ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2990/2013

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin contestația la executare înregistrată la data de 07 iulie 2009 pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a comercială, contestatorii J.I. și J.A. au chemat în judecată pe intimata A.V.A.S., solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se constate că dreptul de a cere executarea silită este prescris, să se anuleze actele de executare constând în adresele de comunicare a titlurilor executorii din 3 martie 2009 și a procesului verbal de sechestru din 1 din data de 17 iunie 2009 și executarea silită începută de A.V.A.S., cu cheltuieli de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile O.U.G.

nr. 51/1998 republicată. Intimata A.V.A.S. a formulat întâmpinare solicitând, în esență, respingerea contestației, întrucât la data preluării creanței, SC C.J.T.S. SRL se aflat în procedura de reorganizare judiciară și faliment prevăzută de Legea nr. 64/1995, procedură care a fost închisă prin sentința civilă nr. 253 din 4 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul Constanța. Prin sentința comercială nr. 132 din 3 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a fost admisă contestația la executare, s-a constatat prescris dreptul de a cere executarea silită si s-a anulat executarea silită începută de intimata A.V.A.S. Recursul declarat de A.V.A.S.

împotriva acestei sentințe, a fost admis prin Decizia nr. 2171 din 08 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a fost casată sentința atacată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță, pentru a se analiza cauzele de întrerupere a cursului prescripției invocate de intimata A.V.A.S. În rejudecare, prin sentința comercială nr. 34 din 23 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a fost admisă contestația la executare, s-a constatat prescris dreptul de a cere executarea silită și s-a anulat executarea silită începută de intimata A.V.A.S. Prin Decizia nr. 714 din data de 15 februarie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, a fost admis recursul declarat de A.V.A.S.

împotriva sentinței comerciale nr. 34 din 23 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a fost casată hotărârea recurată și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În motivare, s-a reținut, în esență, că, în temeiul art. 315 C. proc. civ., instanța avea obligația de a analiza pretinsele cauze de întrerupere a cursului prescripției prin prisma prevederilor art. 1872 și art. 1873 C. civ. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 10 aprilie 2012, ulterior, în urma soluționării incidentului procedural, a fost înregistrată sub număr de Dosar nr. 2983/2/2012 (nr. 854/2012). Prin sentința comercială nr. 70 din 24 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admisă contestația la executare formulată de contestatorii debitori J.I.

și J.A., împotriva executării silite începută de A.V.A.S., în contradictoriu cu intimata creditoare A.V.A.S. S-a constatat prescris dreptul de a cere executarea silită. A fost anulată executarea silită pornită de intimata A.V.A.S. împotriva contestatorilor în baza titlurilor executorii constând în convenția de credit din 23 februarie 1995 și al convenției de angajament din 18 noiembrie 1996 și al Contractului de garanție imobiliară autentificat din 01 martie 1995 de Notariatul de Stat Constanța. Pentru a hotărî astfel, analizând materialul probator administrat în cauză, având în vedere și dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța a reținut că prin adresele din 03 martie 2009, A.V.A.S.

a comunicat contestatorilor titlurile executorii ce constată creanța în valoare de 329,798,29 dolari SUA preluată de la Bancorex prin contractul de cesiune de creanță din 24 iunie 1999, respectiv de la SC B.C.R. SA prin contractul de cesiune de creanță din 13 decembrie 1999 și creanța în valoare de 1.264.608,86 dolari SUA privind debitorul cedat SC C.J.T.S. SRL (fila 13, 14 Dosar nr. 6221/2/2009). Conform convenției de credit din 23 februarie 1995, Banca Română de Comerț Exterior a acordat SC C.S.C. SRL un credit în valoare de 100.000 dolari SUA care urma a fi rambursat în două rate egale la datele de 23 august 1995 și 23 februarie 1996. Restituirea creditului a fost garantată printr-o ipotecă de rang I, constituită de garantul I.J.

în calitate de codebitor solidar și indivizibil asupra apartamentului situat în Constanța, Garantul a renunțat la beneficiul de diviziune și de discuțiune. Potrivit contractului de garanție imobiliară autentificat de notariatul de Stat la data de 1 martie 1995 creditul a fost garantat prin ipotecă și de garantul J.A., aceasta renunțând la beneficiul de discuțiune și de diviziune. Prin addendum-ul din 3 martie 1995 la convenția de credit, a fost suplimentat creditul cu suma de 200.000 dolari SUA, iar prin addendum-ul din 29 iunie 1995 s-a suplimentat creditul anterior cu suma de 450.000 dolari SUA, fiind suplimentată și garantarea creditului prin instituirea unei noi garanții imobiliare prin angajamentul CNM R. SA.

Instanța a constatat că la data de 23 decembrie 1996 părțile au convenit reeșalonarea creditului, păstrându-se garanțiile anterioare, convenția fiind semnată de contestatorul I.J. atât în calitate de director general al societății debitoare, cât și de codebitor. Între aceleași părți s-a încheiat și o convenție angajament, ce a fost semnată și de fidejusorul Jercan Ion. S-a reținut că prin sentința civilă nr. 253 din 04 februarie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 12/118/1998 de Tribunalul Constanța a fost dispusă închiderea procedurii insolvenței debitorului. Intimata a invocat, prin întâmpinare, suspendarea cursului prescripției extinctive a dreptului la executarea silită a garanției imobiliare, ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 35 și 36 din Legea nr. 64/1995, respectiv a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006.

De asemenea, a invocat și întreruperea cursului prescripției pentru aceleași considerente. Cu privire la excepția prescripției dreptului la executarea silită invocată de contestator, potrivit art. 9 din O.U.G. nr. 51/1998 devenit ulterior, în urma modificărilor, art. 13 din O.U.G. nr. 51/1998, "termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a creanțelor preluate de A.V.A.S., constatate prin acte care constituie titlu executoriu sau care, după caz, au fost investite cu formulă executorie, este de 7 ani. Acest termen nu se aplică creanțelor pentru care dreptul de a cere executarea silită a fost prescris". Creanța a fost cesionată potrivit contractelor de cesiune de creanță din 24 iunie 1999 și din 13 decembrie 1999 privind debitorul cedat SC C.J.T.S.

SRL (filele 56-66 Dosar nr. 6221/2/2009) Calculându-se termenul de prescripție de 7 ani de la data cesionării creanțelor, respectiv de la data de 24 iunie 1999 și 13 decembrie 1999, a rezultat că, cel mai târziu termenul de prescripție a executării silite se împlinește la data de 13 decembrie 2006. Nu a putut fi reținută susținerea intimatei în sensul că aplicarea dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 64/1995, respectiv a art. 36 din Legea nr. 85/2006 are ca efect suspendarea cursului prescripției extinctive a executării silite. Având în vedere principiul "accesoriul urmează soarta juridică a principalului", s-a constatat că, în speță, contractul de ipotecă fiind accesoriu convenției de credit din 23 februarie 1995 și al convenției de angajament din 18 noiembrie 1996 urmează soarta juridică a acestuia în sensul că încetarea efectelor convenției principale are drept consecință încetarea și a efectelor garanției.

Curtea a arătat că art. 36 și 37 din Legea nr. 85/2006 reglementează procedura suspendării de drept a judecării cauzelor având ca obiect creanțe față de averea debitorului sau pretenții față de bunurile din averea debitorului precum și suspendarea procedurilor de executare silită contra averii debitorului, scopul acestei măsuri legale fiind de a concentra toate litigiile având ca obiect averea debitorului, în competența exclusivă a judecătorului sindic. Suspendarea operează prin efectul legii și trebuie numai constatată, la sesizarea sau la cererea persoanei interesate. Instanța a apreciat că suspendarea nu operează cu privire la procedurile de executare silită declanșate de creditori contra bunurile din averea personală a fidejusorilor debitorului sau a persoanelor ce au garantat prin cauțiune reală obligațiile debitorului.

Așa fiind, acest articol nu poate fi interpretat prin analogie în sensul că se referă și la acțiunile pentru realizarea creanțelor asupra bunurilor altor persoane decât debitorul din cadrul procedurii falimentului, adică împotriva unor terți, cum sunt garanții ipotecari. Acestea sunt considerentele pentru care nu se poate reține că suspendarea de drept dispusă de acest articol de referă și la executarea creanței prin valorificarea bunului ipotecat și care aparține unui terț. În ceea ce privește cauzele de întrerupere a cursului prescripției curtea a reținut că, potrivit art. 1872 alin. (1) C. civ. „întreruperea civilă a prescripției, făcută în contra unuia din debitorii solidari, are efect în contra tuturor celorlalți codebitori ai săi.

Întreruperea civilă făcută în contra unuia din moștenitorii unui debitor solidar nu are efect în contra celorlalți comoștenitori, chiar dacă creanța ar fi ipotecară, dacă obligația nu este nedivizibilă. Asemenea întrerupere nu are efect în contra codebitorilor debitorului defunct, decât în măsura părții de obligație a moștenitorului contra cărui s-a făcut întreruperea (alin. (2)). Spre a întrerupe prescripția în contra acelor codebitori, trebuie o întrerupere făcută în contra tuturor moștenitorilor debitorului defunct (alin. (3)). Art. 1873 C. civ. prevede că „ întreruperea civilă a prescripției, făcută în contra debitorului principal, are efecte și în contra cauțiunii. întreruperea făcută în contra cauțiunii nu poate opri cursul prescripției datoriei principale." Se reține că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1036 C. civ.

care prevede că "actul care întrerupe prescripția în privința unuia din creditorii solidari profită la toți creditorii", și nici ale art. 1045.civ. care dispune că "acțiunea intentată contra unui din debitori întrerupe prescripția în contra tuturor debitorilor". Contractul de garanție imobiliară autentificat din 01 martie 1995 de Notariatul de Stat Constanța garantează executarea unui contract comercial, respectiv a contractului de credit. Acesta reprezintă o faptă de comerț unilaterală sau mixtă, în sensul că este faptă de comerț numai pentru SC B.R.C.E. SA, iar pentru proprietarul bunului ipotecat este act juridic civil.

Potrivit art. 56 C. com., în vigoare la acel moment, "dacă un act este comercial numai pentru una dintre părți, toți contractanții sunt supuși, încât privește acest act, legii comerciale, afară de dispozițiile privitoare la persoana chiar a comercianților și de cazurile în care legea ar dispune altfel". În acest context s-a arătat că, în ceea ce privește contractul de ipotecă, sunt aplicabile dispozițiile legii comerciale, respective și cele prevăzute de art. 42 C. com., conform cărora "în obligațiile comerciale codebitorii sunt ținuți solidar, afară de stipulație contrarie", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, "aceeași prezumție există și contra fidejusorului, chiar necomerciant, care garantează o obligație comercială". Aceste texte de lege instituie în materie comercială prezumția de solidaritate atât în ceea ce îi privește pe codebitori, cât și pe fidejusor și debitorul principal.

Deoarece ipoteca este o garanție reală care poartă asupra unui bun imobil, garantul ipotecar nu are calitatea de fidejusor al debitorului principal, astfel că nu se aplică prevederile art. 42 alin. (2) C. com. și cele ale art. 1873 C. civ. referitoare la efectele întreruperii prescripției executării contra debitorului, în ceea ce privește prescripția executării contra fidejusorului. Totodată, alin. (3) al art. 42 dispune că prezumția de solidaritate prevăzută de alin. 1 al articolului "nu se aplică la necomercianți pentru operațiuni care, încât îi privește, nu sunt fapte de comerț". Întrucât contestatorii nu sunt comercianți, iar prin încheierea contractului de garanție imobiliară nu au făcut o faptă de comerț, pentru aceștia actul juridic având caracter civil, se deduce că nu li se aplică prezumția de solidaritate prevăzută de dispozițiile art. 42 alin. (1) C. com.

Neexistând solidaritate între garantul ipotecar și debitoarea, cu privire la achitarea debitului datorat de debitoare, nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 1036, art. 1045 și art. 1872 C. civ. care vizează efectele întreruperii prescripției executării contra debitorului principal asupra prescripției executării contra codebitorilor. Pentru aceste considerente, Curtea de Apel București a constatat că, în raport de data comunicării somațiilor către contestatori, 03 martie 2009, termenul de prescripție a executării silite prin valorificarea bunului ipotecat aparținând contestatorilor, s-a împlinit la data de 13 decembrie 2006. Cum nu s-a făcut dovada intervenirii vreunui caz de suspendare sau întrerupere a prescripției dreptului la executare silită prin valorificarea bunului obiect al garanției imobiliare, s-a apreciat că este prescris dreptul la executarea silită împotriva contestatorilor.

În termen legal, împotriva acestei sentințe, A.V.A.S. București a declarat recurs, solicitând admiterea recursului modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul respingerii excepției prescripției dreptului de a cere executarea silită și, pe fond, respingerea contestației la executare formulată de către debitorii J.A. și J.I. După o scurtă prezentare a situației de fapt, în motivare, redând prevederile art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, precum și art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998, republicată, privind valorificarea unor active ale statului, recurenta apreciază că executarea pornită de A.V.A.S. prin comunicările din 03 martie 2009 către contestatorii J.A. și J.I.

este în termenul legal de prescripție, în raport de data închiderii procedurii falimentului SC C.J.T.S. SRL, respectiv, 04 februarie 2008. Totodată, arată recurenta, conform dispozițiilor art. 137 alin. (4) din Legea nr. 85/2006 „descărcarea de obligații a debitorului nu atrage descărcarea de obligații a fidejusorului sau a codebitorului principal." În opinia recurentei, J.I. și J.A. sunt garanți ai obligației de plată, calitatea lor de garant conferindu-le rolul de accesoriu față de debitorul principal, în situația insolvabilității acestuia, astfel că, termenul de prescripție, precum și toate obligațiile decurgând din lege, li se aplică în aceeași măsură.

Or, în condițiile în care pentru datoria principală prescripția s-a întrerupt, întrucât art. 35 din Legea nr. 64/1995 republicată (actualmente art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței) operează imperativ și suspendă toate acțiunile judecătorești pentru recuperarea sa, este evident că și pentru garanție, ca accesoriu, prescripția a fost întreruptă. Solidaritatea garanților regăsită în speța de față este valabilă din punctul de vedere al asumării obligației de plată, ceea ce înseamnă că o întrerupere a prescripției contra unui debitor are ca efect întreruperea prescripției și față de ceilalți codebitori (art. 1045 coroborat cu art. 1036 C. civ.). Raportat și la dispozițiile art. 1872, 1873 C. civ., recurenta consideră soluția instanței de fond ca fiind netemeinică și nelegală având în vedere că executarea începută de A.V.A.S.

a fost făcută în interiorul termenului de prescripție. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 și ale art. 304 1 C. proc. civ. Intimații Jercan Ion și Jercan au formulat întâmpinare prin care au solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat. Analizând sentința recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că soluția pronunțată de Curtea de Apel București, cuprinsă în dispozitivul sentinței, este corectă, urmând, însă, a se înlocui motivarea acesteia, după cum urmează: Înalta Curte constată că la data de 01 martie 1995, contestatorii Jercan Ion și Jercan Alina au încheiat contractul de garanție imobiliară autentificat din 01 martie 1995 prin care s-a instituit, în favoarea SC B. SA, ipoteca asupra apartamentului situat în Constanța, județul Constanța pentru garantarea creditului contractat de SC C.J.T.S.

SRL, în temeiul contractului de credit din 23 februarie 1995 încheiat cu SC B. SA. Contractul a fost preluat prin cesiune de către intimata A.V.A.S., iar aceasta, prin adresele din 3 martie 2009 a comunicat contestatorilor titlurile executorii. Urmare a faptului că nu s-a efectuat plata sumelor indicate în somațiile și adresele de comunicare a titlurilor executorii din 03 martie 2009, în condițiile O.U.G. nr. 51/1998 republicată., A.V.A.S. a început urmărirea silită, încheind la 17 iunie 2009 un proces-verbal de sechestru privind indisponibilizarea apartamentului aflat în proprietatea contestatorilor. Concluzia instanței de fond cu privire la inexistența solidarității dintre contestatorii Jercan Ion și Jercan Alina și societatea debitoare SC C.S.C.

SRL este greșită, întrucât, atât din convenția de angajament, cât și din contractul de garanție imobiliară rezultă că J.I. și J.A. sunt terți, care s-au obligat solidar și indivizibil alături de societatea debitoare SC C.S.C. SRL. Existența solidarității este susțină și de cele reținute prin Decizia de casare nr. 714 din 15 februarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care, în respectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., a trimis cauza spre rejudecare în vederea analizării de către instanța de fond a pretinselor cauze de întrerupere a cursului prescripției din perspectiva art. 1872 și art. 1873 C. civ. invocate de intimata A.V.A.S. în primul ciclu procesual, constatând că nici în rejudecare, instanța de fond nu s-a pronunțat asupra acestor aspecte, ci a analizat cauza pe excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită, fundamentată eronat pe inexistența solidarității dintre contestatori și societatea debitoare.

Reiterând apărările formulate pe parcursul litigiului, recurenta, se prevalează, în mod greșit, de reglementarea conferită de art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei, susținând că executarea pornită de A.V.A.S. prin comunicările din data 3 martie 2009 a titlurilor executorii către contestatori, este în termenul legal de prescripție, termenul de prescripție fiind suspendat, având în vedere că la data preluării creanței societatea debitoare s-a aflat în procedura falimentului, iar procedura falimentului SC C.S.C.

SRL a fost închisă la 04 februarie 2008. Este adevărat că potrivit art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei „de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale," însă, este de reținut că această normă este de strictă interpretare, iar suspendarea operează numai cu privire la acțiunile pornite împotriva debitoarei, în scopul protejării persoanei juridice aflate în această situație, neputând fi extinsă prin analogie codebitorilor sau garanților solidari, persoane fizice. Totodată, suspendarea operează numai cu privire la acțiunile pornite împotriva debitorului sau bunurilor sale, iar dispozițiile Codului civil ori ale Decretului nr. 167/1958 referitoare la suspendarea cursului prescripției nu cuprind nicio referire la efectul pe care suspendarea prescripției debitului principal îl produce asupra garanților.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentei, dreptul de a cere executarea silită împotriva debitorilor subsecvenți, persoane fizice (în speță contestatorii J.I. și J.A.) nu a fost suspendat, iar în raport de termenul de prescripție de 7 ani instituit de prevederile art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998 și reținut în mod legal de instanța de fond. În mod corect, s-a constatat ca fiind prescris dreptul A.V.A.S.

de a cere executare silită împotriva contestatorilor, executare începută prin comunicarea titlurilor executorii la data de 3 martie 2009, urmate de procesul-verbal de sechestru din data de 17 iunie 2009, deoarece termenul de prescripție se împlinise la data de 13 decembrie 2006 Nu în ultimul rând, reglementarea conferită de art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței vizează suspendarea cursului prescripției, instituție distinctă de cea a întreruperii cursului prescripție, acesta din urmă nefiind incidență în raport de prevederile speciale ale legii insolvenței. Dispozițiile speciale ale legii insolvenței nu dispun cu privire la aspectele referitoare la întreruperea cursului prescripției extinctive, iar pretinsele cauze reglementate de art. 1872 și 1873 și invocate nu-și găsesc incidența în contextul juridic reținut.

Pentru toate argumentele care preced, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este la adăpost de orice critică, motiv pentru care, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A.V.A.S. București împotriva sentinței comerciale nr. 70 din 24 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, menținând hotărârea atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenta A.V.A.S. București împotriva sentinței comerciale nr. 70 din 24 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 octombrie 2013.