ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1851/2013

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a Vl-a comercială sub nr. 35390/3/2010

reclamanta SC B. SRL a chemat in judecată pe pârâta SC E.S. SRL solicitând

obligarea pârâtei la restituirea sumei de 102.000 RON reprezentând împrumutul

acordat potrivit contractului de împrumut atestat din 29 august 2009 la Cabinet

de Avocat B.C., obligarea pârâtei la plata sumei de 3.138,54 RON dobânda legală

pentru suma împrumutată de la data scadenței, respectiv 1 decembrie 2009, până

la 1 mai 2010, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința

civilă nr. 16953 din 29 septembrie 2011 Tribunalul București, secția a Vl-a civilă,

a respins acțiunea formulată de reclamanta SC B. SRL în contradictoriu cu pârâta

SC E.S. SRL.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că potrivit contractului de împrumut d-na E.B.

figurează în calitate de fidejusor. Potrivit art. II.4 din contractul susmenționat

fidejusorul răspunde solidar cu debitorul cu toate bunurile mobile și imobile, in

caz de nerestituire a împrumutului de către debitor. Fidejusorul se obliga față

de creditor ca atunci când debitorul nu achită suma împrumutată la data scadenței,

să plătească imediat această sumă ca un debitor principal. Totodată fidejusorul

a renunțat la beneficiul de diviziune și discuțiune și s-a obligat la îndeplinirea

tuturor obligațiilor asumate conform art. 1652 și următoarele C. civ.

Împotriva acestei

sentinței a declarat apel reclamanta SC B. SRL. Aceasta a susținut, în primul rând,

repunerea în termenul prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ. privind exercitarea

căii de atac a apelului, potrivit art. 103 din același cod.

Prin decizia civilă

nr. 260/2012 din 6 iunie 2012 Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a

respins cererea de repunere în termenul de apel, a admis excepția tardivității declarării

apelului și a respins ca tardiv formulat apelul.

Pentru a hotărî

astfel instanța de apel a reținut că reprezentanții apelantei nu au făcut dovada

efectivă a imposibilității dintr-o împrejurare mai presus de voința lor de a promova

calea de atac a apelului în termenul legal de apel, respectiv în perioada cuprinsă

între 09 noiembrie 2011 și 25 noiembrie 2011.

Astfel, din probatoriul

administrat în cauză a rezultat că, în perioada în care a curs termenul de apel,

respectiv 09 noiembrie 2011-25 noiembrie 2011, administratorul apelatei a fost plecat

din România, însă acest motiv nu reprezintă o împrejurare mai presus de voința societății

apelante pentru a justifica, prin el însuși, repunerea în termenul de apel. Totodată,

perioada în care reprezentantul societății apelante a făcut dovada că a efectuat

anumite proceduri medicale, deci ar fi fost în imposibilitate de a declara apel,

este cuprinsă între data de 16 decembrie 2011 și 07 februarie 2012, fiind vorba

despre o altă perioadă decât cea de curgere a termenului de apel.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta SC B. SRL invocând ca și motive de nelegalitate

prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În argumentarea

motivelor de recurs invocate recurenta a arătat, în esență, că hotărârea instanței

de apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită și interpretarea eronată a legii

neanalizând toate motivele invocate în susținerea cererii de repunere în termenul

de apel potrivit înscrisurilor depuse.

Analizând criticile

aouse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată

că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de recurenta reclamanta SC

B. SRL să fie respins, pentru următoarele considerente:

Deși recurenta

în susținerea cererii sale de recurs a indicat motivele de nelegalitate prevăzute

de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., dezvoltând criticile formulate subsumat acestora,

Înalta Curte constată că acestea se încadrează exclusiv în prevederile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., drept pentru care va analiza recursul exclusiv din perspectiva

acestui motiv de nelegalitate.

Modificarea sau

casarea unei hotărâri poate fi solicitată potrivit art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată

cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Din perspectiva

acestui motiv de recurs, recurenta a pus în discuție aplicarea greșită și interpretarea

eronată a prevederilor legale aplicabile repunerii în termenul de exercitare a unei

căi de atac.

Potrivit dispozițiilor

art. 129 C. proc. civ., părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură

în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau judecător.

Conform dispozițiilor

art. 284 C. proc. civ., „Termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii,

dacă legea nu dispune altfel".

Rezultă, așadar,

că, potrivit acestui text de lege, apelul poate fi declarat în termen de 15 zile

de la data comunicării hotărârii, sancțiunea în caz de depășire a acestuia, ca termen

imperativ, fiind decăderea din dreptul de a se soluționa pe fond apelul.

Art. 103 C.

proc. civ. dispune la alin. (1) că „neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea

oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când

legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare

mai presus de voința ei". Alin. (2) al aceluiași articol prevede că „în acest

din urmă caz, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea

împiedicării; în același termen vor fi arătate și motivele împiedicării".

Prin urmare, pentru

a se putea dispune repunerea în termen, trebuie întrunite cumulativ trei condiții

și anume; partea care nu și-a exercitat în termen dreptul procedural trebuie să

facă dovada existenței unei împrejurări mai presus de voința ei, asemănătoare forței

majore; împrejurarea respectivă să se fi produs înăuntrul termenului legal peremtoriu

în care trebuia exercitat respectivul drept procedural iar partea interesată să

formuleze în termen de 15 zile de la data încetării împiedicării atât cererea de

repunere în termen cât și cererea de exercitare a dreptului.

În speță, din

probatoriul administrat în cauză a rezultat că în perioada în care a curs termenul

de apel, respectiv 09 noiembrie 2011-25 noiembrie 2011, administratorul apelatei

a fost plecat din România, fapt ce nu reprezintă o împrejurare mai presus de voința

societății apelante pentru a justifica, prin el însuși, repunerea în termenul de

apel. Totodată, perioada în care reprezentantul societății apelante a făcut dovada

că a efectuat anumite proceduri medicale, deci ar fi fost în imposibilitate de a

declara apel, este cuprinsă între data de 16 decembrie 2011 și 07 februarie 2012,

fiind vorba despre o altă perioadă decât cea de curgere a termenului de apel.

Astfel, în mod

corect instanța de apel a reținut că reprezentanții apelantei nu au făcut dovada

efectivă a imposibilității dintr-o împrejurare mai presus de voința lor de a promova

calea de atac a apelului în termenul legal de apel, respectiv în perioada cuprinsă

între 09 noiembrie 2011 și 25 noiembrie 2011.

Pentru aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge,

ca nefondat, recursul declarat de recurenta SC B. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta SC B. SRL împotriva deciziei civile nr. 260/2012 din 6 iunie

2012 a Curții de Apel București, secția a Vl-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 25 aprilie 2013.