ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2990/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2990/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra recursului, din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin

contestația la executare înregistrată la data de 07 iulie 2009 pe rolul Curții

de Apel București, secția a V-a comercială, contestatorii J.I. și J.A. au

chemat în judecată pe intimata A.V.A.S., solicitând ca prin sentința ce se va

pronunța să se constate că dreptul de a cere executarea silită este prescris,

să se anuleze actele de executare constând în adresele de comunicare a

titlurilor executorii din 3 martie 2009 și a procesului verbal de sechestru din

1 din data de 17 iunie 2009 și executarea silită începută de A.V.A.S., cu

cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate

dispozițiile O.U.G. nr. 51/1998 republicată.

Intimata A.V.A.S. a formulat

întâmpinare solicitând, în esență, respingerea contestației, întrucât la data

preluării creanței, SC C.J.T.S. SRL se aflat în procedura de reorganizare

judiciară și faliment prevăzută de Legea nr. 64/1995, procedură care a fost

închisă prin sentința civilă nr. 253 din 4 februarie 2008 pronunțată de

Tribunalul Constanța.

Prin sentința comercială nr. 132 din 3

noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială,

a fost admisă contestația la executare, s-a constatat prescris dreptul de a

cere executarea silită si s-a anulat executarea silită începută de intimata A.V.A.S.

Recursul declarat de A.V.A.S.

împotriva acestei sentințe, a fost admis prin Decizia nr. 2171 din 08 iunie 2010

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a fost

casată sentința atacată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță,

pentru a se analiza cauzele de întrerupere a cursului prescripției invocate de

intimata A.V.A.S.

În rejudecare, prin sentința

comercială nr. 34 din 23 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a V-a comercială, a fost admisă contestația la executare, s-a constatat

prescris dreptul de a cere executarea silită și s-a anulat executarea silită

începută de intimata A.V.A.S.

Prin Decizia nr. 714 din data de 15

februarie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a

civilă, a fost admis recursul declarat de A.V.A.S. împotriva sentinței

comerciale nr. 34 din 23 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a V-a comercială, a fost casată hotărârea recurată și a fost trimisă cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

În motivare, s-a reținut, în esență,

că, în temeiul art. 315 C. proc. civ., instanța avea obligația de a analiza

pretinsele cauze de întrerupere a cursului prescripției prin prisma

prevederilor art. 1872 și art. 1873 C. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul

Curții de Apel București la data de 10 aprilie 2012, ulterior, în urma

soluționării incidentului procedural, a fost înregistrată sub număr de Dosar nr.

2983/2/2012 (nr. 854/2012).

Prin sentința comercială nr. 70 din 24

mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost

admisă contestația la executare formulată de contestatorii debitori J.I. și J.A.,

împotriva executării silite începută de A.V.A.S., în contradictoriu cu intimata

creditoare A.V.A.S.

S-a constatat prescris dreptul de a

cere executarea silită.

A fost anulată executarea silită

pornită de intimata A.V.A.S. împotriva contestatorilor în baza titlurilor

executorii constând în convenția de credit din 23 februarie 1995 și al

convenției de angajament din 18 noiembrie 1996 și al Contractului de garanție

imobiliară autentificat din 01 martie 1995 de Notariatul de Stat Constanța.

Pentru a hotărî astfel, analizând

materialul probator administrat în cauză, având în vedere și dispozițiile art. 315

alin. (1) C. proc. civ., instanța a reținut că prin adresele din 03 martie 2009,

A.V.A.S. a comunicat contestatorilor titlurile executorii ce constată creanța

în valoare de 329,798,29 dolari SUA preluată de la Bancorex prin contractul de

cesiune de creanță din 24 iunie 1999, respectiv de la SC B.C.R. SA prin

contractul de cesiune de creanță din 13 decembrie 1999 și creanța în valoare de

1.264.608,86 dolari SUA privind debitorul cedat SC C.J.T.S. SRL (fila 13, 14 Dosar

nr. 6221/2/2009).

Conform convenției de credit din 23

februarie 1995, Banca Română de Comerț Exterior a acordat SC C.S.C. SRL un

credit în valoare de 100.000 dolari SUA care urma a fi rambursat în două rate

egale la datele de 23 august 1995 și 23 februarie 1996. Restituirea creditului

a fost garantată printr-o ipotecă de rang I, constituită de garantul I.J. în

calitate de codebitor solidar și indivizibil asupra apartamentului situat în

Constanța, Garantul a renunțat la beneficiul de diviziune și de discuțiune.

Potrivit contractului de garanție

imobiliară autentificat de notariatul de Stat la data de 1 martie 1995 creditul

a fost garantat prin ipotecă și de garantul J.A., aceasta renunțând la

beneficiul de discuțiune și de diviziune.

Prin addendum-ul  din 3 martie 1995 la

convenția de credit, a fost suplimentat creditul cu suma de 200.000 dolari SUA,

iar prin addendum-ul din 29 iunie 1995 s-a suplimentat creditul anterior cu

suma de 450.000 dolari SUA, fiind suplimentată și garantarea creditului prin

instituirea unei noi garanții imobiliare prin angajamentul CNM R. SA.

Instanța a constatat că la data de 23

decembrie 1996 părțile au convenit reeșalonarea creditului, păstrându-se

garanțiile anterioare, convenția fiind semnată de contestatorul I.J. atât în

calitate de director general al societății debitoare, cât și de codebitor.

Între aceleași părți s-a încheiat și o

convenție angajament, ce a fost semnată și de fidejusorul Jercan Ion.

S-a reținut că prin sentința civilă nr.

253 din 04 februarie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 12/118/1998 de Tribunalul

Constanța a fost dispusă închiderea procedurii insolvenței debitorului.

Intimata a invocat, prin întâmpinare,

suspendarea cursului prescripției extinctive a dreptului la executarea silită a

garanției imobiliare, ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 35 și 36 din

Legea nr. 64/1995, respectiv a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006.

De asemenea, a invocat și întreruperea

cursului prescripției pentru aceleași considerente.

Cu privire la excepția prescripției

dreptului la executarea silită invocată de contestator, potrivit art. 9 din O.U.G.

nr. 51/1998 devenit ulterior, în urma modificărilor, art. 13 din O.U.G. nr. 51/1998,

"termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a

creanțelor preluate de A.V.A.S., constatate prin acte care constituie titlu

executoriu sau care, după caz, au fost investite cu formulă executorie, este de

7 ani. Acest termen nu se aplică creanțelor pentru care dreptul de a cere

executarea silită a fost prescris".

Creanța a fost cesionată potrivit

contractelor de cesiune de creanță din 24 iunie 1999 și din 13 decembrie 1999

privind debitorul cedat SC C.J.T.S. SRL (filele 56-66 Dosar nr. 6221/2/2009)

Calculându-se termenul de prescripție

de 7 ani de la data cesionării creanțelor, respectiv de la data de 24 iunie 1999

și 13 decembrie 1999, a rezultat că, cel mai târziu termenul de prescripție a

executării silite se împlinește la data de 13 decembrie 2006.

Nu a putut fi reținută susținerea

intimatei în sensul că aplicarea dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 64/1995,

respectiv a art. 36 din Legea nr. 85/2006 are ca efect suspendarea cursului

prescripției extinctive a executării silite.

Având în vedere principiul

"accesoriul urmează soarta juridică a principalului", s-a constatat

că, în speță, contractul de ipotecă fiind accesoriu convenției de credit din 23

februarie 1995 și al convenției de angajament din 18 noiembrie 1996 urmează

soarta juridică a acestuia în sensul că încetarea efectelor convenției

principale are drept consecință încetarea și a efectelor garanției.

Curtea a arătat că art. 36 și 37 din

Legea nr. 85/2006 reglementează procedura suspendării de drept a judecării

cauzelor având ca obiect creanțe față de averea debitorului sau pretenții față

de bunurile din averea debitorului precum și suspendarea procedurilor de

executare silită contra averii debitorului, scopul acestei măsuri legale fiind

de a concentra toate litigiile având ca obiect averea debitorului, în

competența exclusivă a judecătorului sindic. Suspendarea operează prin efectul

legii și trebuie numai constatată, la sesizarea sau la cererea persoanei

interesate.

Instanța a apreciat că suspendarea nu

operează cu privire la procedurile de executare silită declanșate de creditori

contra bunurile din averea personală a fidejusorilor debitorului sau a

persoanelor ce au garantat prin cauțiune reală obligațiile debitorului. Așa

fiind, acest articol nu poate fi interpretat prin analogie în sensul că se

referă și la acțiunile pentru realizarea creanțelor asupra bunurilor altor

persoane decât debitorul din cadrul procedurii falimentului, adică împotriva

unor terți, cum sunt garanții ipotecari.

Acestea sunt considerentele pentru

care nu se poate reține că suspendarea de drept dispusă de acest articol de

referă și la executarea creanței prin valorificarea bunului ipotecat și care

aparține unui terț.

În ceea ce privește cauzele de

întrerupere a cursului prescripției curtea a reținut că, potrivit art. 1872 alin.

(1) C. civ. „întreruperea civilă a prescripției, făcută în contra unuia din

debitorii solidari, are efect în contra tuturor celorlalți codebitori ai săi.

Întreruperea civilă făcută în contra

unuia din moștenitorii unui debitor solidar nu are efect în contra celorlalți

comoștenitori, chiar dacă creanța ar fi ipotecară, dacă obligația nu este

nedivizibilă. Asemenea întrerupere nu are efect în contra codebitorilor

debitorului defunct, decât în măsura părții de obligație a moștenitorului

contra cărui s-a făcut întreruperea (alin. (2)).

Spre a întrerupe prescripția în contra

acelor codebitori, trebuie o întrerupere făcută în contra tuturor moștenitorilor

debitorului defunct (alin. (3)).

Art. 1873 C. civ. prevede că „

întreruperea civilă a prescripției, făcută în contra debitorului principal, are

efecte și în contra cauțiunii.

întreruperea făcută în contra

cauțiunii nu poate opri cursul prescripției datoriei principale."

Se reține că în cauză nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 1036 C. civ. care prevede că "actul care

întrerupe prescripția în privința unuia din creditorii solidari profită la toți

creditorii", și nici ale art. 1045.civ. care dispune că "acțiunea

intentată contra unui din debitori întrerupe prescripția în contra tuturor

debitorilor".

Contractul de garanție imobiliară

autentificat din 01 martie 1995 de Notariatul de Stat Constanța garantează

executarea unui contract comercial, respectiv a contractului de credit. Acesta

reprezintă o faptă de comerț unilaterală sau mixtă, în sensul că este faptă de

comerț numai pentru SC B.R.C.E. SA, iar pentru proprietarul bunului ipotecat

este act juridic civil. Potrivit art. 56 C. com., în vigoare la acel moment,

"dacă un act este comercial numai pentru una dintre părți, toți

contractanții sunt supuși, încât privește acest act, legii comerciale, afară de

dispozițiile privitoare la persoana chiar a comercianților și de cazurile în

care legea ar dispune altfel".

În acest context s-a arătat că, în

ceea ce privește contractul de ipotecă, sunt aplicabile dispozițiile legii

comerciale, respective și cele prevăzute de art. 42 C. com., conform cărora

"în obligațiile comerciale codebitorii sunt ținuți solidar, afară de

stipulație contrarie", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol,

"aceeași prezumție există și contra fidejusorului, chiar necomerciant,

care garantează o obligație comercială".

Aceste texte de lege instituie în

materie comercială prezumția de solidaritate atât în ceea ce îi privește pe

codebitori, cât și pe fidejusor și debitorul principal.

Deoarece ipoteca este o garanție reală

care poartă asupra unui bun imobil, garantul ipotecar nu are calitatea de

fidejusor al debitorului principal, astfel că nu se aplică prevederile art. 42 alin.

(2) C. com. și cele ale art. 1873 C. civ. referitoare la efectele întreruperii

prescripției executării contra debitorului, în ceea ce privește prescripția

executării contra fidejusorului.

Totodată, alin. (3) al art. 42 dispune

că prezumția de solidaritate prevăzută de alin. 1 al articolului "nu se

aplică la necomercianți pentru operațiuni care, încât îi privește, nu sunt

fapte de comerț".

Întrucât contestatorii nu sunt

comercianți, iar prin încheierea contractului de garanție imobiliară nu au

făcut o faptă de comerț, pentru aceștia actul juridic având caracter civil, se

deduce că nu li se aplică prezumția de solidaritate prevăzută de dispozițiile art.

42 alin. (1) C. com.

Neexistând solidaritate între garantul

ipotecar și debitoarea, cu privire la achitarea debitului datorat de debitoare,

nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 1036, art. 1045 și art. 1872 C. civ.

care vizează efectele întreruperii prescripției executării contra debitorului

principal asupra prescripției executării contra codebitorilor.

Pentru aceste considerente, Curtea de

Apel București a constatat că, în raport de data comunicării somațiilor către

contestatori, 03 martie 2009, termenul de prescripție a executării silite prin

valorificarea bunului ipotecat aparținând contestatorilor, s-a împlinit la data

de 13 decembrie 2006. Cum nu s-a făcut dovada intervenirii vreunui caz de

suspendare sau întrerupere a prescripției dreptului la executare silită prin

valorificarea bunului obiect al garanției imobiliare, s-a apreciat că este

prescris dreptul la executarea silită împotriva contestatorilor.

În termen legal, împotriva acestei

sentințe, A.V.A.S. București a declarat recurs, solicitând admiterea recursului

modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul respingerii excepției

prescripției dreptului de a cere executarea silită și, pe fond, respingerea

contestației la executare formulată de către debitorii J.A. și J.I.

După o scurtă prezentare a situației

de fapt, în motivare, redând prevederile art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind

procedura insolvenței, precum și art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998,

republicată, privind valorificarea unor active ale statului, recurenta

apreciază că executarea pornită de A.V.A.S. prin comunicările din 03 martie 2009

către contestatorii J.A. și J.I. este în termenul legal de prescripție, în

raport de data închiderii procedurii falimentului SC C.J.T.S. SRL, respectiv,

04 februarie 2008.

Totodată, arată recurenta, conform

dispozițiilor art. 137 alin. (4) din Legea nr. 85/2006 „descărcarea de

obligații a debitorului nu atrage descărcarea de obligații a fidejusorului sau

a codebitorului principal."

În opinia recurentei, J.I. și J.A.

sunt garanți ai obligației de plată, calitatea lor de garant conferindu-le

rolul de accesoriu față de debitorul principal, în situația insolvabilității

acestuia, astfel că, termenul de prescripție, precum și toate obligațiile

decurgând din lege, li se aplică în aceeași măsură.

Or, în condițiile în care pentru

datoria principală prescripția s-a întrerupt, întrucât art. 35 din Legea nr. 64/1995

republicată (actualmente art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura

insolvenței) operează imperativ și suspendă toate acțiunile judecătorești

pentru recuperarea sa, este evident că și pentru garanție, ca accesoriu,

prescripția a fost întreruptă.

Solidaritatea garanților regăsită în

speța de față este valabilă din punctul de vedere al asumării obligației de

plată, ceea ce înseamnă că o întrerupere a prescripției contra unui debitor are

ca efect întreruperea prescripției și față de ceilalți codebitori (art. 1045

coroborat cu art. 1036 C. civ.).

Raportat și la dispozițiile art. 1872,

1873 C. civ., recurenta consideră soluția instanței de fond ca fiind

netemeinică și nelegală având în vedere că executarea începută de A.V.A.S. a

fost făcută în interiorul termenului de prescripție.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 9 și ale art. 304

1

C. proc. civ.

Intimații Jercan Ion și Jercan au

formulat întâmpinare prin care au solicitat, în esență, respingerea recursului,

ca nefondat.

Analizând sentința recurată, în

limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și

temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că soluția pronunțată de

Curtea de Apel București, cuprinsă în dispozitivul sentinței, este corectă,

urmând, însă, a se înlocui motivarea acesteia, după cum urmează:

Înalta Curte constată că la data de 01

martie 1995, contestatorii Jercan Ion și Jercan Alina au încheiat contractul de

garanție imobiliară autentificat din 01 martie 1995 prin care s-a instituit, în

favoarea SC B. SA, ipoteca asupra apartamentului situat în Constanța, județul

Constanța pentru garantarea creditului contractat de SC C.J.T.S. SRL, în

temeiul contractului de credit din 23 februarie 1995 încheiat cu SC B. SA.

Contractul a fost preluat prin cesiune

de către intimata A.V.A.S., iar aceasta, prin adresele din 3 martie 2009 a

comunicat contestatorilor titlurile executorii. Urmare a faptului că nu s-a

efectuat plata sumelor indicate în somațiile și adresele de comunicare a

titlurilor executorii din 03 martie 2009, în condițiile O.U.G. nr. 51/1998

republicată., A.V.A.S. a început urmărirea silită, încheind la 17 iunie 2009 un

proces-verbal de sechestru privind indisponibilizarea apartamentului aflat în

proprietatea contestatorilor.

Concluzia instanței de fond cu privire

la inexistența solidarității dintre contestatorii Jercan Ion și Jercan Alina și

societatea debitoare SC C.S.C. SRL este greșită, întrucât, atât din convenția

de angajament, cât și din contractul de garanție imobiliară rezultă că J.I. și

J.A. sunt terți, care s-au obligat solidar și indivizibil alături de societatea

debitoare SC C.S.C. SRL.

Existența solidarității este susțină

și de cele reținute prin Decizia de casare nr. 714 din 15 februarie 2012

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care, în respectarea

dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., a trimis cauza spre rejudecare în vederea

analizării de către instanța de fond a pretinselor cauze de întrerupere a

cursului prescripției din perspectiva art. 1872 și art. 1873 C. civ. invocate

de intimata A.V.A.S. în primul ciclu procesual, constatând că nici în

rejudecare, instanța de fond nu s-a pronunțat asupra acestor aspecte, ci a

analizat cauza pe excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită,

fundamentată eronat pe inexistența solidarității dintre contestatori și

societatea debitoare.

Reiterând apărările formulate pe

parcursul litigiului, recurenta, se prevalează, în mod greșit, de reglementarea

conferită de art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei,

susținând că executarea pornită de A.V.A.S. prin comunicările din data 3 martie

2009 a titlurilor executorii către contestatori, este în termenul legal de

prescripție, termenul de prescripție fiind suspendat, având în vedere că la

data preluării creanței societatea debitoare s-a aflat în procedura

falimentului, iar procedura falimentului SC C.S.C. SRL a fost închisă la 04

februarie 2008.

Este adevărat că potrivit art. 36 din

Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei „de la data deschiderii

procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare sau extrajudiciare

pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale," însă,

este de reținut că această normă este de strictă interpretare, iar suspendarea

operează numai cu privire la acțiunile pornite împotriva debitoarei, în scopul

protejării persoanei juridice aflate în această situație, neputând fi extinsă

prin analogie codebitorilor sau garanților solidari, persoane fizice.

Totodată, suspendarea operează numai

cu privire la acțiunile pornite împotriva debitorului sau bunurilor sale, iar

dispozițiile Codului civil ori ale Decretului nr. 167/1958 referitoare la

suspendarea cursului prescripției nu cuprind nicio referire la efectul pe care

suspendarea prescripției debitului principal îl produce asupra garanților.

Prin urmare, contrar susținerilor

recurentei, dreptul de a cere executarea silită împotriva debitorilor

subsecvenți, persoane fizice (în speță contestatorii J.I. și J.A.) nu a fost

suspendat, iar în raport de termenul de prescripție de 7 ani instituit de

prevederile art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998 și reținut în mod legal de

instanța de fond.

În mod corect, s-a constatat ca fiind

prescris dreptul A.V.A.S. de a cere executare silită împotriva contestatorilor,

executare începută prin comunicarea titlurilor executorii la data de 3 martie

2009, urmate de procesul-verbal de sechestru din data de 17 iunie 2009,

deoarece termenul de prescripție se împlinise la data de 13 decembrie 2006

Nu în ultimul rând, reglementarea

conferită de art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței

vizează suspendarea cursului prescripției, instituție distinctă de cea a

întreruperii cursului prescripție, acesta din urmă nefiind incidență în raport

de prevederile speciale ale legii insolvenței.

Dispozițiile speciale ale legii

insolvenței nu dispun cu privire la aspectele referitoare la întreruperea

cursului prescripției extinctive, iar pretinsele cauze reglementate de art. 1872

și 1873 și invocate nu-și găsesc incidența în contextul juridic reținut.

Pentru toate argumentele care preced, Înalta

Curte constată că hotărârea recurată este la adăpost de orice critică, motiv

pentru care, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A.V.A.S. București împotriva

sentinței comerciale nr. 70 din 24 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a civilă, menținând hotărârea atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

recurenta A.V.A.S. București împotriva sentinței comerciale nr. 70 din 24 mai

2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

2 octombrie 2013.