ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1851/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a comercială sub nr. 35390/3/2010 reclamanta SC B. SRL a chemat in judecată pe pârâta SC E.S. SRL solicitând obligarea pârâtei la restituirea sumei de 102.000 RON reprezentând împrumutul acordat potrivit contractului de împrumut atestat din 29 august 2009 la Cabinet de Avocat B.C., obligarea pârâtei la plata sumei de 3.138,54 RON dobânda legală pentru suma împrumutată de la data scadenței, respectiv 1 decembrie 2009, până la 1 mai 2010, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 16953 din 29 septembrie 2011 Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC B. SRL în contradictoriu cu pârâta SC E.S.

SRL. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că potrivit contractului de împrumut d-na E.B. figurează în calitate de fidejusor. Potrivit art. II.4 din contractul susmenționat fidejusorul răspunde solidar cu debitorul cu toate bunurile mobile și imobile, in caz de nerestituire a împrumutului de către debitor. Fidejusorul se obliga față de creditor ca atunci când debitorul nu achită suma împrumutată la data scadenței, să plătească imediat această sumă ca un debitor principal. Totodată fidejusorul a renunțat la beneficiul de diviziune și discuțiune și s-a obligat la îndeplinirea tuturor obligațiilor asumate conform art. 1652 și următoarele C. civ. Împotriva acestei sentinței a declarat apel reclamanta SC B. SRL.

Aceasta a susținut, în primul rând, repunerea în termenul prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ. privind exercitarea căii de atac a apelului, potrivit art. 103 din același cod. Prin decizia civilă nr. 260/2012 din 6 iunie 2012 Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a respins cererea de repunere în termenul de apel, a admis excepția tardivității declarării apelului și a respins ca tardiv formulat apelul.

Pentru a hotărî astfel instanța de apel a reținut că reprezentanții apelantei nu au făcut dovada efectivă a imposibilității dintr-o împrejurare mai presus de voința lor de a promova calea de atac a apelului în termenul legal de apel, respectiv în perioada cuprinsă între 09 noiembrie 2011 și 25 noiembrie 2011. Astfel, din probatoriul administrat în cauză a rezultat că, în perioada în care a curs termenul de apel, respectiv 09 noiembrie 2011-25 noiembrie 2011, administratorul apelatei a fost plecat din România, însă acest motiv nu reprezintă o împrejurare mai presus de voința societății apelante pentru a justifica, prin el însuși, repunerea în termenul de apel.

Totodată, perioada în care reprezentantul societății apelante a făcut dovada că a efectuat anumite proceduri medicale, deci ar fi fost în imposibilitate de a declara apel, este cuprinsă între data de 16 decembrie 2011 și 07 februarie 2012, fiind vorba despre o altă perioadă decât cea de curgere a termenului de apel. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC B. SRL invocând ca și motive de nelegalitate prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În argumentarea motivelor de recurs invocate recurenta a arătat, în esență, că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită și interpretarea eronată a legii neanalizând toate motivele invocate în susținerea cererii de repunere în termenul de apel potrivit înscrisurilor depuse.

Analizând criticile aouse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de recurenta reclamanta SC B. SRL să fie respins, pentru următoarele considerente: Deși recurenta în susținerea cererii sale de recurs a indicat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., dezvoltând criticile formulate subsumat acestora, Înalta Curte constată că acestea se încadrează exclusiv în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., drept pentru care va analiza recursul exclusiv din perspectiva acestui motiv de nelegalitate. Modificarea sau casarea unei hotărâri poate fi solicitată potrivit art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta a pus în discuție aplicarea greșită și interpretarea eronată a prevederilor legale aplicabile repunerii în termenul de exercitare a unei căi de atac. Potrivit dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau judecător. Conform dispozițiilor art. 284 C. proc. civ., „Termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel". Rezultă, așadar, că, potrivit acestui text de lege, apelul poate fi declarat în termen de 15 zile de la data comunicării hotărârii, sancțiunea în caz de depășire a acestuia, ca termen imperativ, fiind decăderea din dreptul de a se soluționa pe fond apelul.

Art. 103 C. proc. civ.

dispune la alin. (1) că „neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei". Alin. (2) al aceluiași articol prevede că „în acest din urmă caz, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării; în același termen vor fi arătate și motivele împiedicării". Prin urmare, pentru a se putea dispune repunerea în termen, trebuie întrunite cumulativ trei condiții și anume; partea care nu și-a exercitat în termen dreptul procedural trebuie să facă dovada existenței unei împrejurări mai presus de voința ei, asemănătoare forței majore; împrejurarea respectivă să se fi produs înăuntrul termenului legal peremtoriu în care trebuia exercitat respectivul drept procedural iar partea interesată să formuleze în termen de 15 zile de la data încetării împiedicării atât cererea de repunere în termen cât și cererea de exercitare a dreptului.

În speță, din probatoriul administrat în cauză a rezultat că în perioada în care a curs termenul de apel, respectiv 09 noiembrie 2011-25 noiembrie 2011, administratorul apelatei a fost plecat din România, fapt ce nu reprezintă o împrejurare mai presus de voința societății apelante pentru a justifica, prin el însuși, repunerea în termenul de apel. Totodată, perioada în care reprezentantul societății apelante a făcut dovada că a efectuat anumite proceduri medicale, deci ar fi fost în imposibilitate de a declara apel, este cuprinsă între data de 16 decembrie 2011 și 07 februarie 2012, fiind vorba despre o altă perioadă decât cea de curgere a termenului de apel.

Astfel, în mod corect instanța de apel a reținut că reprezentanții apelantei nu au făcut dovada efectivă a imposibilității dintr-o împrejurare mai presus de voința lor de a promova calea de atac a apelului în termenul legal de apel, respectiv în perioada cuprinsă între 09 noiembrie 2011 și 25 noiembrie 2011. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta SC B. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC B. SRL împotriva deciziei civile nr. 260/2012 din 6 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a Vl-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 aprilie 2013.