată sau reprezentată de avocat.

Ipoteza descrisă de

art. 118 alin. (3) C. proc. civ., aceea în care partea, neasistată de avocat,

nu depune întâmpinare și, fără a solicita amânarea judecății în vederea

pregătirii apărării și a depunerii întâmpinării, învederează instanței dovezile

și apărările de care se prevalează în cauză, se încadrează tocmai în situația

de excepție a depunerii dovezilor prevăzută de art. 138 alin. (1) pct. 4 C.

proc. civ., anterior menționată.

Ca atare, în mod

corect, prima instanță, la termenul de judecată din 4 iunie 2010, constatând că

pârâtul nu a depus înscrisul învederat, în termenul prevăzut de art. 138 alin.

(3) C. proc. civ. - după ce îi acordase, de altfel, două termene în acest sens

-, a dispus decăderea pârâtului din dreptul de a administra proba încuviințată,

respingându-i solicitarea de acordare a încă unui termen în același sens.

Drept urmare, în mod

corect a apreciat instanța de apel că nu a fost încălcat dreptul la apărare al

pârâtului, în condițiile în care au fost respectate normele procedurale

relative la propunerea și administrarea probelor.

Nedepunerea

înscrisului invocat în apărare fiind imputabilă pârâtului, care nu a înțeles să

administreze proba încuviințată în termenul acordat în acest scop, această

parte nu se poate prevala de propria culpă procesuală, legată de neîndeplinirea

obligațiilor de efectuare a actelor de procedură în condițiile, ordinea și

termenele stabilite de lege ori de judecător și de probare a pretențiilor și

apărărilor, conform art. 129 alin. (1) C. proc. civ., pentru a critica

nerespectarea normelor de procedură, fiind pe deplin aplicabil art. 108 alin. (4)

C. proc. civ.

Față de cele expuse,

urmează a fi înlăturate criticile recurentului pe acest aspect.

instanța de apel a respins și excepția necompetenței materiale de soluționare a

cauzei, în primă instanță, de către Tribunal, dată fiind valoarea obiectului

cererii, astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată, precizată de

reclamant.

Atare valoare a fost

calculată în mod corect prin adăugarea, la debitul principal, a dobânzilor

aplicate acestuia între data scadenței și data formulării cererii de chemare în

judecată, dat fiind caracterul cert al acestor venituri, suma rezultată, ce

depășește pragul de 500.000 RON, atrăgând competența tribunalului în primă

instanță, deoarece, prevăzut de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Sunt nefondate

susținerile recurentului privind calcularea greșită a cuantumului dobânzilor

pentru perioada premergătoare formulării cererii de chemare în judecată,

deoarece, comparând calculul propus de către recurent cu cel realizat de către

reclamant prin cererea precizatoare de la termenul din 26 martie 2010, reiese

că diferența în minus din evaluarea pârâtului are drept cauză raportarea la un

număr mai mic de zile de întârziere în achitarea debitului, 219, în loc de 268.

Ca atare, susținerile

recurentului cu acest obiect urmează a fi respinse ca nefondate.

privește timbrajul aferent cererii de chemare în judecată, așa cum a fost

precizată, se observă că susținerile din motivarea recursului sunt

contradictorii.

Astfel, deși

recurentul acceptă argumentarea instanței de apel pe același aspect, în sensul

că cererea reclamantului nu putea fi respinsă ca insuficient timbrată sau

admisă în limitele achitării taxei, deoarece o asemenea soluție putea fi

adoptată doar de către prima instanță, susține în continuare aplicarea

sancțiunii nulității cererii pentru timbrare insuficientă ori analizarea

cererii în limitele legalei timbrări. Or, câtă vreme recurentul nu înțelege să

critice considerentele instanței de apel, susținerile referitoare la sancțiunea

aplicabilă sunt lipsite de obiect.

Pe de altă parte,

instanța de apel a făcut aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 20 alin.

(5) din Legea nr. 146/1997, prin darea în debit a reclamantului pentru

diferența de taxă judiciară de timbru neachitată în cursul judecății în primă

instanță, iar pârâtul nu a formulat critici pe acest aspect, prin motivele de

recurs.

În aceste condiții,

anularea cererii ca insuficient timbrată ori soluționarea cererii în limitele

legalei timbrări, conform art. 20 alin. (4) din Legea nr. 146/1997, ar echivala

cu aplicarea unei duble sancțiuni pentru aceeași neregularitate izvorâtă din

nerespectarea normei fiscale, ceea ce nu este admisibil.

Pentru același

argument, nu este posibilă nici soluția preconizată de către recurent, aceea a

anulării sentinței, pentru neîndeplinirea de către instanță a obligației de a

pune în vedere reclamantului, după precizarea pretențiilor, să achite diferența

de taxă judiciară de timbru; mai mult, o asemenea soluție nu are temei legal,

înlăturarea neregularității în discuție realizându-se în condițiile art. 20

alin. (5) din Legea nr. 146/1997, a căror aplicare, de către instanța de apel,

nu a fost contestată prin motivele de recurs.

Vor fi, astfel,

respinse susținerile recurentului pe aspectul timbrajului aferent cererii de

chemare în judecată.

recurent a excepției prematurității cererii de chemare în judecată - ca, de

altfel, și cea a inadmisibilității restituirii împrumutului, de la pct. 8 din

motivele de recurs - se bazează atât pe schimbarea obiectului raportului

juridic obligațional, în sensul intervenirii unei novații, însă și pe o altă

situație de fapt decât cea reținută de către ambele instanțe de fond.

Se constată că

niciuna dintre excepțiile invocate nu este întemeiată, pentru următoarele

considerente:

Instanța de apel -

confirmând hotărârea primei instanțe - a respins apărarea pârâtului în ceea ce

privește schimbarea obiectului raportului juridic obligațional, din împrumut în

obligație de vânzare în viitor a unui procent de 50% din acțiunile deținute de

către pârât la SC U.R. SA, deoarece prin actul adițional la contractul de

împrumut (din 1 februarie 2005), încheiat la data de 26 ianuarie 2009 și

intitulat „addendum", s-a prevăzut o obligație alternativă - restituire

împrumut/vânzare 50% din acțiuni -, iar cea din urmă obligație nu poate fi

îndeplinită, fiind aplicabile dispozițiile art. 1030 C. civ.

Se constată că

instanța de apel a acceptat crearea prin actul adițional a unei alte obligații

decât cea de restituire a împrumutului (și reclamantul a adoptat aceeași

poziție în proces, a se vedea concluziile scrise depuse în fața primei

instanțe), însă a apreciat că nu poate fi vorba despre novație, ci despre o

obligație alternativă. Așadar, a considerat că raportul obligațional prin care

s-a născut o obligație alternativă exclude novația.

Or, această premisă

de analiză este greșită, deoarece crearea unui raport juridic obligațional

conținând o obligație alternativă nu numai că nu exclude novația obiectivă, ci

implică o novație, în cazul preexistentei unui raport obligațional al cărui

obiect suportă o modificare.

Astfel, simpla

adăugare a unei noi obligații reprezintă un element nou față de vechea

obligație, care conduce la transformarea obligației pure și simple -

restituirea împrumutului - într-o obligație plurală - restituirea împrumutului

sau vânzarea acțiunilor. Atare modificare a raportului obligațional constituie

o novație prin schimbare de obiect.

Este fără relevanță

din acest punct de vedere că noua obligație, una complexă, o include și pe cea

anterioară: este vorba despre obligații diferite, cu regim juridic distinct,

cea veche - pură și simplă, care se stinge prin novație, cea nouă -

alternativă, fapt ce echivalează cu un obiect diferit al raportului juridic și

transformarea acestuia printr-o novație obiectivă.

Nu se poate susține

că obligația alternativă nu poate fi creată prin novație: acest mod de

transformare a obligației reprezentând o convenție, este supus libertății de

voință a părților contractante, care operează pe deplin în cauză - nu s-a

contestat, după cum s-a arătat, că a intervenit o modificare a obiectului

contractului inițial de împrumut -, în absența unei norme care să interzică în

mod expres novația în atare situație.

În raport de cele

expuse, ceea ce interesează în cauză este dacă novația a constat în înlocuirea

vechii obligații cu o obligație alternativă - restituire împrumut/vânzare 50%

din acțiuni - sau tot cu una pură și simplă - vânzare 50% din acțiuni.

Obligația alternativă

implicând două sau mai multe prestații în sarcina debitorului, conținutul

acestora trebuie să fie clar și neechivoc exprimat.

Din clauzele

convenției rezultă că s-a prelungit scadența restituirii împrumutului cu 5

luni, iar dacă până la acea dată nu se restituia împrumutul, urma ca debitorul

să cedeze creditorului o parte din acțiunile de la SC U.R. SA, la momentul la

care erau îndeplinite condițiile din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni

încheiat la data de 30 septembrie 2004 între pârât și Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului.

Obligațiile astfel

inserate în actul adițional au fost prevăzute succesiv, și nu alternativ, din

moment ce nu s-a prevăzut menținerea obligației de restituire a împrumutului

după scadență, pentru perioada ulterioară, în cazul neachitării împrumutului,

părțile convenind un alt mod de restituire a împrumutului, ceea ce atestă

intenția lor de înlocuire efectivă a vechii obligații.

Se constată, în

aceste condiții, că unica obligație convenită prin novație este cea legată de

vânzarea acțiunilor, ce reprezintă o obligație simplă.

Considerentele expuse

anterior vizează condițiile specifice ce trebuie îndeplinite pentru a opera

novația, respectiv: existența unei obligații valabile; aceea ca noua obligație

să conțină un element nou; intenția părților de a nova.

Trebuie verificată,

însă, cea de-a patra condiție, privind nașterea unei obligații noi valabile,

verificare posibilă în cadrul susținerilor recurentului-pârât în sensul

intervenirii novației.

Astfel, dacă noua

obligație este nulă absolut, nu se poate reține transformarea vechiului raport

obligațional, continuând să existe obligația contractată inițial.

Se observă că, prin

actul adițional, s-a prevăzut cedarea a 50% din acțiuni „la data când sunt

îndeplinite condițiile din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 30

septembrie 2004 dintre Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și

C.G.".

Obligația de vânzare

a acțiunilor a fost contractată sub o condiție suspensivă, aceea a îndeplinirii

de către pârât a condițiilor din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni.

Or, un asemenea

eveniment viitor și nesigur care afectează obligația depinde exclusiv de voința

debitorului, deoarece acesta decide dacă și la ce moment va produce efecte

juridice actul adițional, cu atât mai mult cu cât nu s-au prevăzut

circumstanțele în care condiția se putea sau nu socoti îndeplinită ori un

termen-limită în acest sens.

În acest fel,

creditorul este lipsit de orice mijloc de a verifica realizarea condiției și

motivele eventualei neîndepliniri, inclusiv de exercițiul dreptului de a

solicita restituirea prețului vânzării, deja achitat (prin remiterea sumei de

bani cu titlu de împrumut), cu atât mai puțin daune-interese pentru eventuale

prejudicii cauzate.

În cazul oricărei

condiții suspensive, nerealizarea acesteia pune părțile în situația în care

s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat raportul juridic obligațional, creditorul

obligației contractate sub condiție având dreptul la restituirea sumei de bani

remise, și nu la rezoluțiunea contractului ori la executarea silită, în natură

sau prin echivalent, astfel cum pretinde pârâtul prin motivele de recurs.

Or, prin modul de

contractare în cauză, creditorul nu numai că nu are nicio putere asupra

realizării condiției, însă nici nu poate pretinde restituirea sumei de bani,

până la îndeplinirea condiției.

Rezultă, astfel, că

incertitudinea producerii evenimentului condițional derivă exclusiv din

manifestarea voinței debitorului de a realizare a condiției, respectiv de a se

obliga, modalitate de contractare ce indică asumarea unei condiții pur

potestative din partea debitorului, obligația astfel asumată fiind nulă

absolut, în temeiul art. 1010 C. civ.

Nu pot fi primite

susținerile pârâtului în sensul că și-ar fi îndeplinit obligațiile asumate prin

contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, împrejurare care, din perspectiva

actului adițional, ar fi echivalat cu realizarea condiției, cu toate

consecințele ce decurg din acest fapt, inclusiv cu operarea transferului

dreptului de proprietate asupra acțiunilor, de la pârât la reclamant.

Instanța de apel,

prin decizia recurată, a constatat că pârâtul nu a îndeplinit toate obligațiile

din contract, neputând fi primite motivele de recurs prin care se susține

contrariul.

Instanța de apel a

avut în vedere extrasul din evidențele Arhivei Electronice de Garanții Reale

Mobiliare, ce confirmă existenta înscrierii, la data de 9 aprilie 2010, a unei

asemenea garanții în favoarea Autorității pentru Valorificarea Activelor

Statului asupra pachetului de 121.013 acțiuni, reprezentând 57,05% din capitalul

social al SC U.R. SA, cedate pârâtului prin contractul de vânzare-cumpărare de

acțiuni din 30 septembrie 2004, încheiat cu Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului.

Neîndeplinirea unor

obligații contractuale asumate prin acel contract este confirmată chiar de

către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, prin adresa nr.

2943/21 aprilie 2010, acesta fiind motivul pentru care subzistă

indisponibilizarea acțiunilor vândute pârâtului, în baza contractului de

garanție reală mobiliară încheiat odată cu contractul de vânzare-cumpărare de

acțiuni.

Instanța de apel a

mai constatat că această situație de fapt nu este infirmată de înscrisurile

invocate de către pârât, depuse în faza apelului, care emană chiar de la pârât,

în calitate de director general al SC U.R. SA.

În aceste condiții,

reiterarea, prin motivele de recurs, a împrejurărilor pretins relevate de

înscrisurile provenind de la pârât, respectiv îndeplinirea obligațiilor din

contractul încheiat cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului,

tinde la reaprecierea probelor administrate și a situației de fapt reținute de

către instanța de apel.

Or, această

finalitate este incompatibilă cu atribuțiile presupuse în sarcina instanței de

recurs, circumscrise exclusiv verificării legalității deciziei recurate, în

raport de motivele expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu

și a temeiniciei acesteia, pe baza probatoriului administrat.

Mai mult, nu s-au

administrat probe noi în recurs și nu s-a pretins o modificare a stării faptice

reținute de către ambele instanțe de fond în cauză.

Pe de altă parte, se

observă că, prin înscrisurile menționate, pârâtul susține îndeplinirea

obligațiilor din acordul social încheiat între pârât, în calitate de cumpărător

de acțiuni la SC U.R. SA, și sindicatul din această societate, protocol anexat

contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni.

Astfel, chiar dacă

s-ar considera că obligațiile din acordul social sunt îndeplinite, subzistă

neîndeplinirea obligațiilor din chiar contractul de vânzare-cumpărare de

acțiuni, constatată ca atare de către instanța de apel pe baza probatoriului

administrat, obligații în considerarea cărora a fost înscrisă garanția reală

mobiliară la care s-a făcut anterior referire.

Drept urmare, vor fi

înlăturate susținerile pârâtului pe acest aspect și, față de considerentele

deja expuse cu privire la calificarea juridică a condiției sub imperiul căreia

a fost contractată obligația prin actul adițional, se constată că novația nu a

operat, creditorul fiind îndreptățit a solicita executarea obligației inițiale,

respectiv restituirea împrumutului.

Eventualele

impedimente în îndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul încheiat cu

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, de natura celor la care a

făcut referire pârâtul prin motivele de recurs, ca un pretins caz de forță

majoră, nu au legătură cu valabilitatea obligației asumate, care se cercetează

în raport de momentul nașterii acesteia, și nu al executării obligației.

În consecință, vor fi

respinse excepțiile prematurității și a inadmisibilității cererii, în absența

unei novații, în considerarea căreia excepțiile au fost invocate.

Este de precizat,

totodată, că recurentul-pârât a susținut și faptul că, dacă nu sunt recunoscute

efectele juridice ale convenției materializate în actul adițional, cererea de

restituire a împrumutului este prescrisă, în raport de data scadenței și de

data formulării cererii de chemare în judecată.

Contrar susținerilor

pârâtului, actul adițional produce efectul întreruptiv, prevăzut de art. 16

alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, al termenului general de

prescripție, independent de novație, în condițiile în care, prin această

convenție, pârâtul a recunoscut creanța izvorâtă din contractul de împrumut

datat 1 februarie 2005 și și-a asumat o nouă scadență, respectiv 30 iunie 2009,

în raport de care nu este împlinit termenul de prescripție de 3 ani, cererea de

chemare în judecată fiind formulată la data de 2 februarie 2010 (data poștei

aplicată pe plicul de expediere a cererii).

Ca atare, actul

adițional datat 26 ianuarie 2009 are valoarea unui act confirmativ al creanței,

de natura celui prevăzut de art. 1167 alin. (2) C. civ., echivalând cu

recunoașterea creanței de către debitor și producând efectul preconizat prin

art. 16 din Decretul nr. 167/1958, urmând a fi înlăturate susținerile pârâtului

pe acest aspect.

nici susținerile referitoare la nulitatea obligației de plată a diferenței de

15.000 dolari SUA, în considerarea art. 9 din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul

dobânzii legale pentru obligații bănești, întrucât, din cuprinsul contractului

de împrumut, nu rezultă că această sumă de bani ar reprezenta dobândă.

Potrivit art. 1 din

O.G. nr. 9/2000, în forma în vigoare la data contractării, „Părțile sunt libere

să stabilească, în convenții, rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei

obligații bănești".

Or, nu se poate

reține că s-ar fi prevăzut remiterea vreunei sume de bani în caz de întârziere

la plata restituirii împrumutului, părțile inserând exclusiv obligația de

remitere la scadentă a sumei de 165.000 dolari SUA.

În ceea ce privește

pretinsa achitare parțială a împrumutului, se observă că susținerile pe acest

aspect nu conțin critici ale considerentelor deciziei recurate, în analiza

motivului de apel cu același obiect, ci o reiterare in terminis a susținerilor

din motivarea căii ordinare de atac.

În absența unor

critici de nelegalitate a argumentelor instanței de apel, în ceea ce privește

nedovedirea plății, în modalitățile prevăzute de C. civ., urmează ca

susținerile pârâtului să fie înlăturate ca nefondate.

privește dobânda legală, s-a răspuns deja, prin analiza motivelor de recurs de

la pct. 2 și 3 din prezentele considerente, alegațiilor pârâtului referitoare

la calculul dobânzii, precum și la soluția adoptată de instanța de apel în

privința taxei judiciare de timbru datorate și neachitate în cursul judecății

în primă instanță, inclusiv din perspectiva dobânzilor aplicate pentru perioada

premergătoare formulării cererii de chemare în judecată.

În privința

momentului de la care este datorată dobânda legală, în mod greșit, pârâtul

susține că aceasta trebuie calculată de la data introducerii acțiunii în

instanță, și nu de la data scadenței, aplicabile fiind prevederile art. 1079

alin. (2) pct. 3 C. civ.

Pe acest temei,

debitorul este de drept în întârziere, scadența expres prevăzută în contract

nefiind respectată de către debitor.

inadmisibilitatea capătului de cerere având ca obiect constatarea dreptului,

conform art. 111 C. proc. civ., se constată că susțineri identice formulate

prin motivele de apel au fost înlăturate prin decizia recurată ca fiind lipsite

de interes, dat fiind că prima instanță a respins acest petit.

Prin motivele de

recurs, nu se formulează critici la adresa considerentelor deciziei, ci se

reiterează motivul de apel pe acest aspect, drept urmare, susținerile pârâtului

vor fi înlăturate.

motivul de recurs relativ la excepția inadmisibilității cererii de chemare în

judecată, susținerile pe acest aspect au fost analizate la pct. 4 din

prezentele considerente, odată cu evaluarea excepției prematurității cererii.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va

respinge ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct.

5 și 9 C. proc. civ.

În temeiul art. 274

C. proc. civ., va obliga pe recurentul pârât C.G. la 21.500 RON cheltuieli de

judecată către intimatul reclamant Ș.C., reprezentând onorariu avocat pentru

această fază procesuală, conform chitanței depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul C.G. împotriva Deciziei nr. 180/Ap din 7 decembrie

2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Obligă pe recurentul

pârât C.G. la 21.500 RON cheltuieli de judecată către intimatul reclamant Ș.C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 februarie 2012.

Procesat de GGC - AS