ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1551/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1551/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 1262 R din 25 iunie

2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost casată

Sentința civilă nr. 7874 din 27 noiembrie 2007, pronunțată de Judecătoria

Sectorului 5, și s-a trimis spre competentă soluționare Curții de Apel

București, în temeiul art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998, contestația la executare

formulată de contestatorul M.V., în contradictoriu cu intimata A.V.A.S.

Prin Sentința

comercială nr. 1 din 13 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a VI-a comercială, s-a admis contestația la executare și, admițându-se

excepția de perimare, s-a constatat perimată executarea silită pornită de

intimata A.V.A.S. și s-a anulat Procesul-verbal de sechestru din 19 iunie 2007

întocmit de intimata A.V.A.S.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că, în cauză, comunicarea titlului executoriu a fost

efectuată la data de 20 iunie 2000, act de executare ce a fost urmat doar de

adresa de înființare a popririi asupra conturilor contestatorului, prin Ordinul

nr. 94 din 31 iulie 2000, or, potrivit art. 389 C. proc. civ., dacă creditorul

a lăsat să treacă 6 luni de la data îndeplinirii oricărui act de executare,

fără să fi urmat alte acte de urmărire, executarea se perimă de drept.

În consecință, având

în vedere lipsa dovezilor privind continuarea executării ulterior comunicării

titlului executoriu și înființării popririi asupra disponibilităților bănești

ale contestatorului, s-a apreciat ca fiind întemeiată excepția de perimare,

invocată de contestator.

Având în vedere considerentul

care a condus la admiterea contestației la executare - perimarea executării

silite, s-a apreciat că nu se mai poate analiza solicitarea intimatei de

împărțire a bunului comun supus sechestrului, fiind necesară existența unei

executări silite în curs.

Prin Decizia nr. 3040

din 29 septembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu majoritate, a

admis recursul și a casat sentința recurată, trimițând cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe, instanța de control judiciar reținând în pronunțarea

acestei soluții că dispozițiile art. 389 C. proc. civ. privitoare la perimarea

executării nu se aplică în materia reglementată de O.U.G. nr. 51/1998, conform

art. 390 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 58 din O.U.G. nr. 51/1998,

potrivit căreia executarea silită inițiată de A.V.A.S. se face fără emiterea

unei somații, comunicarea titlului executoriu nevalorând somație.

Prin Sentința civilă

nr. 10 din 25 ianuarie 2012, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a

respins excepția prematurității cererii de împărțeală și a admis cererea

intimatei A.V.A.S.

A respins cererea de

a se lua act de tranzacția cu privire la împărțirea bunului formulată de

contestatorul M.V. și intimata M.M.A., ambii cu domiciliul în București, sector

5.

A constatat dobândirea

în timpul căsătoriei a bunului imobil, constând în apartamentul nr. 1 situat în

București, sector 5, înscris în CF sub nr. X1, prin contribuția egală a

soților.

A dispus împărțirea

bunului comun prin atribuirea acestuia în proprietatea exclusivă a pârâtului

M.V., cu obligarea acestuia la plata către pârâta M.M.A. a unei sulte în

valoare de 25.012 euro.

A respins ca

neîntemeiată contestația la executare formulată de contestatorul M.V., în

contradictoriu cu intimata A.V.A.S.

Pentru a pronunța

această sentință, curtea de apel a constatat că, în motivarea contestației la

executare, contestatorul a susținut nelegalitatea procesului-verbal de

sechestru, fiind întocmit cu încălcarea normelor legale în materie de

executare, pentru următoarele motive:

Procedura executării

silite împotriva sa a fost declanșată în considerarea calității sale de

fidejusor în Convenția de credit din 6 noiembrie 1998, dar nu i s-a comunicat

niciodată titlul executor, respectiv Contractul de cauțiune din data de 11

noiembrie 1998, așa cum prevede art. 41 din O.U.G. nr. 51/1998.

Creditoarea a urmărit

și a aplicat sechestrul asupra unui imobil care nu se află în patrimoniul său,

contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu C.A. cuprinzând condiția suspensivă

a achitării ratelor de preț.

Contestatorul a

susținut că, și în cazul achitării integrale a ratelor de preț, imobilul nu

putea fi urmărit din cauza caracterului de bun comun al soților, dobândit în

timpul căsătoriei, în absența unei cereri prealabile de împărțeală, conform

art. 493 C. proc. civ. În final, contestatorul a susținut că executarea silită

pornită de intimată nu poate fi validată retroactiv prin soluționarea

prealabilă a cererii de împărțeală.

A invocat totodată

beneficiul de discuțiune, susținând că intimata avea obligația principală de a

urmări executarea mai întâi a bunurilor debitorului, iar apoi a garanților.

Dincolo de perimarea

executării silite, aspect tranșat deja în mod irevocabil, prin notele scrise

depuse în fața primei instanțe sesizate și concluziile scrise depuse la dosar,

în ciclul procesual anterior, contestatorul a susținut nelegalitatea

comunicării pretins a fi realizate conform confirmării depuse de intimată la

dosar pentru nerespectarea dispozițiilor art. 85 și urm. C. proc. civ. și

neexistența dovezilor privind atașarea titlului executoriu.

A arătat de asemenea

că la data acelei comunicări, contractul de credit nu ajunsese la scadență și

nu constituia titlu executoriu, potrivit art. 13 alin. (4) din O.U.G. nr.

51/1998.

În fața aceleiași

instanțe, în cel de-al doilea ciclu procesual, intimata A.V.A.S. a formulat

cerere de împărțire a bunului comun - imobilul situat în București, sector 5,

bun asupra căruia a fost declanșată executarea silită.

În motivarea cererii,

intimata a arătat că deține o creanță preluată prin contract de cesiune de la

B., debitorul principal fiind SC V.I.P. SRL. Debitorul principal a fost

executat silit, nereușindu-se acoperirea integrală a creanței, astfel încât a

fost inițiată executarea silită a garanțiilor constituite pentru creditul acordat

societății. În aceste condiții a fost instituit sechestrul asupra imobilului

situat la adresa menționată anterior, bun care este supus devălmășiei soților,

nefiind stabilită o cotă-parte reală ce revine persoanei executate -

contestatorul de față.

Cererea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 400

1

C. proc. civ.

Intimata M.M.A., prin

întâmpinarea depusă la data de 6 aprilie 2009, a invocat prematuritatea cererii

de împărțire față de existența unor bunuri proprii ale debitorului urmărit care

ar putea fi valorificate de creditoare, iar, pe fond, respingerea acestei

cereri pe considerentul caracterului de bun propriu al acestui bun în

patrimoniul său, susținând dobândirea acestuia exclusiv din fonduri proprii

fără contribuția soțului urmărit; în subsidiar, a solicitat împărțirea acestuia

prin atribuirea în natură și confirmarea modalității de împărțeală aleasă de

coproprietari, apreciind că intimata urmărește stabilirea cotei de proprietate

asupra imobilului pentru a acoperi nelegalitatea propriilor acte de urmărire.

În temeiul art. 400

1

,

493 și 673

2

C. proc. civ., prin Încheierea din data de 7 aprilie

2009, s-a respins cererea de disjungere a judecății cererii de împărțeală a

bunului comun introdusă pe cale incidentală.

Față de această

cerere incidentală, s-au depus înscrisuri de către contestator și intimata

M.M.A. și, totodată, s-a administrat proba cu expertiză imobiliară pentru

determinarea valorii de circulație a imobilului și a posibilității de partajare

a acestuia în natură.

Anterior dezbaterilor

pe fond, contestatorul M.V. și intimata M.M.A. au prezentat și semnat în fața

instanței o tranzacție privind modalitatea de partajare a bunului comun,

solicitând să se ia act de aceasta conform art. 673

4

alin. (2) C.

proc. civ.

În motivarea soluției

pronunțate, curtea de apel a reținut următoarele:

Prin Convenția de

credit din 6 noiembrie 1998 încheiată de SC V.I.P. SRL și B. SA, s-au preluat

credite acordate anterior și s-a suplimentat suma împrumutată, urmând ca

totalul de 208.645,17 dolari SUA să fie restituit în 20 de rate lunare în

perioada martie 1999 - octombrie 2000.

Contestatorul M.V.,

asociat unic al SC V.I.P. SRL, a semnat cu banca la data de 11 noiembrie 1998 o

cauțiune - angajament, prin care s-a angajat, în calitate de fidejusor, să

ramburseze creditul acordat, renunțând la beneficiul de discuțiune și cel de

diviziune, creanța având caracterul de datorie personală în ceea ce-l privește

în raporturile cu soția.

Potrivit art. 56

alin. (2) din Legea nr. 51/1998 privind activitatea bancară, în forma în

vigoare la data contractului de credit, acest act, precum și garanțiile reale

și personale, constituite în scopul garantării creditului bancar, reprezintă

titluri executorii.

În speță, creanța

băncii a fost preluată de A.V.A.S. în baza Contractului de cesiune de creanță

din 7 iulie 1999 și aceasta a declanșat procedura executării silite conform

O.U.G. nr. 51/1998, rămânând cu un sold de 205.757,68 dolari SUA în urma

valorificării bunurilor debitorului principal.

A mai reținut că

prevederile O.U.G. nr. 51/1998, în forma inițială, în vigoare la data preluării

creanței de către intimată, nu cuprindeau dispozițiile art. 13 alin. (4)

invocate de contestator, ci se rezumau la indicarea în art. 14 a caracterului

de titlu executoriu a actelor juridice care constituie izvorul drepturilor

principale și accesorii cesionate A.V.A.B. (autoarea intimatei), iar

modificările ulterioare aduse acestui act normativ (prin Legea de aprobare nr.

409/2001) nu pot fi aplicate cu efect retroactiv.

La data de 20 iunie

2000, intimata a comunicat contestatorului somația de plată și titlu

executoriu, aspect deja reținut în ciclul procesual anterior și menținut în

calea de atac a recursului. Dovada de comunicare atașată la dosar poartă

semnătura de primire a fiicei contestatorului și, potrivit regulilor generale

privind comunicarea actelor de procedură, se prezumă și comunicarea actelor

menționate. Dispozițiile O.U.G. nr. 51/1998 de la această dată nu cuprindeau

reglementări detaliate privind desfășurarea procedurii executării silite de către

autoarea intimatei, făcând trimitere la prevederile cuprinse în Titlul II

"Măsuri asigurătorii" și în Titlul III "Executarea silită"

din O.G. nr. 11/1996 privind executarea creanțelor bugetare, aprobată și

modificată prin Legea nr. 108/1996, cu modificările ulterioare, care urmau să

se aplice și în cazul executării silite a creanțelor bancare supuse

valorificării, cedate agenției, completându-se cu dispozițiile generale C.

proc. civ. Cap. 10 din O.U.G. nr. 51/1998 (cuprinzând și art. 58) privind reguli

speciale de executare silită ce a fost introdus ulterior prin Legea de aprobare

nr. 409/2001.

Prin Procesul-verbal

de aplicare a sechestrului din 19 iunie 2007, contestat în prezenta acțiune,

intimata a indisponibilizat apartamentul nr. 1 situat în București, sector 5,

și un autoturism marca J. Acest act are natura unui act de executare silită

premergător valorificării bunurilor pentru realizarea creanței izvorâte din

titlul executoriu.

Apartamentul a fost

dobândit de contestator împreună cu soția - intimata M.M.A. în timpul

căsătoriei, prin Contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 21

octombrie 2004 și constituie bun comun aflat în devălmășie.

Potrivit regulilor

generale în materia vânzării, în absența unei prevederi contractuale speciale,

transferul proprietății a operat la momentul încheierii convenției.

Interdicția de

vânzare menționată în art. 7 alineatul final din contract, în temeiul art. 9

alin. (8) din Legea nr. 112/1995 (ce constituie cadrul juridic al înstrăinării

imobilului) nu constituie un impediment pentru executarea silită, potrivit

Deciziei în interesul legii nr. 79/2007.

În ciuda afirmațiilor

intimatei-pârâte M.M.A., probele administrate în cauză nu au putut demonstra

caracterul de bun propriu al acestui bun, conform art. 31 C. fam., cu atât mai

mult cu cât cei doi soți sunt trecuți împreună în calitate de cumpărători,

calitatea de coproprietari nefiind dedusă doar din prezumția de bun comun

instituită de art. 30 C. fam.

De asemenea, în

absența unor probe certe privind o contribuție diferită a soților la dobândirea

bunurilor comune (apreciată la ansamblul patrimoniului comun, nu pentru un bun

individual), curtea de apel a constatat cote egale de contribuție.

Față de cele

reținute, a constatat că au fost înlăturate pe rând argumentele invocate de

contestator în susținerea acțiunii, singurul rămas în discuție fiind cel

privind caracterul de bun comun al imobilului urmărit.

A reținut că,

potrivit dispozițiilor art. 33 C. fam. și 493 C. proc. civ., principiul este că

bunurile comune ale soților nu pot face obiectul urmăririi de către creditorii

personali ai unuia dintre soți decât după partajarea acestora, dar a apreciat

că, prin introducerea ulterioară a prevederilor art. 400

1

C. proc.

civ., s-a asigurat realizarea împărțelii bunurilor chiar și pe cale incidentală

în cadrul contestației la executare. A reține ab initio caracterul de bun comun

drept unic motiv de anulare a formelor de executare, fără a analiza în

prealabil cererea de împărțeală formulată de intimată în cauză ar însemna să nu

dăm curs unei cereri incidentale depuse în condițiile legii și să lipsim de

finalitate un text legal expres.

Față de excepția de

prematuritate a cererii de împărțeală a bunului comun, curtea de apel a

constatat că aceasta este neîntemeiată, intimata-pârâtă M.M.A. nereușind să

dovedească, deși sarcina probei îi revenea, existența în patrimoniul actual al

soțului urmărit a unor bunuri proprii urmăribile. Actele depuse menționează

predarea unor bunuri (stoc marfă) în anul 2000 și depozitarea unui stoc de marfă

de către contestator în 2005, nimic despre situația actuală sau despre cea de

la data sechestrului.

În ceea ce privește

tranzacția semnată de cei doi soți pentru partajarea bunului, a constatat că

dispozițiile art. 36 C. fam. coroborat cu cele ale art. 33 alin. (2) C. fam.

interzic convenția soților cu privire la bunurile comune în timpul căsătoriei,

partajarea fiind posibilă doar prin hotărâre judecătorească. Mai mult, a

reținut că dispozițiile art. 673

4

alin. (2) și 673

10

C.

proc. civ. trebuie interpretate în mod circumstanțiat în situația în care

cererea de împărțeală nu aparține unui coproprietar, ci unui creditor personal

al unui coproprietar interesat să-și valorifice creanța prin urmărirea cotei

corespunzătoare din bunul comun, orice învoială urmând a ține cont și de

interesele acestuia și de scopul general al ocrotirii creditului și a

comerțului.

Dincolo de faptul că

a apreciat că nu este permisă învoiala soților sub acest aspect în timpul

căsătoriei, a reținut că tranzacția prezentată cuprinde mențiuni privind

contribuția soților, care determină și modalitatea de realizare a împărțelii,

ce nu corespund probelor administrate în cauză, aparent părțile urmărind

exclusiv înlăturarea bunului de la urmărire cu prejudicierea creditorului.

Având în vedere motivele

arătate, curtea de apel a ținut seama de această tranzacție și, dispunând

asupra cererii de împărțeală, prin raportare la cota egală de contribuție a

soților și la valoarea de circulație a imobilului stabilită prin expertiză

judiciară, în baza art. 36 alin. (2) C. fam. și art. 673

5

și urm. C.

proc. civ., a dispus împărțirea bunului comun prin atribuirea acestuia în

proprietatea exclusivă a pârâtului M.V., cu obligarea acestuia la plata către

pârâta M.M.A. a unei sulte în valoare de 25.012 euro.

Pe cale de

consecință, a respins și contestația la executare ca neîntemeiată, dispărând și

singurul impediment aparent la executare.

Împotriva Încheierii

interlocutorii din data de 23 martie 2011 și a Sentinței civile nr. 10 din 25

ianuarie 2012 pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs

contestatorul M.V., întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 3, 5, 6, 7 și

9, precum și art. 304

1

C. proc. civ. și solicitând:

În principal, casarea

hotărârii recurate și trimiterea cauzei Judecătoriei Sectorului 5 București, ca

instanță competentă să judece fondul litigiului - în temeiul art. 304 pct. 3 C.

proc. civ.;

În subsidiar, casarea

hotărârii recurate și trimiterea cauzei Curții de Apel București, în vederea

rejudecării cauzei pe fond și admiterea contestației la executare, așa cum a

fost aceasta formulată și motivată - în temeiul art. 304 pct. 5, 6, 7, 9 și

art. 304

1

C. proc. civ.

Recurentul-contestator

susține, în esență, următoarele:

Hotărârea curții de

apel s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, ceea

ce atrage aplicarea art. 304 pct. 3 C. proc. civ., întrucât în speță nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998, ci dispozițiile art. 50

și urm., astfel cum acestea se completează cu prevederile dreptului comun în

materie de executare silită, așa încât instanța competentă în soluționarea

prezentei contestații la executare, potrivit art. 373 alin. (2) C. proc. civ.,

este judecătoria în circumscripția căreia se face executarea, respectiv

Judecătoria Sectorului 5 București.

În temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul susține că instanța a

încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105

alin. (2) C. proc. civ., întrucât a procedat la soluționarea unei excepții

procesuale fără ca aceasta să fie pusă în discuția părților, respectiv excepția

de prematuritate a cererii de împărțeală formulate de A.V.A.S., iar potrivit

art. 304 pct. 6 C. proc. civ., instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori

ceea ce nu s-a cerut, pentru că nici recurentul și nici măcar intimata A.V.A.S.

nu au solicitat atribuirea apartamentului, singura persoană care a solicitat

atribuirea în natură a imobilului fiind soția sa.

De asemenea,

recurentul, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., consideră că

hotărârea curții de apel cuprinde motive străine de natura pricinii, în sensul

că s-a reținut altceva decât s-ar fi impus privind interdicția de vânzare și în

conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susține că hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii, deoarece instanța a interpretat eronat dispozițiile

art. 33 și art. 36 C. fam., apreciind că nu se poate realiza partajul decât

prin hotărâre judecătorească; menționează, totodată, și că a solicitat

disjungerea cererii de împărțeală formulată de A.V.A.S., dar, prin Încheierea

din data de 7 aprilie 2009, instanța a respins această cerere, astfel că, prin

soluționarea cererii de împărțeală în cadrul dosarului de contestație la

executare, este în mod nelegal lipsit de calea de atac a apelului, rezultând de

aici și nerespectarea dispozițiilor art. 402 alin. (2) C. proc. civ.

În fine, recurentul

solicită a fi avute în vedere și prevederile art. 304

1

C. proc.

civ., în sensul că instanța de recurs are posibilitatea analizării prezentei

cauze sub toate aspectele.

În ce privește

Încheierea interlocutorie din data de 23 martie 2011, recurentul, întemeindu-se

pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9, precum și art. 304

1

C.

proc. civ., susține că aceasta a fost dată cu neobservarea normelor legale

imperative, cuprinse în prevederile art. 150 și art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. și a celor cu privire la respectarea principiului imparțialității și cu

aplicarea greșită a legii, instanța fondului, după declararea închiderii

dezbaterilor și după ce a rămas în pronunțare la data de 9 martie 2011, pe care

a amânat-o succesiv pentru termenele din data de 16 martie 2011 și 23 martie

2011, a primit nelegal și a admis repunerea cauzei pe rol sub acest motiv,

respectiv cererea de împărțire a bunului comun formulată de intimata A.V.A.S.,

cerere nouă formulată în rejudecarea cauzei, după casarea cu trimitere.

Mai susține că

sentința recurată a fost pronunțată contra legem, aceasta nefiind motivată în

drept, deoarece judecătorul fondului și-a motivat în drept hotărârea pronunțată

sprijinindu-se pe prevederile unei legi abrogate la 1 octombrie 2011, respectiv

art. 36 C. fam., precum și art. 33 (2) C. fam., deși prin dispozițiile din Legea

nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil

se prevede in claris faptul că la data intrării în vigoare a Codului civil se

abrogă Legea nr. 4/1953 privind Codul familiei, cu modificările și completările

ulterioare.

Arată că hotărârea a

fost pronunțată cu încălcarea principiului legalității, al imparțialității și

echității prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

fapt ce reiese din soluția dată prin Încheierea din 13 aprilie 2011.

Împotriva Sentinței

nr. 10 din 25 ianuarie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, a declarat

recurs și M.M.A. întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 6 și 9 și art.

304

1

C. proc. civ. și solicitând casarea hotărârii recurate și

trimiterea cauzei aceleiași instanțe, în vederea rejudecării cauzei, în esență,

pentru următoarele motive:

Curtea de apel i-a

încălcat dreptul la apărare și, totodată, a încălcat formele procedurale

prevăzute de art. 127 și art. 128 alin. (2) C. proc. civ., prin faptul că s-a

pronunțat asupra unui aspect cu privire la care nu a existat o dezbatere a

părților și cu privire la care nu a avut posibilitatea de a-și expune toate

apărările și de a administra toate probatoriile, respectiv cu privire la

excepția de prematuritate a cererii de împărțeală formulate de A.V.A.S.

Pe de altă parte,

cererea de împărțeală a bunurilor comune formulată de A.V.A.S. este una total

abuzivă și formulată cu nerespectarea prevederilor legale.

Mai mult, instanța de

judecată a încălcat și formele de procedură prevăzute de art. 258 alin. (3) C.

proc. civ., declarând în ședință publică că se ia act de tranzacție, însă

revenind prin sentința pronunțată în sensul că respinge cererea de a se lua act

de tranzacție.

Instanța a depășit

limitele rolului său activ, astfel cum sunt reglementate de dispozițiile art.

129 C. proc. civ., înțelegând să nu-i atribuie în natură imobilul conform

tranzacției, ci lui M.V., în condițiile în care atribuirea imobilului către

acesta din urmă nu a fost solicitată nici de A.V.A.S., nici de M.V.

În temeiul art. 304

1

C. proc. civ., având în vedere că Sentința nr. 10 din 25 ianuarie 2012 nu este

supusă apelului, solicită examinarea cauzei sub toate aspectele.

Recursul declarat de

contestatorul M.V. nu este fondat.

Susținerea

recurentului contestator potrivit căreia hotărârea curții de apel s-a dat cu

încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, ceea ce ar atrage

aplicarea art. 304 pct. 3 C. proc. civ., nu poate fi primită.

În conturarea acestei

susțineri, recurentul afirmă că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art.

45 din O.U.G. nr. 51/1998, ci dispozițiile art. 50 și urm., cu completările

dreptului comun în materie de executare silită, ceea ce ar însemna că instanța

competentă să soluționeze prezenta contestație la executare, în conformitate cu

dispozițiile art. 373 alin. (2) C. proc. civ., ar fi fost și ar fi judecătoria

în circumscripția căreia se face executarea, și anume Judecătoria Sectorului 5

București, or, contrar celor afirmate de recurent, se impune a avea în vedere natura

litigiului dedus judecății care se află în mod cert în legătură cu creanțele

statului neperformante preluate la datoria publică internă.

Astfel de litigii au

o natură juridică specială și un tratament juridic diferit, derogatoriu de la

dreptul comun și procedurile comune, iar regimul juridic al creanțelor

neperformante preluate la datoria publică internă a fost stabilit printr-un act

normativ derogatoriu de la dreptul comun - O.U.G. nr. 51/1998 privind

valorificarea unor active ale statului, aprobată prin Legea nr. 409/2001 și

modificată prin O.U.G. nr. 23/2004.

Drept urmare, se

reține că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998,

instanța competentă în soluționarea contestației la executare de față fiind

Curtea de Apel București, așa cum de altfel a apreciat corect și Tribunalul

București, care prin Decizia civilă nr. 1262 R din 25 iunie 2008, a trimis

cauza spre competentă soluționare acestei instanțe.

Recurentul,

întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., susține că au fost

încălcate formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105

alin. (2) C. proc. civ., în ce privește soluționarea excepției de prematuritate

a cererii de împărțeală formulată de A.V.A.S., întrucât instanța a procedat la

soluționarea acestei excepții, fără a fi pusă în discuția părților, contrar

dispozițiilor art. 127 și 128 C. proc. civ., dar nici această susținere nu

poate fi primită, întrucât din conținutul Încheierii din 13 aprilie 2011

rezultă că apărătorul intimatei M.M.A. a solicitat punerea în discuție a

excepției prematurității formulării cererii de împărțire a bunului, instanța a

acordat cuvântul părților pe probe sub aspectul cererii incidentale, a unit

excepția prematurității formulării cererii invocate de către intimată odată cu

fondul, iar prin sentința recurată, instanța s-a pronunțat asupra excepției,

constatând că aceasta nu este întemeiată.

Tot prin invocarea

dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul a mai susținut că

întrucât prin Încheierea din data de 18 ianuarie 2012 instanța a luat act de

tranzacția încheiată între părți, conform prevederilor art. 258 alin. (3) C.

proc. civ., aceasta nu mai putea reveni asupra ei prin sentința recurată, așa

cum s-a întâmplat, or, așa cum rezultă din actele dosarului, prin încheierea

menționată, recurenții au solicitat să se ia act de tranzacția intervenită

între părți, instanța a amânat pronunțarea, iar prin dispozitivul sentinței

recurate s-a respins cererea de a se lua act de tranzacția cu privire la împărțeala

bunului formulată de contestatorul M.V. și intimata M.M.A.

În temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurentul susține, de asemenea,

că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut,

deoarece nici recurentul și nici intimata A.V.A.S. nu au solicitat atribuirea

apartamentului, singura care a solicitat atribuirea în natură a imobilului

fiind recurenta M.M.A.

Această critică este

neîntemeiată, întrucât curtea de apel a reținut judicios că dacă, în

conformitate cu dispozițiile art. 33 C. fam. și art. 493 C. proc. civ.,

principiul este că bunurile comune ale soților nu pot face obiectul urmăririi

de către creditorii personali ai unuia dintre soți decât după partajarea

acestora, prin introducerea ulterioară a prevederilor art. 400

1

C.

proc. civ., s-a asigurat împărțirea bunurilor proprietate comună și pe cale

incidentală, în cadrul contestației la executare.

Ca atare, se constată

că instanța a procedat corect respingând motivat cererea părților de a se lua

act de tranzacție, reținând că aceasta cuprinde mențiuni privind contribuția

soților, care determină și modalitatea de realizare a împărțelii, ce nu

corespund probelor administrate, prin această tranzacție urmărindu-se

înlăturarea bunului de la urmărire, cu prejudicierea dreptului creditorului,

așa încât, admițând cererea formulată de A.V.A.S., prin raportare la cota egală

de contribuție a soților și la valoarea de circulație a imobilului stabilită

prin expertiză judiciară, în temeiul dispozițiilor art. 36 alin. (2) C. fam. și

art. 673

5

și urm. C. proc. civ., a dispus, de asemenea, corect

împărțirea bunului comun prin atribuirea acestuia în proprietatea exclusivă a

pârâtului M.V., cu obligarea acestuia la plata către pârâta M.M.A. a unei sulte

în valoare de 25.012 euro și s-a respins ca neîntemeiată contestația la

executare formulată de contestatorul M.V. în contradictoriu cu intimata

A.V.A.S.

Critica fundamentată

pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit căreia hotărârea curții

de apel cuprinde motive străine de natura pricinii este și ea neîntemeiată,

întrucât s-a reținut corect că interdicția de vânzare prevăzută în contract nu

constituie un impediment pentru executarea silită, prin raportare la Decizia

nr. 79/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea

unui recurs în interesul legii.

În ceea ce privește

critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9, conform căreia instanța a

interpretat eronat dispozițiile art. 33 și 36 C. fam., apreciind că nu se poate

realiza partajul decât prin hotărâre judecătorească, se constată că, de

asemenea, nu poate fi primită, întrucât cele reținute în considerentele

sentinței sub acest aspect sunt corecte, ca și soluția de respingere a cererii

de disjungere a cererii de împărțeală formulată de A.V.A.S., deoarece, așa cum

s-a mai arătat, dispozițiile art. 401

1

C. proc. civ. permit

împărțeala bunurilor chiar și pe cale incidentală, în cadrul contestației la

executare și acestea nu vin în contradicție cu dispozițiile art. 402 alin. (2)

C. proc. civ., de vreme ce contestația la executare a fost soluționată pe fond,

de instanța legal învestită, respectiv Curtea de Apel București, calea de atac

fiind în acest caz, recursul.

Față de cele mai sus

arătate, cum toate criticile formulate de recurent sunt neîntemeiate, în mod

evident instanța de recurs nu poate avea în vedere nici dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., în sensul de a analiza cauza sub toate aspectele.

În ce privește

recursul formulat de contestator împotriva Încheierii interlocutorii din data

de 23 martie 2011 a Curții de Apel București, se constată următoarele:

Contrar susținerilor

recurentului, instanța a aplicat corect dispozițiile art. 150 și art. 315 alin.

(1) C. proc. civ., repunând cauza pe rol, prin încheierea menționată, apreciind

că se impune suplimentarea probatoriului sub aspectul cererii incidentale,

deoarece suplimentarea probatoriului nu se află în contradicție cu faza

procesuală a rejudecării cauzei, ci dimpotrivă, este necesară în cele mai multe

dintre cazuri, nu s-au încălcat în niciun mod limitele învestirii instanței,

dacă instanța găsește necesare noi lămuriri poate repune cauza pe rol și

cererea incidentală a A.V.A.S. nu reprezintă o cerere nouă, în sensul depunerii

ei după rămânerea în pronunțare, așa cum recurentul pare să acrediteze această

idee.

Recurentul mai

susține că hotărârea curții de apel este nemotivată în drept, deoarece se

sprijină pe prevederi legale, respectiv pe art. 36 C. fam. și art. 33 alin. (2)

C. fam., ce au fost abrogate la 1 octombrie 2011, prin Legea nr. 71/2011 pentru

punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, dar și această

critică se dovedește a fi neîntemeiată.

Conform art. 223 din

Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009, "dacă

prin prezenta lege nu se prevede altfel, procesele și cererile în materie

civilă sau comercială în curs de soluționare la data intrării în vigoare a

Codului civil se soluționează de către instanțele legal învestite, în

conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale în vigoare la

data când acestea au fost pornite".

Este adevărat că prin

art. 230 lit. m) din Legea nr. 71/2011 a fost abrogată Legea nr. 4/1953 privind

C. fam., dar este de necontestat că în lipsa unor dispoziții speciale care să

prevadă expres că noua reglementare se aplică și proceselor în curs de

judecată, în litigiul de față, născut anterior intrării în vigoare a Legii nr.

71/2011, soluția curții de apel care are la bază vechea reglementare este

corectă, iar susținerile recurentului privind aplicarea în speță a

dispozițiilor Legii nr. 71/2011 sunt eronate.

În fine, curții de

apel nu-i poate fi reproșată încălcarea principiului legalității, al

imparțialității și echității prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului referitor la consemnările conținute de Încheierea de ședință

din 13 aprilie 2011, de vreme ce soluția pronunțată de curtea de apel în

soluționarea pe fond a contestației la executare, în raport de întregul

probatoriu administrat, este corectă și legală.

Recursul declarat de

M.M.A. nu este fondat.

Cu privire la

criticile aduse de recurentă asupra modului în care curtea de apel a înțeles să

soluționeze excepția de prematuritate a cererii de împărțeală formulată de

A.V.A.S., se reține că nu sunt întemeiate, având în vedere că instanța nu a

încălcat dispozițiile art. 127 și 128 C. proc. civ., așa cum susține recurenta,

fiind valabile pentru acest motiv de recurs aceleași considerente pentru care

s-a respins motivul de recurs întemeiat de contestator, în recursul său, pe

dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. De asemenea, având în vedere

aceleași considerente, nu se poate susține justificat că a fost încălcat

dreptul la apărare al recurentei.

Nici susținerea

privind caracterul abuziv și contrar prevederilor legale al cererii de împărțeală

a bunurilor comune formulată de A.V.A.S. nu poate fi primită, întrucât, așa cum

s-a mai arătat, această cerere este legală, fiind formulată în acord cu

dispozițiile art. 33 C. fam., art. 401

1

și art. 493 C. proc. civ.

Susținerea potrivit

căreia instanța de judecată a încălcat formele de procedură prevăzute de art.

258 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că a declarat în ședință publică faptul

că ia act de tranzacție, însă a revenit apoi prin sentința pronunțată și a

respins cererea de a se lua act de tranzacție este neîntemeiată, de asemenea,

pentru aceleași considerente avute în vedere cu ocazia examinării motivului de

recurs formulat de contestator în baza art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Și susținerea în

conformitate cu care instanța a depășit limitele rolului său activ, deoarece nu

a înțeles să-i atribuie recurentei imobilul în natură conform tranzacției, ci

recurentului, în condițiile în care atribuirea acestuia nu a fost solicitată

nici de A.V.A.S., nici de recurent, a fost analizată în cadrul examinării

recursului formulat de contestator, respectiv al motivului de recurs întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. și considerentele pentru care a

fost apreciată ca fiind nefondată sunt identice și în ce privește aceeași

susținere formulată de recurentă.

În fine, cum toate

criticile recurentei sunt neîntemeiate, nu se mai pune problema examinării

cauzei sub toate aspectele, în raport de dispozițiile art. 304

1

C.

proc. civ.

În consecință, față

de cele mai sus arătate:

Se va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de recurentul M.V. împotriva Încheierii din data de

23 martie 2011 și a Sentinței civile nr. 10 din 25 ianuarie 2012 a Curții de

Apel București, secția a VI-a civilă.

Se va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de recurenta M.M.A. împotriva aceleiași sentințe a

Curții de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de recurentul M.V. împotriva Încheierii din data de

23 martie 2011 și a Sentinței civile nr. 10/2012 din 25 ianuarie 2012 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de recurenta M.M.A. împotriva Sentinței civile nr.

10/2012 din 25 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 10 aprilie 2013.

Procesat

de GGC - AZ